Am simțit colții mușcători de carne ai acelor gânduri, dar mi-am acceptat fără să crâcnesc locul de odihnă, căci știam că nu e cea veșnică.
La fiecare răsucire sau întoarcere a trupului meu chircit între marginile lor, le simțeam înfigându-se în moliciunea trupului și învinețind netezimea sufletului. Și-am închis ochii promițându-mi să îi deschid peste o clipă lungă, am adormit fără să dorm și am visat fără să știu ce și de ce. Am uitat de frig, dar n-am scăpat de viscol, și am început să asud, prin porii pielii mele țâșnind apa păcatelor mele, îmbibate în sarea și piperul viciilor trăite și revărsându-se printre ochiurile pânzei de păianjen, curgând spre gura de vărsare a conștiinței mele încărcate cu o blamare nedefinită dar prezentă acolo ca un ghimpe dureros. Și atunci am cerut apă, simțind setea de veșnicie. Întâi cu glas șoptit, apoi din ce în ce mai tare până când strigătul meu atât de puternic a ajuns până la cerul albastru de deasupra mea și a adus cu el înapoi picături mari de ploaie. Și m-am simțit lacomă de gustul lor dulce, parfumat, mirosind a nor pufos, a iubire sinceră și a răcoare necondiționată. Și m-am lăsat îmbrățișată de miile de picături ce cădeau peste corpul meu revigorat de seva lor hrănitoare, menită să-mi vindece febra crescută din ger.
Iar când glasul meu s-a făcut auzit și aici pe pământ, și cineva mi-a întins o cană cu apă am rostit: "Mulțumesc am băut ploaie." Am luat însă cana, ca să nu se irosească drumul făcut în ajutorul meu, și să nu se evapore apa din ea în așteptarea altui moment de sete, și am băut-o încet, cu înghițituri mici, ca și cum m-aș fi temut să beau, și când am golit cana am știut că băusem dorul de viață, ce se răspândea deja în interiorul meu ca o energie vie. Mi-a părut rău că l-am băut tot, ar fi trebuit să îl păstrez pentru momentul potrivit de dor de viață, dar n-aș fi știut când o să am nevoie să vreau să trăiesc.
Și atunci am înțeles că în cana cu dor oferită mie era stors sacrificiul unei plecări, nici mai devreme nici mai târziu decât atunci când a fost hotărât momentul să-mi înceapă mie o nouă viață, din care țineam între palmele mele doar capătul cel mai apropiat, iar celălalt se așternea nevăzut în fața mea poate nu foarte departe, sau dimpotrivă atât de departe încât voi obosi mergând în căutarea lui. Mi-am privit tălpile însângerate de mersul prin glodurile existențiale, și degetele înnămolite în frământările umede și am decis că va trebui să mă încalț. Prea mult simțisem în tălpile mele asperitățile pe care nu fusesem pregătită să le ocolesc.
Voi căuta cea mai potrivită pereche de visuri și urcată pe ele voi străbate ce mi-a mai rămas din viață, protejată de ceea ce-mi doresc să se întâmple. Sper să știu să nu calc în picioare propriile mele visuri noi pe care le voi găsi așteptându-mă, pe măsura mea ca să nu mă strângă sau să-mi roadă călcâiul, singurul loc rămas vulnerabil pentru tot restul vieții.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu