Iscată de revolta unui colț de zi,
Ce-a obosit să zacă atârnat
Ca un opaiț în odaia întunecată.
Și iarăși luna nouă și-a înfipt
Necruțătoare secera-i întoarsă,
În carnea cerului senin
Brăzdat deja de mușcături de stele.
Dar el suportă totul cu stoicism,
Căci e copila lui de-aproape o veșnicie,
Și de-ar muri ucis de rana ei adâncă,
Ea nu ar ști nimic din jalea lui.
E noapte iar în lumea mea,
Și luna lasă o urmă sângerândă,
Și-n carnea mea cu suflet zbuciumat,
În așteptarea unor alte zori de zi.
Dar nu mai simt durerea aprigă și surdă,
Așa cum am simțit-o mai demult,
Doar plâng încet și cerul mă ascultă
Căci noaptea lui e acum și noaptea mea.
Și plângem liniștit o altă lună,
Ce ne-a muscat din suflete cândva,
Și-a luat cu ea tot ce-am visat,
Când a apus în zori trandafirii.
Și eu și cerul lăcrimăm curat,
În boabe mari de rouă picurată,
Pe flori, pe iarba, buze și copaci,
Ce sorb avid de apă însetate.
Și-i cerem lunii să mai vină iarăși
Dar nu în seceră ostilă și tăioasă
Ci plină, mare și rotundă în noapte,
Fără să taie umbra sufletelor noastre.
Să lumineze sus, deasupra printre stele.,
Și sa-și trimită razele-i și aici,
Să pot vedea în albul-i tremurat,
Care-i cărarea în noaptea vieții mele
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu