Privește-mi în suflet

Citește-mi în palmă
Cărarea spre tine,
Iubirea-ți mă cheamă,
Sau dorul din mine?

Ce litere simple
Compun o dorință,
De-ar fi să se întâmple,
De-ar fi cu putință!

Mă stânge durerea,
Mă chinuie frica,
Știrbește plăcerea,
Rămân cu nimica.

Privește-mi în suflet,
Oglindă din tine,
Iubirea-ți din cuget
Reflect-o în mine.

Iubește-mă simplu,
Lipsit de complexe,
Vorbește cu timpul,
Să stea, să ne-aștepte.

Sărută-mă dulce,
Atinge-mă-ncet,
Rămâi nu te duce,
E totul perfect 

Așteaptă-mă și taci !

Așteaptă-mă și taci,

Nu spune nimănui că vin,

E de ajuns că știe luna,

Ce îmi arată drumul către tine.

Așează-te și taci,

Acolo în colț de fantezie,

Visând la clipa când ajung,

În brațe tandru să te strâng.

Sărută-mă și taci,

Nu pot rămâne până-n zori,

Mă tem de roua ce-o să cadă,

Răcoarea ei va rupe o vrajă.

Iubește-mă și taci,

Și tu te temi de răsărit,

Ce mă va face să dispar,

Ca orice vis sublim al nopții.

Așteaptă-mă și taci,

Poate într-o zi am să devin,

O reverie dulce în miez de viață,

Reîntrupată din oglinda minții.

Sursa foto-Internet

De ce?

De ce-mi respingi subtil iubirea?
De ce-o gonești din calea ta?
Și uneori ți-ascunzi privirea,
Să n-o citești pe fața mea?

De ce-mi închizi în suflet dorul,
Și nu îl lași să te cuprindă,
Desferecat de diguri ca izvorul
Ce scaldă o inimă aridă.

De ce nu crezi ca poti iubi
Fără să ceri în schimb ceva,
De ce te temi ca într-o zi
Iubirea se va termina.

De ce ascunzi în minte totul,
Ca-ntrun seif cu cod uitat,
Iubirea mea în tine iși are rostul,
Căci fără tine n-ar fi existat.

Dacă am mai fi copii...

Dacă am mai fi copii
Mi-ar plăcea să alergăm împreună,
Prin iarba umedă de la rouă,
Să prindem fluturi,
Și să suflăm în păpădii,
Să ne ascundem adânc în inima pădurii,
Cutreierând poteci neștiute
În căutare de mure și fragi.

Dacă am mai fi copii,
Mi-ar plăcea să ne legănăm,
Împreună cu visele noastre,
În leagănul inocenței din noi,
Din care nimeni nu se temea să zboare,
Îmbrățisați de aripa cutezanței,
Fără a ne mai dori vreodată,
Întoarcerea aici, pe pământ.

Dacă am mai fi copii,
Mi-ar plăcea să ne ascundem
De viata aceasta complexă,
De adulți crescuți prea matur,
Să nu ne aducem niciodată aminte de mâine,
Să trăim inocent frântura de clipă,
În care știam cum să fim
Proprii noștri eroi.

Și ce dacă...
Nu am mai deveni niciodată adulți
Și ce dacă...
Am rămâne totuși prea mici,
Viața ar rămâne și astăzi și mâine,
Veșnicul teren de joacă,
Pentru noi...
Copiii buni și cuminți.

Duc dorul serilor noastre

Duc dorul serilor noastre,
Celor visate, sau celor trăite,
Într-un noian de gânduri albastre
Ce așteaptă să fie găsite.

Aș vrea să le căutăm împreună,
Rătăcind îmbătați de farmecul lor,
Sublimă idilă sub clarul de lună,
Când orice poveste se naște ușor.

Când licărul tandru din ochii tăi mari
Mă-nvăluie cald, aproape fierbinte,
Când sunetul molcom al pașilor rari,
Ajunge la mine, iubita-ți din minte.

Port dorul cu mine în noaptea sihastră,
Il las să-ți cuprindă o parte din vis,
În inima-ți blândă iubire să crească,
Menită să fie destinul prescris.

Literele iubirii

 S-au prăvălit peste mine literele iubirii,

Atât de amestecate că nu am mai știut,

Să recompun cuvântul din care s-au vărsat,

Și le-am lăsat s-aștepte o vreme în gândul meu.

Mi se păreau prea multe pentru a scrie dor,

Și prea necunoscute pentru acest cuvânt,

Mi se păreau prea mici pentru o iubire mare,

Și le lipsea misterul din vastul sentiment.

Și le-am lăsat s-așeze atunci când voi simți,

Că dragostea se scrie cu litere diverse,

Ce inima-mi le cere într-o chemare mută,

Iar mâna le așterne știind cu ce să înceapă.

Cu i de la iubire sau p de la poveste,

Cu î de la început sau s de la sfârșit,

Căci viața-i anagramă de litere perfecte,

Ce recompun cuvinte pe care le-am pierdut.

Crinul iubirii

Când crinul iubirii își deschide cupola,
Respiri cu nesaț parfumul din ea.
Buzele-ți calde atingându-i petala,
Sărutul lui dulce îți răspunde din ea.
Timpul se duce încet, curgător,
Toți crinii iubirii se nasc și-apoi mor,
Apa de rouă le plânge pieirea,
Nu mai sunt crinii se stinge iubirea!

Strigătul unui copac

Sunt un copac desfrunzit într-o lună de primăvară când toți ceilalți asemenea mie sunt înfloriți, parfumați, optimiști că vor umbri și rodi. Nu mă tăiati, sunt un copac bolnav sau poate sunt un soi târziu. Nu mă priviți cu milă ci, cu încrederea că voi reuși. Poate nu dintr-o dată și nu peste tot dar simt ca voi avea crenguțe cu muguri și flori. Nu îmi tăiați crengile moarte, ele sunt dovada clară ca am supraviețuit unui fulger și că printre ele puteți vedea mai ușor cerul. Bucurați-vă că sunt un copac inedit de albastru și verde, că printre crengile mele golașe vă puteți lansa visurile mult mai rapid către infinit și că vă puteți adăposti împlinirile la umbra primelor frunze.Nu mă faceți să mă simt stingher într-o livadă splendidă, lăsați-mă să sper că deși nu mai sunt un copac frumos, cu coroana bogată, voi putea să rămân lângă frații mei.Iubiți-mă chiar dacă nu sunt un copac roditor, căci nu toți ne-am născut să lăsăm moștenire pământului alte vlăstare. Și noi suntem suflete care vrem să trăim schingiuți sau întregi, și pe noi ne-a plantat cineva sau poate am răsărit la întâmplare din niște semințe abandonate sau rătăcite. Cine stie… 

Am așteptat

Am așteptat să se nască

Lumina,

Ca să pot spăla în ea 

Întunericul,

Din mine, din tine, din noi,

Cei care ne-am murdărit cu el.

Am așteptat să apară

Speranța,

Ca să pot inunda cu ea

Disperarea,

Din sufletul meu, al tău, al nostru,

Cei care ne-am lăsat prinși în haosul ei.

Am așteptat să răsară

Încrederea,

Ca să pot apune în ea

Îndoiala,

Din viață, din moarte, din lumea

Celor ce ne-am întâlnit vreodată cu ea.

Acum aștept să se întoarcă

Dragostea,

Ca să pot oglindi în ea 

Fericirea,

Din mine, din tine, din noi amândoi,

Cei care-i vom scrie povestea.