miercuri, 30 septembrie 2015

Miroase a toamnă !

   Zilele astea mi-am certat sufletul, l-am luat la rost ca pe un copil neascultător, care se încăpățânează să rămână rebel față de părintele lui, ale cărui îndrumări, veșnic aceleași, a obosit să le asculte.
   Mi-am simțit sufletul întristându-se, și m-am grăbit să-i cert neliniștea și frământarea.
   M-a rugat să îl las să dea ochi cu tristețea o vreme, măcar atât timp cât ploaia va bate în geam, picătură cu picătură, reamintindu-mi de lacrimile care acum o vreme băteau în poarta lui, strecurându-se uneori chiar pe sub ea, ca un râu curat în drumul lui nerostit.
   Am fost furioasă pe el și am pus dorința lui pe seama venirii toamnei. A sosit iar toamna, și ne-am repezit cu toții ca niște ibovnici atrași de parfumul ei bogat în miresme, să îi cântăm serenade sub balcon, loviți subit de nostalgie și amuțiți de frumusețea ei.
   A venit toamna, și am văzut suflete până nu demult electrizate de euforia, dinamismul și romantismul verii, căreia îi preaslăveau incandescența și adierile de noapte sub clarul de lună, repezindu-se să îmbrățișeze venirea toamnei, minunata ruginie, ce ascunde între faldurile rochiei ei galben arămii nostalgii, regrete și tristeți ce vor ieși la lumină odată cu primii nori morocănoși instalați pe cerul lăsat albastru nepătat de plecarea verii, odată cu primii stropi de ploaie interminabilă, rece, măruntă, cu primele dimineți încărcate de brumă.
    A venit toamna și deși se spune că Raiul e undeva acolo, sus, ca simbol al intangibilității lui de către noi muritorii, care sperăm că într-o zi vom intra maiestuoși pe poarta lui, totuși venirea toamnei a adus cu ea bucăți de rai și le-a răspândit peste tot. Oriunde privești natura este în acest anotimp un colț de rai.
Așa că i-am mulțumit sufletului că în cearta noastră m-a îndemnat să privesc în jurul meu, să ma bucur de frumusețea naturii din acest anotimp ce dăruiește sublim în peisaje și în simțurile noastre încărcate de parfum și arome de neegalat.
   Miroase a toamnă ! O simțiți nu-i așa? 


Sursa foto-Internet

luni, 28 septembrie 2015

Să mai stai toamnă...

Să mai stai cu noi toamnă,
Nu vrem să pleci prea curând,
Tu ești bucată de-aramă,
Risipită aici, pe pământ.
   
Te strecori încet printre noi,
Cu mantia-ți fin parfumată,
Ne aduci răcoare și ploi,
Și vânt cu aromă sărată.
   
Ne răsfeți cu fructele-ți coapte,
Și ne încânți cu roșul din plete,
Ai recoltă bogată la toate,
Că ne e foame sau sete.
   
Ne așezi nostalgie în privire,
Și ne umpli ochii de dor,
Ne-amintești tacit de iubire,
În gânduri ne-așterni câte-un nor.
   
Ne strângi în brațe ușor,
Și ne lași o umbră în suflet,
Tu ești anotimp călător,
Pleci mai departe cu zâmbet.
   
Să mai stai toamnă o lună,
N-ai uscat încă verdele-n parc,
La capătul tău, doamnă bună,
Va rămâne de oameni sărac. 



Sursa Foto-Internet
   
   
   

duminică, 27 septembrie 2015

Rugăciune

Mă așez Doamne în genunchi,
Pe lespedea goală din sufletul meu,
Și mă rog Ție, să-mi trimiți
Roșu, picături de ploaie și soare.
   
Din roșul inimii mele uscate de dor,
Nu se mai vede aproape nimic,
E doar agățat, ca un biet spânzurat,
De-o margine aspră, îngenuncheată spre Tine.
   
Dă-mi Doamne ploaie peste roșul tău,
Să-mi umezească inima-mi uscată,
Căci simt cum doare ofilirea ei,
Înfiptă în cupola sufletului meu.
   
Aruncă Doamne soare peste ploaie,
Să intre în ea și-n roșul nou,
Ca să devină rozul binelui din mine,
Creat curat prin Harul tău.
   
Și îți sărut Părinte mâna nevăzută,
Ce mângâie un cap supus, plecat,
Ce a primit în suflet soare,
Scăldat în rozul picăturilor de ploaie.
   
Și-ți mulțumesc că azi mi-ai stat alături,
Și n-ai plecat, ba chiar ai ascultat,
A mia rugăciune către Duhul Tău,
De suflet trist înfometat de bine.


   
Sursa foto -Internet   
   

sâmbătă, 26 septembrie 2015

Vreau !

Simt o povară amară și grea,
Și-o sete nebună de rouă
Vreau o culoare în viața mea
Am obosit să tot plouă.
  
Vreau soare în privire,
Și zâmbet pe buze,
O zi cu iubire,
Și nimeni s-acuze.
  
Vreau muzică în suflet
Și dans în simțire,
O arie în cuget
Balet în gândire.
  
Mi-e poftă de dor
Și foame de viață,
Mi-e dor de umor,
Și-am chef de speranța.

 Poezie inclusă în volumul "Zbor în suflet" 
     apărut la Editura Libris,

            Brasov, 2017

http://www.libris.ro/zbor-in-suflet-petronela-blebea-LIB978-606-8814-44-5--p1164667.html






Sursa foto- Internet

vineri, 25 septembrie 2015

În mijlocul Căii

   Mi-am așezat mâna pe umărul Lui ca să mă simtă lângă El, deși știam, și știa, că prezențele noastre reciproce sunt simțite în mintea și sufletul nostru fără să fie anunțate de zgomotul pașilor în timp.
   Stătea în genunchi în mijlocul Căii, așa cum stătusem și eu de nenumărate ori, ca să-mi dea binecuvântarea continuării vieții necerute, ci primite în dar. M-am lăsat și eu în genunchi în lângă El și i-am privit chipul concentrat pe ghemul imens din fața lui, din care se ițeau bucle răvășite alandala, încâlcite, de parca o pisică se jucase cu el, rostogolindu-l în toate direcțiile, mai puțin în cea bună.
   - Ce faci?, l-am întrebat ca să sparg tăcerea eternă instalată între noi din momentul în care venisem, ființă supusă păcatului, pe acest pământ.
   - Descurc destine mi-a răspuns El zâmbind, și desfăcând încă o buclă de pe ghem. Vrei  să mă ajuți?
   -Cum, am întrebat eu, uitându-mă cum degetele lui blânde răsuceau firul, ușor, așa încât nodul format să poată fi dezlegat fără ca ața să aibă de suferit.
   - Așa ca mine ! A răspuns el calm, căutând să-mi insufle încrederea în puterea și abilitățile mele.
   -Nu pot ! Mi-e teamă. Dacă se rupe... nu mă pot juca cu destinul unui om, nu-mi pot asuma această responsabilitate, nu sunt Dumnezeu.
   - Nici Eu nu sunt...
   Pentru că îl priveam nedumerită cu credința zdruncinată în existenta Lui, a adăugat :  
   -Nu sunt Dumnezeul tuturor. Sunt doar al tău, și mă porți cu tine pretutindeni de la Început și până la Sfârșit.
   - Atunci știi că am fost certați o vreme. Știi că te-am gonit din inima mea, când în ea s-a instalat revolta pe absența ta, din Călăuzirea mea pe drumul vieții.
   - Da, știu. Am fost Neatent, și am scăpat ghemul. Mi se întâmplă și mie. Ai avut însă un fir zdravăn, care a rezistat.
 Meșterea la ghemul ăla în timp ce vorbea cu mine fără a-mi da însă impresia că îmi acordă mai puțină importanță. Îl simțeam preocupat să nu dea greș în descâlcirea lui, așa că am așteptat să termine, uitându-mă cu atenție la degetele lui, care așezau magic, buclă după buclă, descătușând nod după nod.
   Când și-a ridicat ochii și m-a privit, zâmbea mulțumit. Ghemul era perfect, ca o sferă diafană, ca un soare ce aștepta să răsară pe cerul de mâine. Fără să rostească un cuvânt mi l-a aruncat în brațe, iar eu l-am prins ca și cum asta așteptam de o viață. Crezusem că este greu și că o să mă dărâme sub povara lui uriașă, mult prea mare față de ce mai rămăsese din forța și rezistența mea încercată de efort.
   - A fost greu ! Acum e ușor! Nu dau nimănui mai mult decât poate ține în brațe. Drum bun mi-a urat El. Eu rămân aici, dar o să ne vedem la celălalt capăt, într-o zi.
   -Acum nu mai vreau să plec fără tine am scâncit eu. Ești Dumnezeul meu și trebuie să mă însoțești.
   - Sunt Dumnezeul tău, și nu m-ai pierdut niciodată, răspunse El în timp ce simțeam cum mă depărtez pe drumul meu cu ghemul vieții mele în brațe, ca o divină "povară - minune".
   Niciun om nu îl pierde pe Dumnezeu, ci doar îl ascunde atunci când crede că nu mai are nevoie de El. Și astfel, la nevoie, Dumnezeu se caută pretutindeni în interiorul și exteriorul Omului dornic de El. Și Omul adevărat nu este mulțumit decât atunci când îl găsește  pe Dumnezeul său și nu pe al altcuiva. Mi-e dor de Dumnezeul meu, așa cum și ție ți-e dor de Dumnezeul tău ! Să-l căutăm împreună în mijlocul Căii, omule drag !
   
Sursa foto- Internet

miercuri, 23 septembrie 2015

Ploaie în suflet

Dumnezeu mi-a strecurat în suflet ploaie,
La început câțiva stropi mărunți și moi,
Căzuți să-mi potolească setea de apă,
Și dorul de răcoare după o lungă arșiță.

M-am uitat atent de jur împrejur,
Să nu fiu zărită bucurându-mă de ea,
Într-o pornire egoistă de a fi doar eu
Cea care se scaldă în puritatea ei.

Mi-am dezgolit sufletul la venirea apei,
L-am despovărat de toate veșmintele grele,
Ce-l țineau captiv într-un trup obosit,
Și l-am lăsat să se arate ochilor mei.

