Se agață frunzele de crengi,
Simțind cum galbenul le doare,
Dar vântul le desprinde-ntregi,
Și le așterne molcom, la picioare.
Știau că o să vină această zi
Ca un destin prescris fără tăgadă.
Dar au sperat că, poate, vor trăi,
Și toamna nu le va lăsa să cadă.
S-au bucurat de verdele din vară,
De vântul cald în blânde adieri,
Ce le foșnea în fiecarea seară,
Dar astăzi nu mai e ca ieri.
Azi vântul le doboară din copaci
Și le răsfiră aspru pe alei,
Neputincios, privești cum calci,
Pe-o frunză cu povestea ei.
E atâta vreme până mâine,
O noapte-ntreagă fără vis,
Se aude un lătrat de câine,
Căci am lăsat geamul deschis.
E atâta noapte până-n zori,
Sunt ore-ntregi fără de somn,
Se aud chemări ce-mi dau fiori,
Și ațipesc fără să-adorm.
Nesomnul meu, ce agonie…
O punte șubredă-ntre lumi,
O lume moartă și-una vie,
Eu le separ și tu le-aduni.
Din suma lor se scad doar clipe
Ce le-aș primi în dar ca vis,
De dor de tine par să țipe,
Ecoul lor se-aude stins.
Aș vrea să-adorm și să visez,
Mi-e dor de nopțile cu vis.
Am obosit să tot veghez,
Lătrat de câini prin geam deschis.
Când vorbele-ți încep să tacă
Și mâinile încep să facă,
E semn că ai vorbit destul,
Căci fără fapte omu-i nul.
Poți pune suflet într-un zid,
Poți renunța la propriul vid,
Și lasă-ți gaj la temelie,
O picătura din voința-ți vie
Vei reuși să construiești
Modele de cetăți lumești,
Te poți urca pe culmi semețe
Poți împlini visuri mărețe.
Dar nu uita să rămâi Om
Asemeni frunzelor din pom,
Ce își acceptă rostul lor
Umbrindu-ne chiar dacă mor !
Aș mai fi scris despre iubire,
Măcar un rând sau două în plus,
Ca despre un soi de Nemurire,
Ce te atrage tot mai sus.
Atât de sus că nici nu simți
Prin câte ceruri o să treci,
Și multe mii de nopți fierbinți,
Par să rămână așa pe veci.
Și aștrii par să-ți dea binețe
Să te poftească-n lumea lor,
Iubirea ta o să-i dezghețe
Și o să-i facă primitori.
Nimic nu pare să-ți stea în cale,
Te simți un zeu, căci tu iubești,
Și cine poate să-ți doboare
Olimpul cu iubiri lumești.
Până într-o zi sau într-o noapte
Când din visare te trezești,
Cerul e sus, mult prea departe
Și nu mai ai ce să iubești.
Aș mai fi scris despre iubire,
Dar nu mai am vreun rând în plus,
L-am terminat la despărțire,
Când Nemurirea mea s-a dus.
Știi, încă îmi e dor de noi,
De focu-nchis în amândoi,
Arzând mocnit ca să păstreze,
Iubirea-n doi să nu înceteze.
Știi, mi-e dor să-ți simt chemarea în gând,
Plin de iubire, fremătând,
Și bucuria unei alte mângâieri,
Mai caldă decât cea de ieri.
Știi, aș vrea să vii fără să pleci,
Să simt că stai și nu doar treci,
Așa cum trece-un anotimp.
Eu pierd iubire, tu pierzi timp.
Ți-am scris, iubite, despre mine,
Am pus în rânduri dor de tine,
Am pus în plic și un sărut
Să nu îl lași nedesfăcut.
Desfă-l atent să nu se piardă,
Lumina lămpii să nu-l ardă,
O să-l găsești în colț de plic.
Ți l-am trimis, nu-ți cer nimic.
Și de nu vrei să mai citești,
De-ai încetat să mai iubești,
Aruncă plicu-ntr-un sertar,
Sau uită-l într-un buzunar.
Gâsindu-l, poate, într-o zi,
De mine îți va aminti,
Și desfăcându-l indecis
Vei învia doru-mi ucis.
În palma ta va sta să cadă,
Fostu-mi sărut cu-aromă fadă,
Ce s-a uscat în colț de plic.
Ți l-am trimis, n-am vrut nimic.
