Un tren într-o noapte II

-Credeți ?
- În ce să cred ?, făcu Medea nedumerită.
- În ce citiți...
Medeea se simți ridicolă, ca un copil prins cu lecția neînvățată. Habar n-avea ce citea, de fapt nu prea citea în ultima vreme, dar luase vreo 2 cărți cu ea, în cazul în care s-ar fi simțit apăsată sau plictisită pe parcursul călătoriei.Nu ținea minte ce anume pusese în mica ei valijoară de mână. Sfioasă, coborî ochii și, deși cartea era așezată cu susul în jos, mulțumi cerului că încă mai știa să citească ,, Până când moartea ne va despărți,, Fix ce-i trebuia gândi ea, care apucase să vadă trălucind pe inelarul mâinii stângi, atunci când îi dăduse cartea, o verighetă. Ce naiba să spună unui bărbat căsătorit despre veridicitatea sau neveridicitatea instituției căsătoriei. Ar fi vrut să nu spună nimic, să se facă că nu a auzit, dar el o privea întrebător, iar ea nu vroia să pară incapabilă să poarte o conversație cu un ditamai avocatul, ea, micuța pensionară pe caz de boală.
-Depinde de cât de vii reușesc să rămână cei doi până la moartea efectivă a unuia din ei.
El ridică din sprînceană, vădit interesat de răspuns, cumva surprins de natura lui.
-Ați întâlnit morți vii?, întrebă el.
-Pe dinafară nu, pe dinăuntru destui, mai spuse ea, mușcându-și limba, convinsă că spusese ceva nepotrivit.
-După ce îi recunoști? aruncă el o altă provocare.
-După modul în care ochii lor caută avizi o sursă de viață în ceea ce îi înconjoară, fără să știe că fac asta, pentru că altfel ar întinde și mâinile pentru a se salva, nu doar privirea.
Eusebiu o privi meditativ, ca și cum ar fi vrut să vadă ce era dincolo de femeia mică și dulce, mirosind a crini regali, un parfum răvășitor, dar nepotrivit pentru o noapte de iarnă, sau poate doar i se părea lui și era odorizantul cu care trataseră tapițeria banchetei cei care igienizaseă trenul.
-Scrie acolo în carte, sau e părerea dvs personală?
-Scrie în carte, minți Medeea, rugându-se să nu o pună să-i povestească subiectul cărții. Ce naiba, în curând o să devin o mincinoasă notorie, mai gândi ea fiindu-i ciudă pe ea și pe incapacitatea ei de a se simți ea însăși în preajma acestui necunoscut.
-Dar dumneata ce crezi ?, vru el să știe.
-Despre ce ?, trase ea de timp, gândindu-se dacă să se plieze pe același punct de vedere cu cel atribuit cărții sau să construiască un altul din care să reiasă că oamenii căsătoriți sunt cei mai fericiți de pe planetă.
-Despre iubire... nu despre asta este vorba în carte ?
-Da, mă gândeam însă că te interesează sintagma ,, până când moartea ne va despărți,,...ca parte a slujbei religioase, spuse ea, abia atunci realizând că i se adresase spontan și firesc la persoana a doua singular.
-Lasă sintagma, știu despre ea, am fost căsătorit, unul din morții aia vii, nu m-ai recunoscut ?
- Ai fost ?, întrebă ea sceptică privirea căzându-i pe verigheta de pe mâna lui. El o simți și ridicând mâna spuse :
- A, asta, păi după ce ai purtat-o 20 de ani, e ca și cum ar face parte din tine, am încercat să o dau jos, dar m-am simțit ca și cum mi-aș fi pierdut însuși degetul, așa că am pus-o la loc, cel puțin deocamdată.
Medeea zâmbi neîncrezătoare, dar nu spuse nimic.Nu-i păsa foarte tare care era statutul lui, erau doi călători într-un tren, fiecare cu viețile lor personale, cu trecutul și experiențele lor. Dacă era căsătorit era treaba lui, dacă nu mai era, era probabil o opțiune momentană, nu excludea nici măcar posibilitatea ca el să simuleze libertatea personală ca joc de rol în această noapte, așa că nu avea dreptul și nici căderea să facă pe judecătorul suprem în chestiuni de viață care nu o priveau.
-Nu pari convinsă, facu el incisiv.
-Nici nu trebuie să fiu, ar strica farmecul petrecerii, replică ea, insinuant
-Petrecere ? Ce petrecere ?
- Nu contează. Medeea își privi ceasul. 11:30. Era chiar momentul în care trebuia să decidă dacă mergea la vagonul restaurant sau rămânea să filosofeze aici cu marele avocat, fost căsătorit, neadaptat la viața de single. În niciun caz. Așa că spuse :
- Dacă vrei poți rămâne în continuare aici, eu însă aș vrea să beau o cafea, ultima pe acest an și prima pe următorul.
-Ce idee bună, permite-mi să te invit, cu scuzele de rigoare că nu m-am gândit eu la asta cel dintâi.
-Chiar nu e nevoie...
-Te rog, Medeea, sper că îmi dai voie să îți spun pe nume, ar fi un prilej să continuăm conversația și de ce nu să-ți mulțumesc pentru că mi-ai dat voie să călătoresc în compartimentul tău.
-Nu e chiar compartimentul meu, doar că n-au fost călători, spuse ea, evitându-i privirea și ridicându-se să-și ia haina. Eusebiu râse și, apropiindu-se de ea, îi luă haina din mână, ajutând-o să și-o pună pe umeri îi spuse:
-D-ra Vișan, ați uitat că sunt avocat, cred cu tărie că în seara asta mi-ați servit o serie consistentă de mici neadevăruri.
-Asta înseamnă că tot ce spun ar putea fo folosit împotriva mea?
-Nu, sunt avocat, nu polițist, asta înseamnă însă că această cafea ar putea fi ultima pe timp de pace și prima dintr-un lung asediu, mai spuse el, deschizând ușa compartimentului și fîcându-i loc să treacă. În apropierea ei simți din nou mirosul de crini, dar acum nu i se mai păru nepotrivit, ci, dimpotrivă, părea să prevestească vara în această lungă iarnă.

Un tren într-o noapte I

         


Partea I                                      

Medeea bătu zgribulită din picioare, așteptând cu nerăbdare ca trenul să fie tras la peron ca să se poată urca.Nu mai avusese răbdare să aștepte în gară. O obosiserălumina, aglomerația, gălăgia, agitația nejustificată pentru acest moment al anului când nu și-ar fi imaginat că atât de multă lume călătorea, fix acum, în noaptea de revelion, când ar fi trebuit să fie în casele lor pregătindu-se de petrecere, listând garderoba pentru schimbările de ultimă oră, căutând pantofi, poșete  și accesorii, cravate și papioane. Simți că îi urăște pe toți acești călători nepotiviți pentru călătorie la cumpăna dintre ani. Pentru ei era doar o simplă plimbare cu trenul, un intermezzo între 2 destinații, pentru ea era  ceva cu adevărat important, era ,, petrecerea ei de revelion,,.
Se gândise la asta mulți ani, alți mulți ani îi lipsise curajul să-și pună în aplicare dorința ei de a-și petrece noaptea de revelion într-un tren de noapte. Vorbise despre asta unei prietene, iar aceasta zâmbise amuzată.
- Plictisitor !  Nu văd ce ar fi atrăgător să stai o noapte întreagă pe banchetă, într-un compartiment de tren, călătorind fără niciun scop, doar ca să te prindă noul an pe drum spre o destinație necunoscută. Nici măcar pe geam nu vei putea vedea nimic. Și-apoi la miezul nopții tot singură o să fii.
- Am să merg în vagonul restauran și am să ciocnesc un pahar de șampanie cu primul necunoscut sau necunoscută care-mi iese în cale.
- Ce să spun, fascinant ! Își dădu ochii peste cap, ironic, prietena ei.
Medeea abandonase discuția, nu însă și ideea și anul acesta reușise să ajungă în faza realizării planului ei. Cumpărase, rezervând din timp, toate biletele din compartimentul în care avea să călătorească pentru a fi sigură că nu va fi deranjată de nimeni, ca și cum nu ai vrea ca  o petrecere atât de minuțios organizată să-ți fie stricată de niște musafiri nepoftiți care și-au amintit unde stai și au trecut să-ți ureze politicos, dar lipsit de sinceritate împlinirea tuturor dorințelor, dacă, evident, nu stau în calea propriilor lor dorințe.
Furată de amintirile premergătoare acestei plecări, Medeea nu observase că în sfârșit trenul fusese tras la peron. Se urcă sprintenă, căută compartimentul în care avea locurile, deschise ușa hotărâtă, își aruncă mica geantă pe bancheta din fața ei și se trânti relaxată pe cealaltă, cu un geamăt de plăcere, ca și cum nu ar fi fost într-un tren ci în apartamentul de lux al unui mare hotel. Păstră lumina aprinsă, trase însă perdelele dinspre coridor, puse micul ei bagaj în locul special amenajat deasupra banchetei, nu înainte de a-și scoate o carte, apoi se așeză la geamul compartimentului având grijă să nu călătorească cu spatele. Închise ochii și așteptă ca trenul să se pună în mișcare, ceea ce se întâmplă foarte curând. Se simțea bine, poate ușor diferit de cum anticipase, ca și cum ar fi pornit într-o călătorie în timp, ca și cum timpul și distanța ce-o avea de parcurs s-ar fi putut condensa, ducând-o într-o altă dimensiune, dincolo de sine, dincolo de propria ei existență.Simți că amețește, strânse din dinți ca să facă față golului din stomac, apoi se relaxă auzind monoton zgomotul sacadat al roților pe șinele de cale ferată.
-Îmi permiteți ? Am văzut că e liber...
Medeea privi năucă, fără să înțeleagă întâi în jurul ei, apoi pe bărbatul care stătea în ușa compartimentului.Înclină din cap încuviințând, mai întâi  pentru că aerul rece de pe coridor o făcu să tresară înfrigurată, apoi pentru că i se păruse neclar de ce să îi permita ea bărbatului acela să intre. Acesta închisese ușa și se așezase cuminte pe bancheta din față lângă ușă, respectându-i momentul de reancorare în prezent, înțelegând că o trezise din somn. 
Medeea se frecă nedumerită la ochi ca un copil care tocami a fost trezit  de unul dintre părinți să ia un medicament pe timpul nopții. Chiar așa, ce oră o fi fost ? Își scoase telefonul și privi,10:45. Deci nu ratase miezul nopții. Dezmeticită se uită către bărbatul pe care tocmai acceptase să îl primească în compartimentul ei, la ,,petrecerea,, ei de revelion, pentru care plătise toate biletele. Acum îi părea rău. Ce ar fi putut să spună : - Știi, m-am răzgândit, aș vrea să pleci, vreau să fiu singură...
El simți că este privit și o privi și el, zâmbind prietenos. Pentru că ea se simți intimidată întâlnindu-i privirea și își coborî ochii, el se grăbi să adauge :
-Îmi cer scuze că am năvălit peste dvs. Eu am bilete la cușetă, o cușetă întreagă, m-am temut să nu am vreun partener de drum care sforăie, (Alt nebun, gândi Medeea, zâmbind, dar abținându-se cât putu mai bine), dar mi-am zis că este încă prea devreme pentru somn și mi s-a părut un pic cam sinistru să stau închis acolo, deși nu mă știu claustrofob, așa că am decis să mă mai mișc un pic prin tren, destul de aglomerat însă, m-am miratcând am văzut atâtea locuri libere, bucurându-mă în același timp.
-Cine știe, se grăbi ea să spună, nedorind să recunoască, la rândul ei adevărul locurilor libere, or avea bilete mai dincolo, sau poate au renunțat la călătorie în ultimul moment.
-Probabil. O să plec un pic mai târziu. Permiteți-mi însă să mă prezint, spuse el ridicându-se în picioare,  și venind spre ea cu mâna întinsă : Eusebiu Andeeescu, avocat.
-Medeea Vișan, spuse și ea repede, ridicându-se la rândul ei în picioare, uitând de cartea care căzu cu zgomot pe podea, pensionară...pe caz de boală, adăugă pentru că el o privea perplex, căci nu tocmai unei sexagenare strângea mâna.
-Aaaa, îmi pare rău, să treceți cu bine, mai spuse el zâmbind încurcat.
-Vă mulțumesc, nu e nimic grav, spuse ea, apoi, vîzându-l că se încruntă, continuă : e o situație temporară. Ce mi-o fi venit să-i spun asta, gândi ea. Simți că se înroșește, pentru o minciună spusă cu nonșalanță, din dorința de a fi sarcastică cu un om care făcea atâta caz de profesia lui, oferind-o la pachet cu propria lui identitate. Fusese sarcasm sau i se păruse că a spune cine este, profesional, o funcționară într-un birou al primăriei i se păruse puțin. Se simțise intimidată ? Habar nu avea. Ce conta?! Spera doar să nu insiste ca să nu fie nevoită să inventeze vreo boală din dosarele pe care le analiza la servici.
El însă nu insistă, se aplecă și ridică cartea pe care i-o dădu, nu înainte de a-și arunca ochii pe titlul ei. Simți o ușoară umbră de zâmbet pe fața lui, apoi se întoarse și se așeză, de data asta o idee mai aproape de ea. Medeea se așeză la rândul ei  și îl privi zâmbind. Era un bărbat dragut cu cel puțin 3 ani mai tânăr decât ea, brunet, cu ochii verzi, o față cu trăsături regulate, nu purta barbă sau mustață, nu foarte înalt, robust fără a fi însă gras. Nu era îmbrăcat în costum așa cum i-ar fi stat bine unui avocat de profesie, dar elegant  și cu haine de bună calitate.

