Monitorizarea atentă, mult prea atentă a familiei își avea pe vremea aceea bazele în temerea că aș putea să renunț la viață în mod intenționat. Îmi doream să mor ca formă de redobândire a liniștii dar nu m-am gandit niciodată la sinucidere, ca formă de a ajunge la ea, dintr-un singur motiv, acela că un astfel de act ar fi distrus șansele unei regăsiri în lumea de dincolo. Uneori mă gândeam că mi-ar fi plăcut să locuiesc într-un zgârâie nori, din care să mă pot arunca în fiecare zi de la ultimul etaj cu speranța că până jos nu ar mai rămâne din mine nici măcar amintirea sau că dimpotrivă aș învăța să zbor, asemeni unui pui care cade accidental din cuibul lui și deși se așteaptă să moară, instinctual își întinde aripile și descoperă că poate zbura salvându-se de la moarte.
Era perioada în care, deși nu credeam în minuni, speram în miracolul redescoperirii de sine, al reașezării mele individuale într-un plan divin față de care simțeam o chinuitoare revoltă.Mi se părea că eram atât de puternică încât să renunț la acea resemnare mioritică de a-ți accepta destinul sau voința Domnului care numai El hotărăște viața și moartea tuturor lucrurilor, și că pot face mai mult decât să accept ce mi-a fost scris și să decid eu dacă trăiesc sau mor.
Erau multe zilele în care îmi doream ca viața să învingă moartea dar la fel de multe în care finalul mi se părea un nou început, perioade de ieșire la suprafață, de acceptare a unei sorți care nu mai poate fi schimbată, alternând cu perioade mai lungi de colaps total.
Atunci sufletul meu era într-un zbucium cumplit. Și dacă aș alege sa capitulez în fața vieții ?, mă surprindeam gândindu -mă.Să depun armele și să mă recunosc învinsă, resemnându-ma cu demnitate că este o luptă pe care nu aveam cum să nu o pierd? Aș fi dezamăgit oare? Ca în cazul unui război în care mulți contează pe geniul tău strategic ca să câștigi bătălia decisivă. Cred că nu, până la urmă este războiul meu personal, este chinul și lupta mea, iar renunțarea ,chiar dacă ar putea fi considerată o formă acută de lașitate, este în același timp un indiciu clar ca doar atât am putut, că mai departe nu am avut forța să mai lupt. Să lupt? Nici măcar nu știu cine îmi sunt "vrăjmașii" Când ți-e foame mănânci să te simți sătul, când ți-e sete bei o cană cu apă proaspătă ca să te simți revigorat, când ești obosit dormi ca să te simți odihnit și plin de energie când te trezești. Dar ce faci atunci când nu simți nimic? Cum să lupți cu nimicul instalat în sufletul tău care iți dă o senzație de prăbușire în gol.
Și cazi, și cazi și simți că prăbușirea ta este eternă, într-o viteză amețitoare deși practic nici nu simți că aluneci. Nu ai nici forța, nici dorința să te agăți de ceva în jurul tău, sau poate, de fapt, nici nu ai de ce te agăța. Totul poate fi atât de neted, de perfect mat, ca nu-ți dă nicio șansă de a te prinde de vreo tulpină sau rădăcină, oricât de firavă.
Nu ! Cazi și cazi sperând că odată ajuns jos vei mai avea răgazul să simți nu izbitura ci scufundarea totală în alinarea capătului de drum, a destinației finale și fatale în același timp.
Și poate abia atunci, ajuns pe fundul interiorului tău sufletesc, după ce vei fi zăbovit acolo o vreme, ca într-un loc de origine, să înveți să faci primii pași, să te înalți, să-ți întinzi aripile. Cât de minunat te vei simți atunci când relansarea aripilor întinse devine exclusiv meritul tău, determinată de instinctul de supraviețuire într-un mediu ostil lamentărilor și slăbiciunilor. Șoimul din tine va ști să se înalțe sus, tot mai sus, fără să uite însă niciodată că a fost o vreme când nu credea să mai învețe a zbura. Am visat mult timp și încă mai visez uneori la acest zbor de pasăre cutezătoare spre înalt.
În tot acest timp au existat foarte multi oameni care s-au aliat cu mine și au tras în stânga și în dreapta mea în aceasta luptă, dar au fost și alții care nu mi-au înțeles reacțiile, frământările, acțiunile și toate lucrurile care păreau o adevarată nebunie pentru ei. Și astfel am început să simt că dincolo de lupta cu suferința mea se afla și o altă luptă pe care încă o mai port și astăzi la un an de zile după ce viața mea s-a schimbat, cu toți acei care nu înțeleg că o astfel de experiență îți modifică din temelii percepțiile, prioritățile, valorile și atitudinile. Am simțit cum diferența între generații, între nivelul de educație, și mai cu seamă între structura sufletească a fiecăruia dintre noi își spune cuvântul chiar și în cazul celor mai apropiate persoane.
Aveam uneori sentimentul ciudat ca m-am născut din nou. Ca într-un vis în care am în fata mea un alt om, dar totuși sunt eu.Nu am nume, nu știu cine sunt. Nu simt bucuria nou-născutului pentru familia în care a venit. Nu sunt un copil orfan, dar cei pentru care am venit așteptau altceva. Mama poate își dorea să alăpteze un copil care să aibe nevoie doar de hrana și de somn. Tatăl poate își dorea un copil cum a avut altul odinioară supus și diligent și nu unul rebel care scâncește neîncetat în căutarea afecțiunii. Se tem pentru mine sa nu mă rănesc și nu îmi dau voie să mă joc. Joacă? Unde sunt ceilalți copii? Am renăscut prea târziu, ceilalți au crescut și au plecat. Nu sunt multi asemenea mie, "norocoși" să trăiască din nou, și pe cei care or fi nu-i cunosc. Va trebui să cresc singură și o fac. Cresc ! Am voie sa ma privesc în oglindă. Sunt o femeie, un chip plăcut (spun unii). Un suflet nou într-un trup vechi, pe care par sa îl recunosc, dar care pare să nu mi se potrivească.Va trebui să mă regăsesc, să mă plac, să mă accept, încă nu știu să fac asta.Cum să-mi conving trupul să accepte un suflet căruia nu-i plac convențiile sociale, tradițiile, dogmele, închistarea și tânjește după expansiune, după infinit. Ce să aleg ? De partea cui să fiu ? Trupul, carne efemeră, cu simțuri și dorințe comune sau sufletul, energia și vitalitatea, zborul în sus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu