Poți să mă ții de mână ?

Am simțit deunăzi cum această întrebare se naște în sufletul meu transformându-se într-o certitudine uriașă că în spatele ei se ascunde un mare adevăr. Care? Acela că în prezent obosim foarte repede în a ne ține de mână.
Poate că în locul întrebării care leagă destine, "Vrei să te căsătorești cu mine? " ar fi mai importantă aceasta "Poți să mă ții de mână ?"  Știu, pare ilogic și banal dar cred ca mulți s-ar gândi foarte tare înainte să dea răspunsul final, si poate, da-ul acela ar avea mai multă greutate. E greu să promiți cuiva că îl vei ține de mână, iar asumarea unui astfel de efort pe o durată mare de timp, este o mare realizare intr-adevăr. Dacă nu credeți ați putea încerca si v-ați putea aminti de momentele când ați ținut pe cineva de mână sau ați fost ținuți de mână. Eu mi-amintesc si afirm cu tărie că ținutul de mână nu e o treabă ușoară.
Imaginați-vă un părinte care își ține copilul de mână. Câtă responsabilitate stă în acest gest, câtă grijă și dragoste este în palma aceea mare care ține mâna mică și jucăusă ce se ascunde firavă în căușul palmei lui. Câtă încredere își pune micuțul acela în a fi ținut de mână. Dacă părintele ar da drumul mâinii copilului acesta s-ar putea rătăci, s-ar pierde în mulțimea de oameni care trec pe lângă ei. Părintele știe că nu trebuie să facă asta, și nu o face, dar cred că la un momentdat simte că este greu, doar și pentru simplul fapt că mâna aceea atât de mică poate aluneca atât de ușor sau pentru că părintele trebuie să se aplece intr-o poziție nefirească până la nivelul puiului de om.
E bine că este doar grija și chinul părintelui, copilul nu va ști niciodată cât de ușor i se putea drumul la mână.
Va afla când va crește mare și va ține un alt adult de mână, plimbându-se pe o stradă. Va descoperi că e greu să te ții de mână și ca la un moment dat vei simți nevoia să ai mâna liberă, un minut, două minute, cât ai nevoie ca palma ta să respire, să simtă și altceva în afară de căldura mâinii celuilalt. Și fără să îți dai seama, fără să vrei, involuntar, dai drumul mâinii care ți se încredințase încrezătoare.
Nedumerit celalalt simte ca i-ai făcut o nedreptate, el nu obosise să fie ținut de mână, nu înțelege nevoia palmei tale de a se odihni. Va aștepta sau dimpotrivă își va pune mâinile în buzunar, le va păstra pe lângă corp sau va gasi o soluție să compenseze sprijinul pierdut. Rămâne de văzut dacă va mai dori să te ia de mână când te-ai odihnit tu.
De aceea mi se pare atât de pertinentă întrebarea  "Poți să mă ții de mână ?" 
Nu vă grăbiți să răspundeți, strada e lungă !

Știi cine sunt eu

Te-am așteptat din nou iubite,
La hotarul dintre gândul meu și al tău,
Sperând să vii am adormit cuminte,
Și te-am zărit pășind în visul meu.

Veneai încet, călcând peste tăcerea,
Ce se agăța timid de pasul tău,
Cerându-ți să-i alini un pic durerea,
De a nu rosti nimic din dorul meu.

Păreai grăbit către niciundele din noi,
Poate veneai să mă întâlnești,
Poate-ți doreai să fim doar noi,
În visul meu păreai că mă iubești.

Nu m-ai zărit dar totuși te-ai oprit,
Poate ai simțit că sunt pe drumul tău,
M-ai sărutat pe obrazul adormit,
Și mi-ai șoptit că știi cine sunt eu.

Când m-am trezit erai deja departe,
Pe-obrazul meu ardea sărutul tău,
Și mi-am dorit ca-n fiecare noapte,
Să te întorci să îl aprinzi din nou.

Crengile dorului

Mi-am agățat sufletul de crengile dorului,
Cel mai înalt copac din inima mea,
Și l-am urmărit atent cu privirea,
Cum i se umezesc ochii așteptând.

L-am văzut ridicându-se pe vârfuri,
Scrutând îndurerat depărtarea imensă,
Sperând ca te va vedea răsărind de undeva,
Că te va auzi strigând de dincolo de uitare.

Când s-a înserat mi s-a făcut mila de el,
Și l-am rugat sa renunțe și să coboare,
Dar el s-a încăpățânat sa se agate de crengi,
Ca un pui abandonat într-un cuib gol.

Apoi l-am simțit coborând obosit și spăsit,
Plângând pentru ca sufletul tău a uitat de el,
încurcat poate în crengile propriului dor
Sau bucurându-se de prezența unui alt suflet.

Maine voi scurta negresit crengile dorului,
Caci prea le-am lasat sa creasca inalte,
Iar sufletul meu urca mult prea sus,
Și prea ușor se zărește în inima mea.

Lumea, imensa sala de asteptare !

Am încercat să îmi imaginez lumea ca pe o imensă sală de așteptare, și mi-am dat seama că există o singură mare diferența între ele. Într-o sală de așteptare, indiferent că este a unui cabinet medical, a unuia juridic sau pur și simplu a unui mijloc de transport, știm de ce ne aflăm acolo.În schimb, cu lumea e diferit.Am venit aici, așteptam să plecăm dincolo, dar habar n-avem cât va dura așteptarea și de ce ne aflăm în ordinea aceasta universală, independent de voința noastră.
Ce facem noi în tot acest timp? În sălile de așteptare comunicăm cu cei aflați în aceeași situație ca și noi. Vorbim despre problema pe care o avem, fie ea de sănătate sau de altă natură, vorbim despre destinația călătoriei noastre sau despre cei pe care îi așteptam,interacționam cu semenii noștri, legam prietenii, uneori chiar construim relații.
În viața facem cam același lucru, doar ca niciodată nu știm cât vom avea șansa să păstrăm lângă noi oamenii care intra în `așteptarea` noastră,  iar motivul pentru care se află acolo rămâne de asemenea o alta necunoscută, imposibil de elucidat.
Am încercat să îmi imaginez lumea ca pe o imensă sală de așteptare și am descoperit, vorbind despre unica diferență dintre ele, ca există și o singură mare asemănare : Când rămâi singur te plictisești !

Dacă dragostea...

Dacă dragostea ar fi șchioapă,
Tuturor le-ar fi milă de ea,
Ar ajuta-o să pășească ușor,
I-ar dărui de la ei un picior.

Dacă dragostea ar fi mută,
Toți ar iubi dintr-o dată tăcerea,
S-o ajute să exprime prin semne,
Tot ce cuvântul în suflet așterne.

Dacă dragostea ar fi surdă,
Nimeni n-ar vrea să vorbească în șoaptă,
Să-i arate că aud strigătul ei,
Al cărei ecou ajunge la zei.

Dar dragostea e încă întreagă,
Aleargă nebună și cântă de dor,
Se ascultă pe sine vibrând in eter,
Căci orice iubire se-nalță la cer.

Să nu...

Să nu mă chemi că n-am să vin,
Să nu mă strigi că n-am să aud,
M-am despărțit de-al meu destin,
Iar sufletul mi-e mut și surd.

Să nu mă întrebi unde mă duc,
Și ce-am să fac cu viața mea,
Acum nu știu ce drum s-apuc,
Dar într-o zi îl voi afla.

Să nu îmi spui că-i prea târziu,
Să mai repar acum ceva,
Mai am un pic din ce-a fost viu
Și s-a păstrat în mintea mea.

Să nu îmi ceri să mă întorc,
N-aș mai avea motiv s-o fac,
Caci lumea nu se-oprește în loc,
Chiar dacă ceasurile tac.

Să nu m-aștepți căci nu mai sunt,
De multă vreme în preajma ta,
Sunt doar un dor purtat de vânt,
Iar drumul tău nu-i calea mea.