Ultimul zbor

Dă-mi umbra sărutului tău
Și las-o să se așeze pe buzele-mi arzânde,
Ca unui călător odihna
Răpus de drumul greu.

Dă-mi adăpostul gândului tău
Lasă-mă acolo fără să îți cer
Ca pe un nevoiaș cu mâna întinsă,
Un păcătos lipsit de credință.

Dă-mi mie în suflet locul tău gol,
Și umple cu mine o parte din el
Asemeni unei păsări în căutarea perechii
De care s-a rătăcit în ulimu-i zbor. 

Ofrandă

　　
　　Îmi faci cu mâna și-apoi pleci,
　　Ca într-un soi de penitență,
　　Sub pașii tăi sunt urme reci,
　　Când te întorci îți cer clemență.
　　
　　Îngenuncheat spre îndurare,
　　Din dorul meu fac mesager,
　　Te va afla în lumea mare,
　　Te vei întoarce până pier.
　　
　　Mă vei găsi pe rug ofrandă,
　　Încă așteptându-mi focul la apus,
　　Și numai tu cu vocea-ți caldă
　　Poți cere îndurare zeilor de sus.
　　
　　Plătind tribut iubirii cu iubire nouă,
　　În vâlvătaia ei noi fi-vom doar scântei
　　Dintr-un complet integru neîmpărțit în două
　　A cărui împlinire ne-nalță pân la zei. 

Sete

　　    Îți va fi sete într-o zi
　　Să sorbi din mine o picătură,
　　Iar dorul de-a ne mai iubi
　　Va fi uscat și-nchis în ură.
　　
　　Absența mea va pârjoli
　　Cu jarul ei încă nestins
　　În urma mea va mirosi
　　A noapte albastră și a vis.
　　
　　Pe carnea ta vei mai simți
　　Arome fade de sărut,
　　Iar gura ta își va dori
　　Să mă mai guste ca-n trecut.
　　
　　Mă vei chema și vei tânji
　　Să ai din mine doar un strop,
　　Și nimeni nu te va opri
　　Căci setea ta va fi un foc.
　　
　　
　　Dar din păcate nu vei ști
　　C-am fost un trup fără noroc,
　　Din mine nu vei mai găsi,
　　Nici picătură și nici strop.

Viață desculță

         De ce vreme viața mea e desculță. Am descălțat-o într-o zi, mai demult, de propriile inhibiții care-I rodeau neîncetat călcâiele ahilice, făcând-o să sufere și am lăsat-o să pășească prin toate glodurile existențiale pe care primitivismul redus la instinct al propriului destin a împins-o.
Uneori, vieții mele desculțe i-au lipsit confortul și răsfățul conveniențelor sociale în care-și purtase pașii ani la rând, bocânind surd și sec pe dalele civilizate ale închistării de sine. De multe ori s-ar fi întors acolo, dar își amintea declicul lugubru al captivității nemeritate, și atunci, curajoasă și neînfricată, pășea mai departe pe cărări pietruite, pe cărări noroite, pe cărări mult prea uscate și arzătoare, gustând cu nesaț libertatea pașilor făcuți, nu dictați, mărunți și siguri, ca să poată simți sub tălpi totul.
             De multe ori, alte vieți încălțate au privit-o cu milă, spunând cu superioritate ,, săraca viață desculță,,. Dar ea, viața mea, desculță de ceva vreme, le-a întors cu dârzenie privirea și le-a privit cu bogăția de necontestat a tuturor experiențelor pe care, desculță fiind, le-a simțit sub tălpile sale. Mângâierea firelor de iarbă, ițindu-se printre degete, ca o speranță că omul se poate ridica, înverzi, trăi oriunde găsește o nișă prin care să-și strecoare visele și aspirațiile spre ,,în sus,,. Căldura nisipului fin, ca o pulbere aurie ce adduce uitare și alinare atunci scufunzi în galbenul lui, ca într-o clepsidră veșnic întoarsă, marcând trecerea timpului dintr-o parte a ta în cealaltă parte a ta, ca niciuna dintre jumătățile tale să nu rămână prea mult goală de tine. Răcoarea și lipmedele ce-ți taie respirația ale unui izvor de munte în care-ți vezi picioarele căutând echilibru peste pietrele de râu colțuroase și aspre, ce-ți mușcă în carne și se înfig semețe ca niște remușcări ale sufletului, făcându-ți să-ți dorești cât mai repede să închei traversarea, să simți din nou soarele, liniștea, pacea alinându-ți și încălzindu-ți din nou viața-ți desculță.
          De ceva vreme, viața mea umblă desculță…și nu îi e rușine de goliciunea tălpilor ei, așa cum, odată, demult, omul nu s-a sfiit de goliciunea trupului, dar a fost speriat de goliciunea minții și a încercat să o îmbrace în cunoaștere, păcătuind.
        O fi greșit el atunci, oi fi greșind eu acum, cine să ne judece ? Doar Dumnezeu de sus și conștiința noastră de jos !

Jumătatea ta de vis

　　
　　Te-am căutat cu înfrigurare
　　În jumătatea ta de vis,
　　Am tot umblat căci noaptea-i mare
　　Și să visezi nu-i interzis.
　　
　　Am rătăcit printre ruine,
　　Am scotocit prin amintiri,
　　Am încercat să dau de tine.
　　Erou al unei mari iubiri.

　　Te-am tot strigat până spre zori,
　　Păreai plecat într-un alt vis,
　　Unul mai bun cu noi fiori
　　Să mai iubești nu-i interzis.
　　
　　Ne-am întâlnit din întâmplare
　　Când mă-ntorceam la mine-n vis,
　　Țineai de mână o altă floare,
　　Să le culegi nu-i interzis.
　　
　　Și-am înțeles, deși n-ai zis
　　Nimic când ochii ni s-au întâlnit,
　　Că mi-ai închis drumul spre vis,
　　De-acum vei fi de negăsit.
　　

O doamnă

M-am abătut din toamna mea,
Așteaptă-mă, stai, nu pleca,
Hai să pășim tăcuți pe frunze,
Să evităm vorbe confuze.

Să ne-așezăm pe-o bancă rece
Și să privim lumea cum trece,
Să ne mirăm de graba lor,
Unde se duc, mai știu ce vor?

Întoarce-ți capul într-o parte,
De parcă ai privi departe…
De parcă ai aștepta ceva,
O alta viață…în viața ta.

Aruncă-ți ochii către mine,
Zărește-mă, sunt lângă tine,
M-am abătut un pic din toamnă,
Să simți că te-a iubit o doamnă.

În drum spre altundeva

-          Uneori simți că fără un om vei trece întotdeauna pe lângă fericire

-          Ce-ți rămâne atunci de făcut ?

-          Nimic ! Înțelegi, accepți și te întrebi de ce nu ai dreptul să întinzi mâna să îi arâți că el este fericirea ta

-          Pentru că ai învățat să iubești fără să fii fericită ?

-          Nu, pentru că nu poți ști niciodată dacă fericirea ta este identică cu cea a omului iubit.Poate că el este deja fericit așa, fără iubirea ta.

-          Spune-i că-l iubești.

-          Nu e de ajuns, e ca și cum i-ai spune unui copil o poveste pe care a mai ascultat-o o dată, de două ori. Tu spui același lucru, dar el o să adoarmă mai greu. Unii părinți înțeleg să schimbe povestea, alții doar se supără pe copil…

-          Și atunci ?

-          Atunci continui să treci pe lângă fericire, până la sfârșit…

-          Sau o schimbi !

-          Fericirea nu se poate schimba, doar oamenii care trec pe lângă ea.

-          Hai, spune ceva !

-          Nu pot, tocmai a trecut fericirea mea, în drum spre altundeva…

Cine a decis că pleacă

Aș spune lumii că te vreau,
Să-mi fii iubire-n astă seară,
Dar n-am de ce lumii să dau
Pentru ce vreau vreo socoteală.

Aș cere lumii iar să-mi fii
Măcar iubire pentr o zi,
Dar n-am de ce să-i cer ceva
Ce simte doar inima ta.

Aș cere lumii să te întoarcă,
Nici să nu simt că ai plecat,
Dar nici nu știu de m-ai uitat,
Cine a decis că pleacă, pleacă !

Ți-aș cere

　　
　　   Ți-aș cere dragostea înapoi
　　Ar fi de ajuns pentru amândoi,
　　Dar habar n-ai pe unde ai pus-o,
　　Și poate crezi că mi-ai adus-o.
　　
　　Ți-aș cere dorul înapoi,
　　Ar fi de-ajuns cât pentru doi,
　　Dar ție nu-ți mai este dor,
　　Și atunci să pleci e mai ușor.
　　
　　Ți-aș cere totul înc-o dată,
　　Ar fi de-ajuns cât viața toată,
　　Dar tu n-ai vrea să retrăiești,
　　Ce-ai mai iubit să mai iubești.
　　
　　Ți-aș cere dacă ar fi să ai,
　　Măcar o clipă-n plus să-mi dai,
　　Ar fi de ajuns să înțelegi...
　　Eu mai rămân, chiar de tu pleci.
　　
　　

Ultimul apus

S-a întunecat pe cerul tău iubirea
O clipă am prins din ultimu-i apus,
Simțeam că moare și-i vegheam pieirea,
Și mă rugam să fie, dar s-a dus.

În dorul nostru se făcuse noapte, 
Dar ne temeam s-aprindem vreo lumină,
Păream aici, dar noi eram departe,
Și pretindeam că nu suntem de vină.

Ne prefăceam că încă ne mai este zi,
Și ne-amăgeam că poate încă un sărut,
O să mențină aprinsă-n razele-i târzii,
O ultimă sclipire de sfârșit tăcut.

Pe cerul nostru astăzi nu mai iese luna,
Doar câte-o stea răzleață pâlpâie prin nori,
Că suntem noi sau alții nopții e totuna,
Prin sufletele noastre îngroapă câte-un dor.

Nebunia nopților cu lună

Când nebunia nopților cu lună

Făcea din tot ce simt un paradis,

În care tu, iubirea mea nebună

Păreai să faci din viața mea un vis.

Când nebunia nopților cu lună

Punea pe chipul tău lucirea-i fină,

Iar ochii tăi păreau să spună

Că fără mine noaptea n-ar mai fi senină.

Când nebunia nopților cu lună

Se întindea din noapte până-n zori,

Tu îmi șopteai, ținându-mă de mână,

Că-ți sunt cea mai frumoasă dintre flori.

Când nebunia nopților cu lună

S-a terminat firesc în zori de zi,

N-a mai fost nimeni ca să-mi spună

Că înc-o dată mă vei mai iubi.

Rolul meu

Din noaptea mea fugit-a luna
Ca să răsară, poate, pe un alt cer,
Și stelele căzură una câte una,
Pe lumea asta toate pier…

Pe cerul meu se frânse orizontul,
În mii și mii de linii mici, mărunte,
Rentregirea lui ar duce totul
Poate mai sus decât un vârf de munte.

Din viața mea trăi-am o frântură,
Delimitată de un vis absurd, grotesc,
În care rolul meu jucat de o dublură
Părea finalul straniu a tot ce-i omenesc.

Pe scena mea luminile s-au stins,
În piesa asta nu se văd actorii
Doar rolul lor se aude-n Necuprins,
Acolo unde n-ajung spectatorii.

Tu iartă-mă

Tu iartă-mă că n-am rămas
Pentru o chemare crudă, fără glas,
Tu iartă-mă că n-am mai așteptat,
Când ai ajuns eram deja plecat.

Tu iartă-mă cum doar tu poți ierta,
Căci am nevoie de iertarea ta,
Tu iartă-mă așa cum doar tu știi
Că a ierta înseamnă a iubi.

Tu iartă-mă îți cer încă o dată,
Căci poate am să iert și eu vreodată,
Tu iartă-mă, să-nvăț să iert și eu,
Căci tot iertând ne vom iubi mereu.

Toamnă, simbol de asfințit al unei vieți de doamnă

Și înc-o toamnă trece peste noi,
Se simte-n vântul cu miros de ploi,
În frunzele ce cad neputincioase,
În frigul care intră-ncet prin case.

Începe să miroasă a fum și-a brumă,
Pe cer nori negri-n pâlcuri se adună,
O ceață densă peste tot se lasă,
Și nostalgia parcăs-ar întoarce acasă.

E aceeași toamnă ca și altă dată,
Mă bucur s-o-ntâlnesc încă o dată,
E semn că încă un an a mai trecut,
Multe am trăit, multe am pierdut.

Bine-ai venit din nou la mine, toamnă,
Simbol de asfințit al unei vieți de doamnă,
Din măreția ta aș vrea să-mi dăruiești,
Căci an de an tot mai distinsă ești.

O frunză cu povestea ei.

Se agață frunzele de crengi,
Simțind cum galbenul le doare,
Dar vântul le desprinde-ntregi,
Și le așterne molcom, la picioare.

Știau că o să vină această zi
Ca un destin prescris fără tăgadă.
Dar au sperat că, poate, vor trăi,
Și toamna nu le va lăsa să cadă.

S-au bucurat de verdele din vară,
De vântul cald în blânde adieri,
Ce le foșnea în fiecarea seară,
Dar astăzi nu mai e ca ieri.

Azi vântul le doboară din copaci
Și le răsfiră aspru pe alei,
Neputincios, privești cum calci,
Pe-o frunză cu povestea ei.

Insomnie

E atâta vreme până mâine,
O noapte-ntreagă fără vis,
Se aude un lătrat de câine,
Căci am lăsat geamul deschis.

E atâta noapte până-n zori,
Sunt ore-ntregi fără de somn,
Se aud chemări ce-mi dau fiori,
Și ațipesc fără să-adorm.

Nesomnul meu, ce agonie…
O punte șubredă-ntre lumi,
O lume moartă și-una vie,
Eu le separ și tu le-aduni.

Din suma lor se scad doar clipe
Ce le-aș primi în dar ca vis,
De dor de tine par să țipe,
Ecoul lor se-aude stins.

Aș vrea să-adorm și să visez,
Mi-e dor de nopțile cu vis.
Am obosit să tot veghez,
Lătrat de câini prin geam deschis.

Fapte

　　Când vorbele-ți încep să tacă
　　Și mâinile încep să facă,
　　E semn că ai vorbit destul,
　　Căci fără fapte omu-i nul.
　　
　　Poți pune suflet într-un zid,
　　Poți renunța la propriul vid,
　　Și lasă-ți gaj la temelie,
　　O picătura din voința-ți vie
　　
　　Vei reuși să construiești
　　Modele de cetăți lumești,
　　Te poți urca pe culmi semețe
　　Poți împlini visuri mărețe.
　　
　　Dar nu uita să rămâi Om
　　Asemeni frunzelor din pom,
　　Ce își acceptă rostul lor
　　Umbrindu-ne chiar dacă mor !

Aș mai fi scris despre iubire

Aș mai fi scris despre iubire,
Măcar un rând sau două în plus,
Ca despre un soi de Nemurire,
Ce te atrage tot mai sus.

Atât de sus că nici nu simți
Prin câte ceruri o să treci,
Și multe mii de nopți fierbinți,
Par să rămână așa pe veci.

Și aștrii par să-ți dea binețe
Să te poftească-n lumea lor,
Iubirea ta o să-i dezghețe
Și o să-i facă primitori.

Nimic nu pare să-ți stea în cale,
Te simți un zeu, căci tu iubești,
Și cine poate să-ți doboare
Olimpul cu iubiri lumești.

Până într-o zi sau într-o noapte
Când din visare te trezești,
Cerul e sus, mult prea departe
Și nu mai ai ce să iubești.

Aș mai fi scris despre iubire,
Dar nu mai am vreun rând în plus,
L-am terminat la despărțire,
Când Nemurirea mea s-a dus.

Știi ?

Știi, încă îmi e dor de noi,
De focu-nchis în amândoi,
Arzând mocnit ca să păstreze,
Iubirea-n doi să nu înceteze.

Știi, mi-e dor să-ți simt chemarea în gând,
Plin de iubire, fremătând,
Și bucuria unei alte mângâieri,
Mai caldă decât cea de ieri.

Știi, aș vrea să vii fără să pleci,
Să simt că stai și nu doar treci,
Așa cum trece-un anotimp.
Eu pierd iubire, tu pierzi timp.

Un sărut

Ți-am scris, iubite, despre mine,
Am pus în rânduri dor de tine,
Am pus în plic și un sărut
Să nu îl lași nedesfăcut.

Desfă-l atent să nu se piardă,
Lumina lămpii să nu-l ardă,
O să-l găsești în colț de plic.
Ți l-am trimis, nu-ți cer nimic.

Și de nu vrei să mai citești,
De-ai încetat să mai iubești,
Aruncă plicu-ntr-un sertar,
Sau uită-l într-un buzunar.

Gâsindu-l, poate, într-o zi,
De mine îți va aminti,
Și desfăcându-l indecis
Vei învia doru-mi ucis.

În palma ta va sta să cadă,
Fostu-mi sărut cu-aromă fadă,
Ce s-a uscat în colț de plic.
Ți l-am trimis, n-am vrut nimic.

Tu-mi ești departe

　　Trec zile-ntregi fără să știu
　　Pe unde ești și ce mai faci,
　　Iar dorul meu atât de viu
　　Cumplit te strigă, dar tu taci.
　　
　　Trec nopți întregi fără să-mi spui,
　　Că mă primești în visul tău,
　　Că nu dai voie nimănui
　　Să mă aștepte în al său.
　　
　　Și nopți și zile se tot duc,
　　Și parcă-s mâine săptămâni
　　De când mă lupt cu-n dor năuc,
　　Căci eu aștept și tu amâni.
　　
　　Amâni să vezi, dar înțelegi,
　　Că-ți pot fi zi, dar nu-ți sunt noapte,
　　Și chiar de-ai vrea ca să le legi,
　　 Eu sunt aici, tu-mi ești departe. 
　　

Paradoxuri

　　Sunt depărtări ce par aproape,
　　De parcă ai vrea să le atingi,
　　Și sunt ecouri ce par șoapte,
　　De nici nu poți să le distingi.
　　
　　Sunt ceasuri lungi ce par minute,
　　Unite într-un scurt tic-tac,
　　Sunt și cuvinte ce par mute,
　　Pornind din glasuri care tac.
　　
　　Sunt vânturi aspre ce par blânde,
　　Ca niște calde, fine, adieri,
　　Sunt pietre reci ce par plăpânde,
　　Când le încălzești cu mângâieri.
　　
　　Sunt oameni mari ce par mărunți,
　　Dar înălțimea lor e-n fapte,
　　Mai sunt și alții ce par munți,
　　Dar culmea lor e atât de aproape.
　　
　　Sunt nestemate ce par falsuri,
　　Ca niște ziduri peste uși deschise,
　　Și sunt tangouri ce par valsuri,
　　Când pașii lor se-amestecă prin vise.
　　
　　Sunt mii și mii de alte paradoxuri 
　　Atâtea lucruri ce nu sunt cum par,
　　Pământul e rotund, dar are colțuri
　　În care până și lumina ajunge rar.

Să-i ceri iubirii mele

　　 Să-i ceri iubirii mele să te-ntoarcă
　　Acolo unde crezi că totul s-a sfârșit,
　　E ca și cum ai vrea prin ochii tăi să treacă
　　Din nou lumina care i-a orbit.
　　
　　Să-i ceri iubirii mele să-ți răspundă
　　Acolo unde nu sunt întrebări,
　　E ca și cum ai vrea o simplă undă
　　Să construiască valuri de chemări.
　　
　　Să-i ceri iubirii mele să te-aștepte
　　Acolo unde nu mai vrei să vii,
　　E ca și cum ai vrea să urci pe trepte
　　Al căror număr infinit va fi.
　　
　　Să-i ceri iubirii mele să te-ajungă
　　Acolo unde ai ales să fugi,
　　E ca și cum ai vrea ca umbra-ți lungă
　　Să se întindă între astăzi și atunci.
　　

Nicăieri

Nicăieri e un loc în sufletu-mi trist,
În care mă ascund, când nu vreau să exist.
Un loc mai retras doar cu lună și stele,
Cu care vorbesc în nopțile-mi grele.

Nicăieri e-un acasă ce sună ciudat
Pentru cei ce nu știu că de tine au uitat,
Pentru cei ce mai cred în prezența lor vie,
Și - așteaptă să-i strigi, ca aproape să-ți fie.

Nicăieri e o viață cu miros de gând vechi,
Trăită pe fugă în ceasuri perechi,
Din care nu știi cât a fost sau mai este,
Ca atunci când adormi ascultând o poveste.

Nicăieri e acolo unde nimeni n-ajunge,
Nici cel care râde, nici cel care plânge,
Aproape de sus, cât mai departe de jos,
Spre care urcarea e-un drum dureros.