Mi-am văzut sufletul ud de la ploaie,
Râzând și dansând printre picăturile
Ce degajau aburi la fiecare atingere,
Biciuindu-i candid umerii goi.

Și mi-am simțit sufletul răcorit,
Plin de apă ca o boabă de strugure,
Fără să mai simtă focul arzând,
Ce-l uscase treptat în a vieții văpaie.

Dumnezeu a dăruit trupului meu suflet,
Și când a fost nevoie i-a dăruit ploaie,
Ca să nu piară toropit de căldură,
Să mai poate rămâne o vreme în trup.



marți, 22 septembrie 2015

Să păstram tăcerea !

Păstrează tăcerea iubite,
Nu spune cuiva cine sunt,
Sunt doar o clipă fierbinte,
Dintr-un vis frumos de adult.
   
Am apărut în noapte târziu,
Într-o himeră perfectă în doi,
Coborâtă din ceruri cu tine să fiu,
Cât vei păstra visul cu noi.
   
Păstrează tăcerea iubite,
Nu-mi striga numele în noapte,
Doar noi știm că visul nu minte,
Că dragostea noastră se poate.
   
Ne iubim printre stele în vis,
Ce nu spun nimănui despre noi,
Confidente discrete pe cerul aprins,
Al iubirii din noi, amândoi. 
   
Păstrează tăcerea iubito acum,
Nu-mi mai vorbi despre vis,
Vreau să adorm de tine nebun,
De jarul din mine în carne atins.
   
Nu-mi spune iubito nimic până-n zori,
Timpul e scurt să vorbim inutil,
Curgi peste mine, ca roua pe flori,
Răcoare închisă în somnu-mi febril.
   
Păstrează-mă în suflet iubite,
Voi coborî și mâine din nou,
Păstrează tăcerea, iubită cuminte,
A nopții prințesă, și vino mereu. 


Sursa foto- Internet

luni, 21 septembrie 2015

Îndemn

Măsoară-ți vorbele ce dor,
Și nu răni cu un cuvânt,
Un suflet tandru, temător,
Și cel mai bun de pe pământ.

Ascultă-ți inima când spune,
Că n-ai greși dacă într-o zi,
Din ochi-ți l-ai lăsa să adune
Tot ce în ei iubire poate fi.

Privește în el ca într-un om
Ce iți aduce în suflet vara,
Așa cum e privit un pom
Când înflorește primăvara.

Astfel șoptea cândva, odată,
Un glas din conștiința mea.
Eu ascultam înfricoșată
Căci mă temeam să spun ceva.

Și aș fi spus, și încă multe,
Atâtea câte aș fi avut
Dar cine oare să mă asculte?
Căci inima iubea demult.


Sursa foto-Internet

duminică, 20 septembrie 2015

Sâmburele de speranță

Am găsit un sâmbure de speranță
Printre semințele de dor pustii,
Avea miros de cutezanță,
Și gust dulceag de plante vii.
   
Zăcea firav printre neghină,
Și aștepta stingher ceva,
Să îl aducă la lumină,
Să îl planteze undeva.
   
Nici n-am știut că mai există,
Că nu-i uscat, sau poate sec,
Că n-a rodit recolta tristă,
Și nici n-am vrut sa-l mai culeg.
   
Dar m-a strigat, ca să aud
În glasul lui acea chemare,
Că e micuț și încă-i crud,
Și-n seva lui e alinare.
   
Și l-am sădit în palma stângă,
Un pic la dreapta către viață,
Și l-am rugat să nu mai plângă,
C-o să răsară dimineață.
   
Și soarele o să-l găsească,
Și-o să se bucure de el,
Și vântul o să-l îndrăgească,
Când o să crească măricel.
   
Și-or să se joace în voia lor,
De-a arșița urmată de furtună,
Căci nu-i speranță fără dor,
Așa cum nu e noapte fără lună.
   
Și se va coace într-o zi,
Într-o speranță rumenă, matură,
Iar bobul alb în palmă-mi va pocni,
Ca pâinea caldă, proaspătă și bună.
   
Și voi vedea că am uitat durerea,
Când voi gusta din rodul viu al vieții,
Și voi simți în palmă adierea,
De-a fi ieșit din sfera morții.
   
 



  

vineri, 18 septembrie 2015

Si daca maine nu ar exista ?

  Ne irosim ani la rând aspirând la concepte filosofice nematerializate vreodată în sferele normalității de zi cu zi, cum ar fi sufletul-pereche și iubirea eternă, ne amăgim cu iluzia fericirii absolute pe care ar fi nedrept să nu o atingem și noi vreodată, asa cum au simțit-o și alții înaintea noastră. Ce noi suntem mai prejos?
  În goana noastră nebună și de neînțeles ignorăm oamenii și lucrurile reale de lângă noi, dar pe care fie suntem prea orbi să le vedem, fie nu vrem sa coborâm din orizonturile înalte în care plutim. Și astfel trece viata pe lângă noi, știți, viața asta despre care se spune că este unică și ca ar trebui să o trăim din plin, ca să putem face saltul final către dincolo multumiți de noi înșine. Sunt atâtea lucruri frumoase care scapă vederii și înțelegerii noastre, pretutindeni în jur: într-un peisaj, într-o melodie, într-un zâmbet de copil, într-o oră de joacă, într-o carte, într-o îmbrățișare fugară, într-o vorbă blajină sau chiar într-o clipă de reverie. Și paradoxal este că nu părem să regretăm că a mai trecut o zi din viața în care "nu am văzut" sau "simțit" ci tânjim după acele lucruri materiale pe care nu am reușit să le obținem astăzi, dar devin țelul de maine.
  Și dacă mâine nu ar exista? Dacă ar trebui să ne mulțumim cu azi ca să învățăm să prețuim ceea ce contează cu adevarat, și abia ca răsplată pentru sârguința noastră am primi un mâine cu adevărat valoros?
 
Sursa foto -Internet

joi, 17 septembrie 2015

Cerșetor de fapte bune

   Se făcea că m-am trezit la timp, cât să nu dau voie frigului să-mi pătrundă în oase până la măduvă, ceea ce mi-ar fi paralizat simțurile și așa amorțite de când încetasem să mai simt căldura binefăcătoare a vieții.
   M-am ridicat în picioare frecându-mi umerii ca să îmi pun sângele în mișcare, am făcut câțiva pași de înviorare și am privit pe geam, ca să pot să înțeleg și eu cu adevărat cum se luminează de ziuă. Soarele se lăfăia sus pe cerul albastru, iar razele lui păreau să mă bată pe umeri încurajator, să ies din casă în căutarea a ceea ce noua zi avea să-mi ceară să găsesc până la capătul ei, când urma să mă aștepte cu noaptea de braț să-i predau legate în mănunchiuri gingașe toate buchetele de fapte bune cu care cei din jurul meu se milostiviseră de mine.
   Mi-am îmbrăcat hainele simple, decolorate de așteptare în răspântii incerte, mirosind a răbdare pusă la încercare, uzate pe ici pe colo prin locurile care se atinseseră de indiferența trecătorilor, și chiar pătate cu refuzul unora de a dărui ceea ce eu le ceream cu încăpățânare, o faptă bună.
   Intrasem de curând în tagma cerșetorilor de fapte bune. Acceptasem fără să simt că ar fi degradant să întind mâna în fața semenilor mei, cerșind cu formula "Fie-vă milă și dați-mi și mie o faptă bună". La început, oamenii mă priveau ca pe o nebună, ca pe cineva ce nu trebuie luat în seamă. Fusesem uneori gonită cu apelativul cu care erau goniți cerșetorii tradiționali: "La muncă nu la întins mâna!" Fără să mă descurajez am rămas neclintită în locul meu, cu mâna întinsă repetând:"Dăruiți-mi și mie o faptă bună" Treptat, oamenii au început să înțeleagă ce vreau și din ce în ce mai mulți au început să dăruiască.
   Nedumerirea lor era legată de cum pot ei să-mi dea mie o faptă bună. Un bănuț îl cauți prin buzunare, în portofel, pe fundul genții, dar o faptă bună?, întrebau ei preocupați și confuzi..
   - O faptă bună o căutați în inima voastră, le răspundeam eu. Dacă ați făcut vreodată vreo faptă bună ea se află acolo, sub forma mulțumirii sufletești pe care ați simțit-o atunci când gestul vostru minor, omenesc, a adus bucurie în viața celor sau celui pentru care voi ați făcut ceva.
   Și atunci oamenii căutau binevoitori în inimile și mințile lor, încercând să-și amintească vreo faptă bună ce merita să-mi fie dăruită mie. Când o găseau o așezau fără păreri de rău în palma mea rămasă întinsă în așteptarea ei. Unii păreau rușinați gata să-mi împingă mâna  pentru că nu găseau nimic să-mi așeze în palmă, și vedeam cum dincolo de răceala lor simulată, simțeau părerea de rău că nu au ce să dăruiască. Pe aceștia îi priveam cu încredere, le strângeam mâinile goale și îi încurajam spunându-le ca voi fi acolo și în zilele următoare, ca faptele bune se pot face în orice moment, important e sa îți dorești să faci un gest frumos fără să aștepți din partea semenilor tăi recunoștință vorbită, stereotipă, ci poate doar lumina senină apărută spontan pe obrazul aspru încrâncenat, încercat de viață care se destinde îmbrățișat parcă de sentimentul ca altcuiva îi pasă de el, ca a primit ceva când poate nu primise nimic în toată existența lui chinuită.Și astfel, zi după zi eu ceream iar semenii mei dăruiau ce aveau ei mai scump...fapte bune.
   Se făcea că eu...m-am trezit la timp cât să nu dau voie visului să-mi pătrundă definitiv în oase până la măduvă, ceea ce mi-ar fi paralizat voința de a mă întoarce în viața reală, unde nu există încă "cerșetori de fapte bune".




Sursa foto -Internet

miercuri, 16 septembrie 2015

Îngerul meu

Azi m-am întâlnit cu un înger,
Nu era tânăr, dar nici gârbovit.
Venea obosit de la cer,
Fusese un veac la cerșit.
  
Ceruse în rai îndurare,
Dăduse în schimb umilință,
Rugase de mii de păcate iertare,
Promise un dram de credință.
  
L-am întrebat dacă e îngerul meu,
M-a privit ca și cum m-ar cunoaște,
Și mi-ar fi fost în preajmă mereu,
Chiar dinainte de a mă naște.
  
De ce m-ai lăsat să sufă atât?
De ce n-ai avut grijă de miner?
Pentru că altfel n-ai fi crescut,
N-ai fi înțeles puterea din tine.


Sursa foto- Internet
  

marți, 15 septembrie 2015

Stelele și iubirea

   Când stelele cad de pe bolta cerească pentru că le-a sosit timpul să se prăbușească pentru a face loc altora noi să se nască și să crească, cerul se întristează de pierderea lor rămânând o vreme întunecat în locul acela golit de ele. Nu putem ști noi, muritorii cât de tare îl doare pierderea lor, dar putem bănui că orice stea își are importanța ei pe cer și va rămâne veșnic în amintirea lui. Când iubirile se prăbușesc de pe bolta cerească de care le agățasem încrezători în veșnicia strălucirilor, inima noastră se întristează neînțelegând de ce trebuie să primească în ea dezamăgire și tristețe în loc de fericire și bucurie. Nu putem ști noi, muritorii, de ce a trebuit să se întâmple așa, de ce nu stă în puterea noastră să păstrăm acea iubire acolo sus unde era locul ei. Putem însă să bănuim că nici nașterea acelei iubiri, nici prăbușirea ei nu a fost deloc întâmplătoare. Ea a avut menirea ei în existența noastră pe care poate o înțelegem atunci, poate mai târziu, sau poate niciodată. Amintirea ei rămâne însă inimii noastre ca o dovadă clară că ne-a înfrumusețat sufletul, că ne-a făcut să ne simțim utilitatea noastră ca ființe pe acest pământ.
   Când stelele cad cerul se întristează și uneori plânge lăsând să cadă peste noi lacrimile lui în ploaie mohorâtă de toamnă sau torențiala de vară. Când ni se prăbușesc iubirile și inimile noastre lăcrimează, goliciunea rămasă în urma iubirii inundându-se cu marea de lacrimi care se revarsă.
   Dar dacă cerul înțelege că așa trebuie să fie, că destinul lui este să accepte neîncetat apariția și dispariția miliardelor de stele, la scară redusă, poate și noi muritorii ar trebui să învățam să acceptăm că în inimile noastre iubirile pentru a fi trăite din plin, nu încap toate deodată, ci una câte una conform destinului pe care fiecare inimă în parte l-a primit la prima bătaie în pieptul nostru.
   O stea căzută înseamnă o stea renăscută, o iubire pierdută înseamnă o alta descoperită, stând abandonată și uitată pe drumul pe care îl străbatem de la inimă la inimă, așteptând acolo liniștită ca inima noastră să se elibereze de vechea iubire ca să o poată primi pe cea nouă. Poate părea ciudat, dar chiar nu-i putem comanda inimii noastre cât și cum să iubească, cât și pentru cine să bată. 


Sursa foto -internet

luni, 14 septembrie 2015

Ea frunza, el pârâul...

   Mi-am ridicat privirea și am zărit-o chiar în momentul în care se desprindea din copac și pornea legănându-se ca într-un dans ritualic al împerecherii de suflete către cel care o aștepta de o vară, susurând liniștit, pregătindu-se pentru acel moment hotărât lor să se întâlnească pentru totdeauna. Ea frunza, el pârâul, cei doi eroi ai unei povești de iubire netrăite încă, neîmplinite și nemărturisite până acum.
   Știuse că va fi așa încă din momentul în care apăruse pe creanga copacului-tată, o fascinase ca pe o fetiță, ușor de impresionat cu puterea lui, uneori năvalnică, alteori molcomă, uneori vălurită, alteori lină. Îl simțea aspru, dar îl știa blând, îl simțea trist dar știa că se bucură de prezența ei acolo, așteptând împreună momentul lor magic, unic și de neegalat. Îl știa nerăbdător cu trecerea timpului dar simțea că el nu ar fi răpit nicio secundă din copilăria ei de frunză jucăușă și zglobie, lăsând-o să se bucure de verdele și seva ei de frunză tânără cu gust dulce acrișor de carne necoaptă.
   Ea își dorise uneori să fugă, visase la un vânt atât de puternic încât să o rupă de la locul ei, și să o coboare mai repede în brațele lui, să guste în sfârșit pasiunea atingerii lui, ce îi sfârteca nervurile secundă cu secundă. Dar nu fusese în destinul ei să se întâmple asta și trebuise să aștepte cuminte și resemnată sfârșitul verii.
   Acum, amândoi se maturizaseră suficient încât să se înțeleagă, să se accepte, să se potrivească unul cu celălalt.Plutind în aer, pornită în călătoria spre el, pârâul, nu mai era o frunză tânără, verdele ei devenise arămiul roșiatic, simbol al maturității asumate, dar sufletul ei rămâsese încă verde prin unele locuri,păstrate pentru povestea lor.
   Nici el nu mai era atât de limpede și cristalin ca la începutul primăverii, și el acumulase în curgerea lui reziduurile maturizării, spălând pietre, răcorind suflete, potolind sete și mângâind palme fierbinți, înmuiate în limpezimea lui vie.
   Unduirile ei în drumul în jos păreau să fie o căutare instinctuală a acelui loc din întinderea lui care să îi reprezinte mijlocul inimii săgetate de dragoste. Legănarea ei maiestuoasă părea preludiul unei simfonii dintr-un concert în care foșnetul ei acompania modest și discret susurul lui. Și când dansul acela mirific se încheie în ultimile acorduri ale muzicii mute, dar nu surde, fără să-și țipe regretul finalului ci dimpotrivă bucuria întâlnirii, am privit încremenită în visare cum atingerea ei mătăsoasă și catifelată, înfioară în cercuri mici și rotunde suprafața îndrăgostită a pârâului, electrizat parca de atingerea aceasta imaginată, așteptată, dar atât de surprinzătoare în contopirea cu ea,atât de altfel.
   El se păstră netulburat ca să nu o sperie, dar emoția îi înteți susurul, ca o urare de bun-venit și rămase o vreme nemișcat, ca să îi dea minunatei ființe ce plutea pe întinderea lui răgazul necesar să se învețe cu noua ei casă, să-și ia rămas bun de la trecutul ei, parte ce va rămâne închisă în ea,și, mai presus de toate, să îi accepte dragostea lui, veșnic umedă, ce nu o va lăsa nicicând să devină o frunză uscată.
   Când ea spuse "da" plecară "mână în mână", șerpuind lin printre copaci, în drumul lor acum împreună, știut de el, care îl străbătea an de an, bănuit de ea, care se lăsa purtată spre acolo, fără să întrebe, fără să tulbure, fără să îi fie frică de mâine. Le-am făcut cu mâna ca un rămas bun curat și încrezător și le-am admirat curajul cu care își începeau povestea și nu se agățau disperați ca noi pământenii de veșnicie, căci amândoi știau că într-o zi o să vină iarna.


  
    
Sursa foto-Internet 

duminică, 13 septembrie 2015

Durere mută

Durerea a început să tacă.
Ca o soție clevetitoare care, 
A obosit să vorbească mereu,
Fără să fie ascultată de el.
   
La început am crezut că e bine
Să-mi țiuie sufletul de liniște,
Să aud în el doar doar șuier
De vânt sec, anost și tăios.
   
Apoi am crezut-o moartă,
Și m-am speriat de liniștea ei,
Inertă ca o păpușă de gumă,
Adormită până la joaca de mâine.
   
Am căutat-o în locul acela,
Netăinuit din inima mea,
În care o găseam mai demult,
Mustind de plăcerea chinului meu.
   
Am găsit-o culcată într-o parte,
Cu fața întoarsă spre mine,
Părea o femeie bătrână și bună,
Ca o bunică citind o poveste.
   
Avea ochii mari, de un albastru etern,
Ce priveau fix în sufletul meu,
Implorându-mi iertarea, din buze
Amuțite de-o vreme încoace.
   
I-am întins o bucată zemoasă de chin,
Rămasă stingheră în inima-mi goală,
Să-și potolească setea din gură
Și să rostească iarăși ceva.
   
M-a privit resemnată în tăcere,
Și-a mușcat însetată din picul de chin,
Ca și cum își cerșea mântuirea,
Și ar fi înțeles cum e să te doară.
   
Mi-a fost milă de zbuciumu-i crud,
De-a rămâne mută în sufletul meu,
Așa cum i-a fost poate vreodată și ei,
Când o lăsam să țipe în mine de ajuns.



Sursa foto-Internet 

sâmbătă, 12 septembrie 2015

Lectie de viață

   M-am întors acasă ! Am revenit după un an de absență în care orice chemare a fost zadarnică pentru mine, cea care nu zăream întoarcerea, nu auzeam venirea înapoi și mă temeam de zgomotul pașilor pe acel drum familiar care lega "nelocul" meu de locul lor, al celor ce îmi așteptau răbdători întoarcerea.
   Am plecat să învăț folosindu-mi simțurile și sentimentele, dezmorțindu-le prin experiențe diferite, care au devenit un material didactic excelent pentru mintea mea obtuză la ideea de viața continuă nestingherită de prăbușiri individuale, de pierderi incomensurabile din unele unghiuri și infime din altele.
   Am văzut viața în diferite forme și culori, și oameni bucurându-se de ea, oameni mulțumiți ca aveau zile și le acceptau cu plăcere, indiferent cu ce erau pline, mulțumindu-i Domnului pentru că le-au primit, ca pe un dar divin de care trebuie să aibă grijă până la sfârșit. Am văzut oameni care erau fericiți, trăind simplu și firesc fără să cunoască definiția fericirii.
   Am auzit și ascutat coloana sonoră a destinului uman, împărțită pe genuri, instrumente și partituri și am mulțumit divinității pentru acest concert la care mi-a fost dat să asist, învățănd să recunosc în el sunetul năvalnic al bucuriei, susurul molcom al mulțumirii și liniștii interioare, țipătul apăsător al dramelor din noi și urletul monstruos al durerilor neînțelese care se ascund uneori atât de adânc încât nici tu nu îți dai seama de unde vin, ci doar simți că undeva în interiorul tău ceva își urlă suferința pustie și goală.
   Am pipăit cu palmele peretele neted al prăpastiei aruncării de sine în abisul omului incomplet, din care lipsește tocmai jumătatea potrivită pentru a alcătui întregul, și am învățat cu fiecare atingere că netedul are rolul lui în înțelegerea viitoarei asperități ce-ți va întâlni podul palmei, umplându-i căușul cu denivelarea ei însetată de palmă potrivită .
   Am mirosit parfumul aducerilor aminte din toate etapele existenței umane de dinainte de mine și din timpul meu, și am simțit în nări izul mentolat al clipelor de neuitat, dar și pe cel aspru înțepător al regretului față de decizii indecise din partea voinței asumate destinic, și am învățat să accept în nările mele doar acele arome care-mi fac bine, care să-mi păstreze viața vie în mintea și sufletul meu, fără să dau socoteală altcuiva pentru sensibilitatea nărilor mele.
   Am gustat experiențe noi care m-au ajutat să fac diferența între gustul bucuriei descoperite și cel al bucuriei oferite, între viață nouă și viață veche, și am învățat să savurez fiecare moment, fiecare lecție care m-a instruit cum să percep viața altfel.
   În tot acest an am învățat pas cu pas, cu ajutorul oamenilor minunați din viața mea, să spun nu atunci când ceva îmi deranjează vreunul din aceste simțuri. Să-mi feresc ochii de urât, să-mi astup urechile la zgomote inutile, să-mi strâng palmele la orice mi-ar înțepa degetele, să-mi feresc nările de mirosuri dureroase și să gust doar din acele experiențe care vor lăsa în urma lor arome plăcute, îmbogățindu-mă cu amintiri cu care să mă hrănesc în anii din urmă ai existenței mele.

Sursa foto - Internet

vineri, 11 septembrie 2015

Picături de amintiri

Ploua! Privesc picăturile de ploaie care se așează pe parbrizul mașinii. Una, două, trei, nouă, din ce în ce mai multe, într-o “ordine” inexplicabila pentru privirea mea, dar bine definite pentru (in)explicabilul universal. Sunt din ce în ce mai multe, din ce în ce mai dese și mai apropiate unele de altele, ca niște amintiri așternute în mintea noastră. Da, poate ca amintirile sunt ca picăturile de ploaie, vin și se depun în conștiința noastră, făcându-ne să ne simțim într-un anumit fel.Uneori sunt atât de calde și de plăcute, învăluindu-ne inima într-o îmbrățișare tandră și delicată, făcându-ne să zâmbim, să retrăim cu plăcere acele momente unice care s-au impregnat în sufletul nostru și vor rămâne acolo până la sfârșit.Alteori, sunt atât de reci că le simțim fiorul scuturându-ne corpul, făcându-ne să ne temem de senzația pe care o lasă pe piele. Am vrea să fugim, să ne ascundem, să nu mai fim atinși de ele. Căutăm să ne adăpostim pentru că știm că ne fac rău. Și astfel ne trezim gonind printre amintiri, sperând să ajungem cât mai repede într-un adăpost, într-un refugiu care să ne dea siguranță.
M-am lăsat furată de gânduri și am uitat să mai privesc picăturile de ploaie. Acum sunt atât de multe ca au devenit o masă uniformă de apă care spală sticla.Aproape ca nu se mai vede în față. Și atunci tehnica modernă aduce soluția : ștergătorul. El îndepărtează ceea ce obtura vizibilitatea. Aproape că m-a durut fizic, că mi-a părut rău pentru îndepărtarea lor brutală dar necesară.Apoi, din nou, ca într-o senzație de deja-vu, picăturile revin : una, două, nouă, din ce în ce mai multe…Poate că așa este și în viata noastră. La un moment dat suntem așa de inundați de amintiri, ca o masă compactă de plăcere sau durere, că este imperios necesar să ne eliberăm. Ce poate fi echivalentul ștergătorului de parbriz în adâncurile nebănuite ale sufletelor noastre? Să fie uitarea? Să îți dea ea, chiar și un moment scurt, o imagine clară asupra viitorului?Și cât poate dura? Nu mult, doar până când începe din nou să plouă cu amintiri. 

Sursa foto-Internet

joi, 10 septembrie 2015

Rămas bun, copilărie

Când m-a bătut pe umăr copilăria.
Țineam de mână strâns maturitatea,
Și încercam să-i iert fățărnicia
De-am fi răpit de-a pururi libertatea.

Ea m-a privit cu ochii calzi și buni,
Zâmbind discret fără să-mi spună,
Că se aștepta de multe luni,
Și m-a iertat, căci era bună.

Nu te-am trădat așa cum crezi,
M-am apărat gângav ca o iubită,
Stai lângă mine și ai să vezi
Cum m-a înșelat ca o ispită.

Mi-a spus că am crescut prea mult,
Că nu încap în toboganul vieții,
Așa cum ne jucam demult
Când mai eram în grija sorții.

Că ai plecat spre alți copii,
Aduși pe lume de curând,
Să îi înveți atâtea șotii,
Că nu te mai întorci nicicând.

Așa mi-a spus maturitatea rece,
Lăsând deschisă ușa către lume,
Să înțeleg că dacă astăzi trece,
Mă voi hrăni cu firimituri de mâine.

Și acum îmi cere să rămân cu ea,
Să o accept de astăzi lângă mine,
Mă iartă, tu, copilăria mea,
Că n-am să pot veni cu tine!



  Sursa foto- Internet
 

miercuri, 9 septembrie 2015

Trei surori II

   Și atunci ea știa că odată intrată în viața unui om putea rămâne acolo mult mai mult timp decât sălășluise Iubirea, poate chiar pentru tot restul vieții. Într-un cuvânt spre deosebire de sora ei, ea, Ura era o femeie statornică.
   Despre cealaltă soră a lor nu se puteau spune prea multe lucruri pentru că nimeni nu știa cu adevărat ceva despre ea. Părea că trece neobservată, neavând nici frumusețea și gingășia Iubirii, dar nici fața încrâncenată a Urii. Era cenușie la chip și pământie la suflet, mirosea a praf rămas din parfumul Iubirii și a moină din fosta iarna a Urii.Vocea ei era molcomă și plină de răbdare, căci nu înțelegea de ce să te grăbești să iubești pentru ca mai apoi să alergi cu disperare în brațele Urii.
   Unora li se părea că este sora mijlocie aflată în dreapta Iubirii și în stânga Urii, ea însă credea că, de fapt ,era cea mai matură dintre ele, și că ea ar fi trebuit să intre cel dintâi în viețile oamenilor, ajutându-i să înțeleagă cum să construiască o relație durabilă cu Iubirea și cum să se ferească de Ură, sora pe care ea o credea cea mai periculoasă. Văzuse destui oameni atinși de Ură și știa că aceia  nu se vor mai vindeca niciodată și nu vor mai dori să se întâlnească din nou cu Iubirea.
   Oamenii naivi o considerau inofensivă și se lăsau cuceriți de ea, Indiferența, ușor, în vreme ce aceia care aveau suflete pătimașe o considerau banală și neinteresantă, și o evitau.Nu se supăra niciodată pe atitudinea oamenilor dar în sinea ei ducea o luptă imensă să îi înțeleagă, dorindu-și să îi ajute pe cei care mai puteau fi salvați după ce fugeau, răpuși de Iubire că să nu se însoțească cu Ura.
   Ei îi plăceau cel mai mult oamenii pe care reușea să îi întâlnească ea cea dintâi. Erau ca și copii ei, și de avea șansa să îi țină cât mai mult în preajma ei îi ocrotea de mari dureri, deși pentru restul semenilor lor, astfel de oameni păreau anoști și plictisitori, ca și cum nu ar fi trăit nimic dacă nu au gustat din extazul Iubirii și nu s-au răcorit în iarna purificatoare a Urii. Dar suferința? Nimeni nu lua în calcul că Iubirea și Ura ostenesc sufletul oamenilor, că doare să iubești și chinuie să urăști, că Iubirea pârjolește și Ura sfredelește. 
   Să fie ea Indiferența cea care să ne dea o stare de aparentă liniște? Să simți tu oare atunci  când te împrietenești cu Indiferența că ți-ai muiat trupul în odihnă și sufletul în pace? Și atunci de ce te simți înfrigurat ca și cum ai fi murit? Oare pentru că pacea, liniștea și odihna sunt cumva învelișuri de suflete moarte? Hmm...?!
   Cele trei surori mai umblă încă de mână prin această lume și fiecare dintre noi ne lăsăm ademeniți de una dintre ele pe care o considerăm cea mai potrivită nouă. Unii avem (ne)șansa să le întâlnim pe toate trei într-o existență, alții doar pe câte una. Indiferent de situație, cele 3 surori ne vor ajuta să înțelegem că nu putem trăi goi de sentimente și uneori nu depinde numai de noi în ce companie alegem să fim. Resorturile noastre sufletești acționează cu mult înaintea rațiunii noastre. 

   

marți, 8 septembrie 2015

Promisiune




Vrei să-mi vorbești, voi veni să te ascult,
Ți-e teamă să crești să devii tot mai mult.
Vrei să mă întrebi, am să-ncerc să-ți răspund,
Vreau doar să știu că mă porți într-un gând.

Și-aș vrea să cer gândului tău,
Să rămână la mine mereu,
Căci de-am să-l las vreodată să plece
Dorul de tine nu-mi va mai trece.

Aș vrea să cer buzelor tale
Să îmi ofere iarăși o sărutare,
Să o facă acum și-apoi și mâine,
Căci ele știu cât mi-e de bine.

Așteaptă-mă de mă vrei sub clarul de lună,
Risipit peste tot în noaptea senină
Strigă-mă cu iubirea din glasul tău,
Nu-ți fie teamă, te găsesc eu.

Știu să te caut în noaptea fierbinte,
Stai nu pleca, așteaptă cuminte
Caci voi sosi negreșit, până în zori,
Să simt cu tine ai iubirii fiori.



Sursa foto -Internet