Îmi plac lucrurile făcute cu dragoste

　　Îmi plac lucrurile făcute pentru mine cu dragoste, ție nu ? De la cele mai simple până la cele mai complicate. De la o simplă privire, atunci când ochii noștri nu se întâlnesc, pentru că eu privesc înspre altceva și tu mă mângâi cu privirea pe care o simt caldă și bună, însoțindu-mi gesturile și mișcările, care devin mai sigure și mai echilibrate pentru că știu, simt cum cineva le privește cu dragoste.
　　Îmi place zâmbetul tău atunci când spun sau fac ceva care te amuză, te binedispune, te rupe din cotidianul ursuz al rutinei de zi cu zi. E frumos când cineva îți zâmbește cu dragoste.
　　Îmi place să îți simt gândurile învăluindu-mă cald, întrebându-te ce fac, unde sunt, cum sunt îmbrăcată, cine se bucură de prezența mea în absența ta, ca un soi de apartenență invizibilă, o mândrie justificată, de inimă integral deținută, de suflet așezat cuminte și multicolor în podul palmei tale, atente să nu îl gonească cu o strângere nesăbuită
　　Îmi place să mă ții de mână în timp ce colindăm, nestingheriți, pe o stradă, nu pentru că mi-e teamă să nu mă rătăcesc de tine, ci pentru că îmi plac lucrurile făcute cu dragoste, și pentru că, să ții pe cineva de mână este o dovadă de asumare a responsabilității omului care îți ține mâna în mâna ta.
　　Îmi place să știi cine sunt eu, dincolo de puținul pe care l-ai aflat despre mine, de normalitatea mea aparentă. Să mă recunoști închizând ochii și imaginându-mă în ipostaze pe care nu le-am trăit niciodată împreună : un asfințit, un răsărit, o baie în mare, un popas pe marginea unui izvor, o fotografie cu un peisaj de munte în spate, un peisaj care îți taie respirația, pe care eu l-am ales pentru că seamănă cu tine, măreț și atrăgător, în vreme ce tu îmi acoperi protector umerii cu brațul, pentru că, nu-i așa, îmi plac lucrurile făcute cu dragoste.
　　Îmi place să întind mâna oamenilor din viața ta, să întinzi mâna oamenilor din viața mea, conștienți de importanța pe care ei o au pentru a valida alegerea noastră reciprocă, mândru că-ți sunt, mândră că-mi ești, fericiți că ne suntem, încrezători că ne vom fi atunci când ne vom reîntâlni, aici, pe pământ, iar distanța dintre noi nu va mai fi atât de omenesc de mare.
　　Pentru că îmi plac lucrurile făcute pentru mine cu dragoste, viața asta ne va învăța cum, pentru următoarea, din care, poate nu va mai lipsi sincronizarea în a spune ,,da,, lucrurilor făcute cu dragoste.
　　

Foșnește vântul....

Foșnește vântul și mă întreabă
De ce-am venit și cât mai stau,
Dar eu mă simt atât de slabă,
Și să răspund nu pot, nu vreau.

Poate am venit să regăsesc,
Fiorul muzicii din toamnă,
Poate am venit să îndrăznesc,
Să nu mai fug din nou, cu teamă.

Foșnește vântul a răspuns,
Cu scepticismul celui care știe,
Că orice suflet care a plâns
Se recunoaște dintr-o mie.

Dezleagă-mă

Dezleagă-mă de dragostea ce-ți port,
Desfă-i tu nodurile mari și mici,
Căci firul ei s-a încurcat de tot,
Și nu mai simt că ești aici.

Dezleagă-mă de tot ce ai promis,
Când ai făcut în viața mea escală,
Și ai bătut tăcut la poarta unui vis,
Ce se-odihnea în noaptea-mi goală.

Dezleagă-mă de grelele regrete,
Ca n-am putut să te păstrez,
Că nu am vrut iubirea să te-mbete,
Și-n zori de zi trezirea să-ți veghez.

Dezleagă-mă de tot ce nu mai vrei,
Să mă mai simți pe carnea ta ispită,
Dar nu încerca când pleci să-mi iei,
Speranța c-o să fiu din nou iubită.

Dă-mi sufletu-napoi când pleci

Dă-mi sufletu-napoi când pleci,

Așează-l într-un colț pe etajeră,

Atât ți-a fost prin viața mea să treci,

Ca orișice iubire astăzi efemeră.

În urma ta încă miroase a pâine,

Ce tocmai fosta scoasă din cuptor,

Și gustul tău rămâne până mâine,

Dar după aceea o să-mi fie dor.

Și n-o să poată nicio altă pâine

Să-nlocuiască foamea mea de tine,

Așa cum nicio altă zi de mâine,

N-o să întregească ce ai rupt din mine.

Dă-mi sufletu-napoi și du-te,

Am obosit să mă hrănesc,

Cu coji de pâine vechi și rupte,

Iubirea-n porții să-ți cerșesc.

Nopțile tale

Într-o zi o să mă primești în nopțile tale,
Furișându-ne printer grămezile de ezitări,
Ce ni se vor agăța sălbatic de glezne,
Ca niște lacome și crude lipitori.

O să mă lași să-mi aleg unul din visle tale,
În care să mă pot dezgoli liniștită de taine,
Strânse una câte una în tot acest timp,
În care am așteptat să ți se facă iar dor.

O să stăm întinși în scobitura lunii,
Unul lângă altul ascunși în galbenul ei,
Ca într-un lan copt într-o noapte de vară,
Cu ochii închiși, întorși spre pământ.

O să-mi spui o poveste, o să ascult tremurând,
Gândindu-mă dacă ar fi putut fi a noastră,
Din vremea când credeam că putem trăi așa,
Doar cu iubirea ca singurul nostrum legâmânt.