Femeile măritate sunt cele mai sociabile ființe de pe planetă !

A fost Crăciunul ! O sărbătoare frumoasă cu niște semnificații profunde, trecute subtil pe planul secund și devenită în ultima vreme o sărbătoare atât obsesiv familistă de te face să intri în depresie la ideea de singur imediat ce trece Mos Nicolae.
Pentru a evita alunecarea inexorabilă spre tristețe am ales să călătoresc, dar cred ca stereotipiile și tarele unei normalități artificiale nu ne părăsesc nicicând și niciunde !
Hotărât lucru ! Femeile măritate sunt cele mai sociabile femei de pe planetă. Așa am aflat eu în această călătorie de la o doamnă mândră nevoie mare de acest statut, purtat ostentativ ca pe o bijuterie prețioasă de 24 de karate veritabile, ca să poată fi admirată, invidiată:
 - De aia ești singură că nu ești sociabilă !
Remarca aceasta intelectuală, înțeleaptă și covârșitor de adevărată din perspectiva celei care trăiește “în rândul lumii” era adresată unei doamne singure, care din motive personale refuzase să îi arate cumpărăturile făcute pe parcursul călătoriei. Eticheta a venit spontan, fără circumstanțe atenuate pentru motivația fiecăruia dintre noi în (ne)alegerea statutului personal.
Am reflectat o vreme la afirmația doamnei, la comportamentul doamnelor care au generat aceste frământări, fără să pot hotărî cine are dreptate. 
Confirmarea ideii de socializare și a calității de “ femeie sociabilă” eligibilă pentru viața de cuplu, a venit ca o ironie a sorții, câteva ore mai tărziu când “sociabilele” au schimbat la un popas ca impresii de călătorie rețete de supe. Așa da ! Că doar de aceea am plecat la mii de km distanță ca să știu ce gătește vecina mea de scaun !

Sărbători odinioară !

Aș vrea să simt miros de brad,
Și să mă bucur de colinde,
De luminițele ce ard,
Când instalația se-aprinde.

Să fiu din nou copil de școală,
Când mă duceam cu “Foaie-verde”,
Fără să știu c-o portocală,
Înlocuia subtil pe “Leru-i verde”

Când nuca avea gust divin,
Și savuram covrigii calzi
Ce îi primeam de prin vecini,
Părinți de ieri, bunici de azi.

Când Moș Crăciun era Gerilă,
Dar semănau leit la chip,
Și așteptam să-mi dea febrilă,
O păpușică și bomboane cip.

Și învățam de zor o poezie,
Să o recit Moșneagului când vine,
Dar ora lui era mereu târzie,
Sau poate n-ajungea deloc la mine.

De-aș fi știut atunci să-i cer
Să îmi aducă alte jucării,
I-aș fi cerut o scară către cer,
Să coborâm pe ea mereu copii.

Sămânță de floare

Mai demult eram o sămânță,
Tremurând în hambar mucezit,
Nu știam ce-i aceea dorință,
Nu visam că mai poți fi iubit.

M-ai găsit într-o zi la-ntâmplare,
Și m-ai luat din hambarul cel gol.
Nu știai că-s sămânță de floare,
Nu credeai că-s petală de dor.

M-ai sădit printre florile tale,
Curios să mă vezi cum răsar,
Nu sperai să am altă culoare,
Și-un parfum ce se naște mai rar.

M-ai crescut cu picuri de rouă,
M-ai hrănit cu-al iubirii nectar,
Învătând să rezist când nu plouă,
Când norii pe cer nu apar.

M-ai demult am fost o sămânță,
M-ai făcut să-nfloresc într-o vară,
Să-nțeleg că ar fi cu putință,
Să iubești o floare mai rară.

Să mai am timp !

Mi-e mintea goală de lumină,
Și-n suflet mi s-a întunecat,
Și chiar nu știu cine-i de vină,
Și nu înțeleg ce s-a întâmplat.

Mi-e inima o noapte închisă,
Din care luna a plecat,
Și s-a ascuns în bezna-ntinsă,
Lăsându-mi cerul neînstelat.

Mi-e gândul rece și pribeag,
Orbecăind fără vreo țintă,
Mergând încet ca un moșneag
Ce moartea vrea să o mai mintă...

Mi-e totul ca un asfințit,
Apus de viață încă netrăită,
Și-aș mai dori un răsărit,
Să mai am timp să fiu iubită.

Un răsărit în zorii dimineții

Mi-ai scris pe frunte cu-n sărut,
Cea mai frumoasă dintre declarații,
Ți-aș fi răspuns dar n-am știut
Care cuvinte nasc reacții.

Sărutul tău m-a învățat să sper,
Că dragostea e mesagerul vieții,
Și de-am primit-o fără să o cer,
E un răsărit în zorii dimineții.

Ți-am învățat iubirea pe de rost,
Sărutul meu îți poate arăta că știe,
Tot ce pe fruntea-mi scris a fost,
Ca o dovadă de iubire vie.

Și-ți scriu pe buze tot cu un sărut,
Cea mai profundă dintre declarații,
Cuvinte n-am căci aș fi vrut,
Să-ți scriu în suflet caldele-mi vibrații.

Din suflet mi-a căzut o piatră

Din suflet mi-a căzut o piatră,
Poate de aceea mi-era greu,
Am luat-o în brațe speriată,
Să n-o despart de trupul meu.

Era o piatră goală, căzătoare
De pe o altă boltă înstelată,
Ce alunecase poate, visătoare,
Sperând să se mai nască o dată.

Am așezat-o undeva, departe,
Ca pe o cruce în răscrucea vieții,
De parcă ar fi fost o carte,
Păstrată doar din pricina coperții.

Din suflet mi-a căzut o piatră,
Dar nu am sufletul ușor,
Căci nu e piatra vinovată,
Că nu am învățat să zbor.

Poezie inclusă în volumul Zbor în suflet apărut la Editura Libris, Brasov, 2017
　　　

http://www.libris.ro/AfiseazaProdus.jsp?pr_id=1164667

Iubește-mă pentru acum

Iubește-mă pentru ceea ce sunt
Nu pentru ceea ce odată am fost,
Pentru amintirile ce pot construi viitorul,
Nu pentru cele ce-mi mărginesc trecutul.

Iubește-mă pentru noul meu parfum,
Ce seamă neîndoielnic cu florile de primăvară,
Proaspăt îmbobocite după o lungă iarnă,
Ce părea să îmi înghețe și sufletul.

Iubește-mă pentru vocea mea nouă,
Pe care o percepi caldă și catifelată,
Chiar dacă doar o asculți și nu o atingi,
Sunetul ei fiind ca o mângâiere blândă de mamă.

Iubește-mă pentru noul meu trup,
Renăscut din cenușa fostului corp,
Cu aceleași forme dar cu altă textură,
Mai bună, mai fină, ușor diafană.

Iubește-mă pentru tot ce tu simți
Că merită să iubești o femeie,
Ca oricare alta în trecerea ei unică
Printre miile de alte asemenea femei.

Așează-ți dorul lângă al meu

Așează-ți dorul lângă al meu,
Să îl găsești nu-ți va fi greu,
Miroase a flori de lăcrămioare
Și strălucește ca un soare.

Lăsă-l o clipă să rămână,
Să își vorbească mână-n mână,
Căci dorul meu știe s-asculte,
Și nu-i compus din vorbe multe.

De dorul meu să nu te temi,
El se arată doar de-l chemi,
Și nu apare de nu-l strigi,
De nu-ți dorești să îl atingi.

Pe dorul meu să-l prețuiești,
Să nu te joci când îl iubești,
Căci el se naște doar o dată
Și ca și omul are o soartă.

De-i rea sau bună el o duce,
Și o respectă ca pe-o cruce,
E-un dor cuminte, așezat,
Și imposibil de uitat.

Așează-ți dorul lângă al meu,
Să se împletească-n tu și eu,
Și să renască-n doruri multe,
Căci dorul meu e cât un munte. 

În preajma ta

M-am prefăcut într-o adiere de vânt
Și m-am strecurat în preajma ta,
Te-am văzut cum mă respiri lacom,
Tresărind la parfumul și răcoarea ei.

M-am ascuns într-un cântec de greier
Și te-am auzit cum mă asculți
Cu ochii ațintiți către oceanul de stele,
Căutând-o pe cea care e doar a ta.

M-am transformat într-o rază de lună,
Și m-am așezat pe obrazul tău,
Mângâindu-te tandru s-adormi liniștit
Ca un prunc legănat printre vise.

Am renăscut într-o boabă de rouă,
Și-am picurat toată pe buzele-ți calde
Să-ți potolesc setea din noaptea de-afară,
Amintindu-ți de gustul zorilor vii.

Recviem

Am strâns în căușul palmei
Picături reci de ploaie
Și le-am lăsat să-mi spele  
De toate obstacolele linia vieții.

Am mers înapoi pe urmele ei
Până în ziua când ai murit,
Și-am știut că n- o să mai doară
Nicio moarte de altundeva.

Mi-am amintit tot drumul făcut,
Din care n-am uitat niciun pas,
Nicio secundă din lupta cu dorul
Ce mi-a sfârtecat fiecare nervură.

Vii uneori să mă întrebi ce mai fac,
Și nu te-am uitat deși au trecut ani,
Și încă nu pot vorbi despre tine
Cu cei pentru care ai fost fapt divers.

Simt uneori că poate ai vrea,
Să mă chemi alături de tine,
Aș veni într-o zi de aș ști
Drumu' napoi către lume.

Teama de sfârșit...

Alungă-mi teama de sfârșit,
Gonește-o în timp cât mai departe,
Promite-mi dor nemărginit,
Ce nu dispare peste noapte.

Hrănește-mi foamea de-nceput,
Ivită-n sufletu-mi flămând,
Arată-mi drumul nou-născut,
Ca unui prunc firav, plăpând.

Primește-mi setea de iubire,
Ca pe o ciută ce se-adapă,
Dă-mi un izvor de fericire
Cu gust curat și lin de apă.

Alungă-mi teama de sfârșit,
Și n-o lăsa să vină aproape,
Oferă-mi zbor de neoprit,
Doar tu și eu cât mai departe.

Liniște frântă.

Azi noapte a bătut vântul
Ca o furtună în sufletul meu,
Și mi-a răscolit din nou liniștea,
Împrăștiind-o în toate ungherele lui.

Luate pe sus fără să se poată opune,
Bucăți mari de liniște coaptă,
S-au sfărâmat în bucăți mici de liniște crudă,
Lovindu-se în cădere de noi praguri efemere.

Am simțit cum mă doare liniștea frântă,
Pe care reușisem să o adun întreagă,
Să o ascund cât mai departe în mine,
De ochiul spion al îndoielii dușman.

M-am zgribulit toată, dezgolită de ea,
Și m-am ghemuit mică într-un ciob rătăcit,
Străduindu-mă să încap într-un colț de liniște,
Acoperindu-mă cu ce a mai rămas din tăcere.

Azi noapte a bătut vântul, 
Și-acum e pustiu în liniștea mea,
Căci el s-a oprit mult prea târziu,
Și ea a rămas peste tot răsfirată.

Simplu : Mulțumesc

Mulțumesc tuturor celor care și-au rupt câteva minute din tumultul lor cotidian pentru a pătrunde preț de o clipă într-o altă lume generată de scrierile de pe acest blog.
Inspirate de trăiri și experiențe autentice ale unui om care a început să scrie fără să știe că poate face asta, încurajată și susținută de părerile voastre, cei care ați parcurs din materialele de pe blog,toate poveștile, articolele și mai ales versurile mele au avut un dublu rol :
Pentru mine au însemnat găsirea acelui drum dinspre întuneric spre lumină, ca formă de exteriorizare a ceea ce sufletul meu încă mai era în stare să simtă, să trăiască, să iubească, să (re )găsească.
 Pentru voi, cititorii, unii fideli încă de la apariția lui a însemnat, sper din tot sufletul posibilitatea de a vă redescoperi emoțiile și experiențele în multe din aceste scrieri, și de ce nu, dobândirea certitudinii că binele, sensibilitatea, iubirea și dorul sunt atât de frumoase și merită împărtășite.
Dacă la capătul lecturii vreunuia din aceste materiale citite ați reușit să rămâneți pe gânduri, spunându-vă cu toată sinceritatea “și eu am simțit asa, și mie mi-e dor,și eu încă iubesc, și eu pot trăi asta... ”, atunci înseamnă că misiunea lor a fost atinsă! A lor și a mea, ca intermediar între sufletul meu și sufletul vostru, cei cărora le-am dăruit necondiționat o bucățică din lumea mea interioară.
Zilele astea blogul a ajuns la 100 000 de vizualizări. Nu știu dacă este mult sau puțin, dacă voi mai scrie sau nu, dar astăzi vreau să mă bucur alături de voi de reușita noastră a tuturor celor care au încercat măcar o dată “ zborul în suflet “.
 Vă mulțumesc !

Inima mea vs inima ta

Inima mea s-a făcut mică,
Cât să încapă în inima ta,
S-a strecurat tiptil, fără frică,
S-a așezat cuminte în ea.

Inima ta s-a făcut mare
Cât s-o încapă întreagă pe-a mea,
Și-a acceptat-o ca pe-o favoare,
Lăsând-o să simtă ce e în ea.

Inima mea a bătut în a ta
Cu bătăi mici, ușoare, ritmate,
Fără să știe că poartă în ea,
Ecouri de dor, și dragoste în șoapte.

Inima ta le-a primit surâzând
Și le-a închis în bătăile ei,
Le-a transformat pe toate în gând,
Le-a dăruit ochilor mei.

Inima mea a rămas în a ta
N-ar vrea să plece de-acolo curând,
Când n-o s-o mai vrei arată-i cumva,
Că alte bătăi așteaptă la rând.

Prima mea lecție neînvățată în turismul ecumenic

Recunosc că nu l-am agreat niciodată, nu l-am înțeles și cu atât mai puțin practicat. Dar cum toate pe lumea asta au un început, un rost și un moment în care să se întâmple, am trăit de curând o astfel de experiență care s-a dovedit a fi una cu avantaje și dezavantaje pentru sufletul și mintea mea.
A fost o experiență frumoasă care mi-a adus 2 zile deosebite în compania unei prietene pe care D-zeu mi-a scos-o în cale într-un moment în care amândouă aveam nevoie să contăm  pe cineva, să ne oferim companie, respect și încredere, construind o prietenie frumoasă din care eu, personal, nu am decât de câștigat.
Cât despre periplul nostru sub denumirea ușor pretențioasă de “pelerinaj”, și pe care eu aș numi-o simplu doar excursie la mânăstiri, m-a ajutat să descopăr niște lucruri interesante despre frumusețea, trăinicia și impactul emoțional al unor așezări monahale, limitarea, simplitatea și de ce nu naivitatea drept-credincioșilor de pretutindeni, care pășesc în incinta lor hotărâți să se roage, să ceară, să spere, să vadă, să simtă rezolvarea problemelor lor pe care le plimbă din mânăstire în mânăstire și acum și altă dată.
Unii se minunau și vorbeau despre misterul așezărilor acestora în locuri singuratice și izolate de celelalte așezări umane, uitând/neștiind, de fapt, că rolul unei astfel de așezări este tocmai acela de a oferi retragere și izolare în scopul regăsirii de sine și că ar fi ridicolă fraza “m-am retras la mânăstire în spatele mall-ului”.
Nu mă dusesem să cer nimic ci mai degrabă să mulțumesc, să ofer respect pentru așezământul Domnului, și să descopăr care locuri fac bine sufletului meu. Și poate acesta ar fi rolul unei astfel de experiențe, acela de a descoperi în care locuri te-ai putea întoarce cu gândul, cu sufletul sau cu trupul atunci când vei dori să-ți găsești liniștea, să-ți oferi răspunsuri frământărilor tale interioare, pentru că mi-a fost clar că un popas de câte o oră în fiecare din aceste locuri nu-ți oferă nici ție și nici bunului Dumnezeu calea de comuniune, de descoperire și de limpezire a sinelui tău.
Nu mă pricep foarte bine, nu am o cultură religioasă foarte vastă, dar în limitarea mea, bazându-mă pe intuiție și simțire cred că sunt anumite energii, anumite chemări care ne atrag spre unele locuri mai mult decât spre altele, și poate ca în urma acestor “pelerinaje” ar trebui să fim atenți să alegem pentru reîntoarcerea noastră acele locuri în care ne-am simțit sufletul încărcat de liniște și energie pozitivă.
Nu aș vrea să fiu înțeleasă greșit (deși pot să-mi asum și riscul acesta), toate sunt deosebite, toate au un ceva care îndeamnă către credință și pioșenie pentru cei care cunosc valoarea termenilor, dar sufletul meu a rezonat în acest periplu Hurezi-Prislop- Sâmbăta de sus cu 2 așezăminte în care am simțit că binele mă îmbrățișează și, că deși sunt pe pământ, sufletul meu “s-a înălțat” la ceruri:Mânăstirea Polovragi și Mânăstirea Lainici. Acolo cred că m-aș întoarce oricând aș avea posibilitatea ca să caut răspunsurile încă rătăcite în interiorul meu.
Cât despre Prislop m-a impresionat frumusețea și măreția ei, dar recunosc că sufletul meu în căutare de liniște și frumos s- simțit obosit de prea multă lume, de prea mult laic, de prea mult business și prea puțină reculegere și înțelegere a faptului că mersul la mormântul părintelui  Arsenie Boca înseamnă pioșenie, respect și dragoste pentru cele sfinte nu socializare în statul la coadă și nu împlinirea dorințelor noastre de natură materială.
Ca dezavantaje ale turismului ecumenic aș menționa, poate, doar pericolul în care cad foarte mulți, de a crede că un pomelnic scris, două lumânări aprinse și o mică donație în cutia milei reprezintă cam toată datoria lor către Cel de Sus, îndreptățindu-i să ceară nu să mulțumească, datorie care se încheie odată ieșiți pe poarta lăcașului sfânt, când de fapt adevărata datorie abia atunci începe.

Linia vieții

Mi-am scos linia vieții
Din palma-mi sângerândă,
Și-am înfășurat-o toată
De glezna-ți austeră,
Ca un tribut de pace,
Plătit pentru sclavia
Ce te-a-nrobit o vreme,
Lăsându-ți urme fine,
Căci și iubirea doare.

Mi-am scos linia vieții,
Fără să știu că poate,
Greșit-am locul ei,
Căci de-a plecat din palmă,
Dorea o altă mână, 
În care să se nască
Ca o fecioară bună
Ce nu-și poate dori
Păcatul înrobirii tale.

Mi-am scos linia vieții,
Pe cea din palma stângă,
Și am rămas orfană,
Trăind fără de viață,
Căci ea-i acum la tine,
De glezna-ți stă legată,
Ca o liană fină, ușoară și suavă.
Să n-o desfaci vreodată, 
Căci ți-ar muri în palmă.

Dacă ești om trăiești, dacă ești stea strălucești !

Acum ceva vreme un prieten virtual bolnav și singur mi-a mărturisit că deține o stea, undeva sus pe bolta cerului, ascunsă printre miliarde de altele, așa încât să nu știe nimeni unde se află și cum se poate ajunge la ea.
Pentru că nu l-am crezut, mi-a arătat o fotografie a ceea ce, prăbușindu-se de pe bolta cerească într-o seară frumoasă de vară pe puntea unui vas pe care el se afla, devenise talismanul lui norocos, menit să îl ajute să-și accepte plecarea din această lume într-una mai bună, plecare pe care, deși iminentă, reușise să o înțeleagă să o aștepte fără resemnare, fără revoltă, poate doar cu părerea de rău pentru ce lasă în urma sa.
Auzisem vorbindu-se de multe ori despre stele căzătoare, despre cum arată ele când își încheie călătoria spre pământ dar nu văzusem niciodată una, și nici acum nu pot declara cu certitudine că am văzut una de-a adevăratelea, ci doar o reprezentare digitală a unei foste stea. Părea un bloc de piatră închisă la culoare, rece și întunecată, dar în același timp părea garanția unei minuni, a unui miracol ce ar fi putut să țină un om în viață, să îi amâne plecarea cât mai mult timp.
Omul acela mi-a promis atunci că într-o zi, neprecizând însă în care existență, îmi va pune în palma mea, deasupra liniei vieții, ca o punte intre ce a fost și ce va fi, o bucățică din acea stea, ca pe o moștenire generoasă de care să mă bucur, eu cea mai norocoasă decât el, care încă nu am o plecare stabilită, despre care să știu.
Era o promisiune deșartă pentru că amândoi știam că nu aveam să ne întâlnim niciodată în această lume, pe care am împărțit-o o vreme trecând necunoscuți unul pe lângă celălalt, dar mințindu-ne asumat că acest lucru ar fi posibil ca să nu stricăm vraja schimbului de stele.
A trecut ceva timp de atunci și o vreme ochii mei l-au căutat printre trecători, sperând că talismanul lui norocos i-a readus sănătatea pierdută, apoi am început să îl caut pe cer, convinsă fiind cumva că a ajuns deja acolo, sus printre celelalte stele, în locul celei pe care a lăsat-o aici, pe pământ, doar că nu voi ști niciodată unde se află pe cer, așa cum nu am știut niciodată cine a fost aici pe pământ.
Și cum se spune că nicio întâlnire între două destine nu este întâmplătoare, cred că rolul lui a fost acela de a mă învăța că nimeni și nimic nu este nemuritor, și dacă stelele cad lăsând locul lor altora, și oamenii pier ca o etapă firească în echilibrul universal.
Cerul nu poate susține greutatea atâtor stele, pământul nu poate susține viața atător oameni, doar veșnicia ne acceptă pe toți.
Dăcă ești om trăiești, dacă ești stea strălucești ! 

Povestea gândului

Răsfiră-ți gându-n palma mea,
Vreau să citesc din el ceva,
În gândul meu sunt doar cuvinte,
În gândul tău sunt rânduri sfinte.

Ne vom găsi la capăt de lectură,
Purtând în suflet gânduri aventură,
Un vis frumos în palma-ntinsă,
Ca o făclie-n noapte aprinsă.

Vei recunoaște-n mine propriu-ți gând,
Purtând discret al slovelor veșmânt,
Poveste scrisă în cuvinte mute,
Menită celor care știu s-asculte.

Daruire

Dacă mi-ai dărui o oră 
Din iubirea-ți nemăsurată
Cu unități banale de timp,
I-aș ascunde minutele
Cât mai adânc în sufletul meu,
Să descoperi mult mai tărziu
Că mi-ai dăruit mult mai mult.

Dacă mi-ai dărui o zi întreagă,
De gânduri frumoase, neîntrerupte
Le-aș culege cu drag rând pe rând,
Le-aș presa între filele poveștii
Ce devin ceas cu ceas mult mai multe,
Și ți le-aș arăta doar la lumina lunii,
În așteptarea fierbinte a răsăritului.

Dacă mi-ai dărui o lună de vară,
Să înceapă cu tine în capătul ei,
Să-i creștem împreună fiece zi,
Ca niște părinți născuți din copii,
Ce nu au uitat taina jocului sfânt,
Sub clarul de lună rotundă și grea
Ca o cireașă trecută de pârg.

Dacă mi-ai dărui un an neînceput,
L-aș păstra închis în calendarul iubirii,
Temându-mă să-i trăiesc fără tine vreo zi.
Dar aș vrea să-i gust măcar diminețile
În așteptarea visătoare a noptilor,
Pe care le știu chiar de nu le-am avut
Niciodată aproape de tine.

Leagănul iubirii

Să ne-așezăm cuminți în leagănul iubirii,
Ca niște prunci la sânul cald și bun,
Să îmbrățișăm candid chemarea fericirii,
Și să pornim nebuni pe-al vieții drum.

Să nu ne temem că riscăm căderea,
Căci doar de-am sta pe margine privind,
Obișnuitul ne-ar răpi etern plăcerea,
De-a fi trăit din plin, simțind.

Să profităm iubind de zborul nostru,
Și să îl facem cât putem de-nalt,
Iar de-am lovi cu fruntea-n cer vreun astru,
N-ar fi un accident, ci al Nemuririi salt.

Să-i cerem vieții să mai stea o clipă, 
Căci nu ne-am săturat trăind,
Și prea trecut-au anii, mulți și-n pripă,
Și n-au ajuns să îi trăim, iubind.

Poezie inclusă în volumul Zbor în suflet apărut la Editura Libris, Brasov, 2017
　　　

http://www.libris.ro/AfiseazaProdus.jsp?pr_id=1164667

Făt-Frumos s-a resemnat !

Făt-Frumos s-a plictisit,
Să tot vină în pețit,
Făt-Frumos s-a resemnat,
Și-a luat calul și-a plecat !

L-am rugat să nu mai vină,
Nu-s păpușă în vitrină,
Nu-s nici marfă-n galantar,
Nici vreun ceai de la plafar.

Poza mea de la profil,
Nu e bombă cu fitil,
Nu-s minune sau vreo roză,
Nici mușcată sau mimoză.

Sunt un om normal, modest,
Cât se poate de onest,
Și de-oi vrea să mă mărit,
Îl anunț eu, negreșit !

Sursa foto-Internet

Mai stai o clipă...

Mai stai o clipă, nu pleca,
E încă frig în viața mea.
Nici n-am simțit că a fost vară,
Am înghețat seară de seară.

Mai stai o clipă, mai rămâi, 
Nu poți pleca tu cel dintâi,
M-aș rătăci, pierdută-n noapte,
M-aș îneca-n singurătate.

Mai stai o clipă, nu te duce,
Căci luna a plecat să-și culce
În apa mării fața-i albă,
Și ne-a unit ca într-o salbă.

Mai stai o clipă, până-n zori
Când roua îți va da fiori,
Te voi lăsa atunci să pleci,
Căci diminețile sunt reci.

Mai stai o clipă, nu pleca,
Se va încălzi și-n viața mea,
Voi înțelege c-a fost vară,
Și te-am iubit seară de seară.

Poezie inclusă în volumul Zbor în suflet apărut la Editura Libris, Brasov, 2017
　　　


http://www.libris.ro/AfiseazaProdus.jsp?pr_id=1164667

E bine să știi !

E bine să știi că deși zahărul este dulce, atunci când ai gura amară, încărcată de gustul durerilor ce s-au impregnat în cerul gurii, va fi greu să te bucuri necondiționat de dulceață pe care ceilalți o simt, stând la aceeași masă cu tine și savurând nepăsători aceeași prăjitură, lăudându-i aromele, textura și cerând încă o porție în timp ce tu simți că mănânci degeaba.
E bine să știi că deși păsările zboară, făcându-te să le invidiezi libertatea și expansiunea spre cerul albastru la care râvnești să ajungi într-o zi, nu e ușor să fii pasăre călătoare fără să știi unde e de fapt acasă, luandu-ți de fiecare dată rămas bun de la niște locuri, in drumul tău spre altele, pe care nu știi dacă le vei mai găsi la fel, și nici dacă te vei mai intoarce cu bine in cele pe care te pregătești să le lași în urmă.
E bine să știi că deși soarele răsare în fiecare dimineață, nu întotdeauna razele  lui sunt de folos inimilor înghețate sau împietrite, pe care nici bucuria, nici lumina nu le mai pot face să devină ce au fost înainte de ieri.
E bine să știi că deși ieri a trecut și ai ajuns cu bine în minunata zi de astăzi, ea va rămâne în interiorul tău cu toate amintirile care și-au săpat urme adânci în sufletul ca să știi că a fost o zi trăită, nu o zi irosită.
E bine să știi că deși timpul nu se oprește niciodată în loc, chiar dacă te-ai încăpățâna să renunți la măsurarea lui, sunt ani care s-au scurs într-o clipă și clipe care s-au târât ca niște ani, mușcând dureros din interiorul tău erodat de îndoială și frâmântări.
E bine să știi că dacă niciodată nu înseamnă vreodată nici întotdeauna nu e musai să însemne mereu, căci veșnicia și eternitatea, deși sinonime, aparțin lumii de dincolo și nu e pentru noi deocamdată.

Vis rotund

Azi noapte am avut un vis rotund,
Începea cu tine, se sfârșea cu mine,
Se făcea că ne iubeam în gând,
Nu voiam să facă mâine.

La început zâmbeai frumos,
Și-mi spuneai că sunt cochetă,
Îmi vorbeai cu glas duios,
Mă făceai să  par perfectă.

Greierii cântau de zor,
Noaptea ne-nvelea discretă,
Stelele sclipeau a dor,
Ca-ntr-o iubire secretă.

Miezul nopții ne cuprinse,
Într-un val de pasiune,
Vorbele păreau nestinse,
Mă doreai ca pe-o minune.

Mai târziu visul s-a frânt,
Tulburat de zori și rouă,
Te-ai întors la tine-n gând,
Alergând spre ziua nouă.

Azi noapte am visat rotund,
A început cu tine, s-a sfârșit cu mine,
M-am trezit din el plângând,
Departe de tine, într-o zi de mâine

Rugăminți

Aprinde lumina din mine iubite,
E încă o seară în sufletul meu,
Și chiar de-i o noapte fierbinte,
Mi-e dor de lumină din nou.

Închide fereastra din tine iubito,
E atât de rece în inima mea,
Și oricât de mult am dorit-o,
Noaptea aceasta-i de gheața si ea.

Aprinde și focul din mine iubite,
Mi-e dor de văpaia iscată de el,
Să ardă în mine foc bun și cuminte,
Durerea să ardă odată cu el.

Închide ferastra odată iubito,
Căci vântul ne stinge tot focul din noi,
Rafala-i tăioasă în trup am simțit-o,
Căci el e puternic si noi suntem goi.

Ascultă tăcerea cu mine iubite,
Lumina și focul se aud între noi,
Lucind și trosnind în noaptea cuminte,
Ca un ecou al iubirii în doi.

Ascultă și vântul de-afară iubito,
Fereasta închisă îl ține departe,
Căldura-ți din suflet de el am ferit-o,
Răceala din mine dispare în noapte.

Fă-mă să zbor !

Sărută-mi tâmpla zvâcnind
Sub povara gândurilor înghesuite timid,
Simte-le pulsația gingașă și fină,
De gânduri frumoase, lipsite de vină.

Ascultă-le taina rostită-n tăcere,
Alege-o pe aceea ce-ți face plăcere,
Și gustă-i dulceața de gând inocent,
Ce-ți intră în carne cu ritmul lui lent.

Sărută-mi ochii o clipă închiși
Visând la iubirea ce-i ține aprinși,
Simte-le licărul iscat de credința,
Că vezi în ei dorul și nu doar dorința.

Privește-le viața închisă sub pleoape,
Primește-o în brațe și ține-o aproape
De inima-ți bună ce bate ritmat,
Tic-tacul iubirii în vene vărsat.

Sărută-mi buzele de dragoste pline,
Las-o să curgă, să verse în tine,
Acceptă-le suflul, inspiră-l cu dor,
Păstrează-mă în tine, fă-mă să zbor.

Poezie inclusă în volumul Zbor în suflet apărut la Editura Libris, Brasov, 2017
　　　


http://www.libris.ro/AfiseazaProdus.jsp?pr_id=1164667

Gorunul meu viu !

L-am cunoscut de curând, într-una din călătoriile mele într-un loc în care am știut dinainte de a ajunge, că o să fie locul de care am nevoie ca să simt liniștea și să mă umplu de energie pozitivă. Despre el nu știam nimic, cred că îl mai zărisem în niște fotografii, dar nu-i dădusem prea multă importanță, pentru că, deși părea falnic, era totuși prea uscat, prea asemănător cu mine.
Când gazda mi l-a prezentat încântată de schimbarea care se produsese cu el, am privit în direcția lui, și cuvintele ei, adresate mai mult tovarășei mele de călătorie, care deja îl cunoștea, au făcut să fiu mai atentă mai degrabă la poziționarea lui pe versantul din fața noastră decât la înfățișarea lui în sine.
Seara a trecut liniștită și am uitat de eroul poveștii mele, până a doua zi dimineață când am ieșit în curtea pensiunii să mă bucur de susurul pârâului și de răcoarea dimineții. Atunci, fără să vreau, privirile mele s-au îndreptat către el și l-am recunoscut cu ușurință aducându-mi aminte de cuvintele din ajun :
- Știi, gorunul acela uscat de atâția ani a înverzit ! Și-n clipa aceea am simțit că îmi dă binețe, recunoscându-mă la rândul lui, că împărtășim aceeași evoluție la scări diferite.
Și el fusese cu mult timp în urmă un gorun falnic, plin de sevă care hrănea verdele frunzelor lui de sus până jos, așa cum și eu îmi aminteam că fusesem un om plin de viață care se bucurase de liniște și armonie, de anii tinereții și de bucuriile lor.
Apoi, o furtună, un trăznet, o suferință neștiută de nimeni îl uscase. Poate dacă l-aș fi întrebat mi-ar fi spus, așa cum și eu am spus ori de câte ori am fost întrebată, dar amintindu-mi că fiecare răspuns a durut, am renunțat să întreb pentru că nu-mi folosea la nimic să știu, fiind  mai important să înțeleg, să accept, să respect o durere. A înclinat din crengi, mulțumindu-mi. Și-apoi, cu fiecare zi care trecea îl simțeam tot mai aproape de mine, căci devenise gorunul meu viu, cel de la care trebuia să învăț că dacă el reușise să înverzească după zeci de ani de uscăciune și eu puteam să renasc după clipe de agonie, după luni, aproape ani de colapsuri repetate în vidul tristeții și neputinței de a mă bucura de viață.
E drept că și lui îi trebuiseră mulți ani ca să vrea să fie verde din nou, dar atunci când simțise că poate înmuguri iarăși, o făcuse simplu și firesc fără să îi pese de întrebările celorlalți copaci din jurul lui. "Nu ești prea bătrân să mai înverzești acum?"
Și mai e ceva care m-a impresionat în lupta lui câștigată. Faptul că oamenii din regiune nu l-au considerat inutil și nu l-au transformat în lemne de foc, l-au acceptat așa cum era în amintirea a ceea ce fusese odinioară.
Asta cerusem și eu oamenilor din jurul meu, să mă accepte așa cum rămăsesem în urma arșiței care-mi uscase o vreme sufletul, și să aștepte momentul când are să mi se facă dor de muguri. Unii au înțeles și m-au ajutat să mi-i doresc din nou, alții nu, și recunosc cu regret că aceia au și ieșit din viața mea pentru că am învățat să fiu eu și nu altcineva.
Gorunul a foșnit ca să-mi dea de înțeles prin verdele frunzelor lui că viața este a fiecăruia dintre noi, și o trăim așa cum știm și cum vrem, nu cum ne-o cer alții. Și foșnetul lui și-a găsit ecoul în cuvintele minunate ale gazdei noastre, un om special care mi-a vorbit despre rolul meu și al voinței mele în propria-mi vindecare : Poți !
Gorunul meu viu este un simbol ala acestei voințe și mă bucur că l-am cunoscut ! Dacă doriți să îl vedeți cât este de frumos și de impunător îl găsiți în Slănic Moldova și poate fi admirat din curte pensiunii Casa Moldavia Best, un loc unde ți se umple sufletul de liniște, bine și frumos cu sprijinul oamenilor deosebiți care administrează acest loc superb.

Și m-am întors către lumină

Și m-am întors către lumină
Fără să știu că m-aștepta,
Căci nu mă mai gândeam să vină,
Și n-o zăream în fața mea.

Mi-am ridicat privirea către cer,
Crezând că este doar o stea,
Din cele care cad și pier
Lăsându-și locul altora.

Mi-am amintit de răsărit,
De zilele când îl trăiam,
Iar soarele și-a amintit,
Că dimineața îi zâmbeam.

Și m-am întors către lumină,
I-am mulțumit că m-a găsit,
Si-am rugat-o să rămână,
Să pot vedea ce mi-am dorit.

Poți să mă ții de mână ?

Am simțit deunăzi cum această întrebare se naște în sufletul meu transformându-se într-o certitudine uriașă că în spatele ei se ascunde un mare adevăr. Care? Acela că în prezent obosim foarte repede în a ne ține de mână.
Poate că în locul întrebării care leagă destine, "Vrei să te căsătorești cu mine? " ar fi mai importantă aceasta "Poți să mă ții de mână ?"  Știu, pare ilogic și banal dar cred ca mulți s-ar gândi foarte tare înainte să dea răspunsul final, si poate, da-ul acela ar avea mai multă greutate. E greu să promiți cuiva că îl vei ține de mână, iar asumarea unui astfel de efort pe o durată mare de timp, este o mare realizare intr-adevăr. Dacă nu credeți ați putea încerca si v-ați putea aminti de momentele când ați ținut pe cineva de mână sau ați fost ținuți de mână. Eu mi-amintesc si afirm cu tărie că ținutul de mână nu e o treabă ușoară.
Imaginați-vă un părinte care își ține copilul de mână. Câtă responsabilitate stă în acest gest, câtă grijă și dragoste este în palma aceea mare care ține mâna mică și jucăusă ce se ascunde firavă în căușul palmei lui. Câtă încredere își pune micuțul acela în a fi ținut de mână. Dacă părintele ar da drumul mâinii copilului acesta s-ar putea rătăci, s-ar pierde în mulțimea de oameni care trec pe lângă ei. Părintele știe că nu trebuie să facă asta, și nu o face, dar cred că la un momentdat simte că este greu, doar și pentru simplul fapt că mâna aceea atât de mică poate aluneca atât de ușor sau pentru că părintele trebuie să se aplece intr-o poziție nefirească până la nivelul puiului de om.
E bine că este doar grija și chinul părintelui, copilul nu va ști niciodată cât de ușor i se putea drumul la mână.
Va afla când va crește mare și va ține un alt adult de mână, plimbându-se pe o stradă. Va descoperi că e greu să te ții de mână și ca la un moment dat vei simți nevoia să ai mâna liberă, un minut, două minute, cât ai nevoie ca palma ta să respire, să simtă și altceva în afară de căldura mâinii celuilalt. Și fără să îți dai seama, fără să vrei, involuntar, dai drumul mâinii care ți se încredințase încrezătoare.
Nedumerit celalalt simte ca i-ai făcut o nedreptate, el nu obosise să fie ținut de mână, nu înțelege nevoia palmei tale de a se odihni. Va aștepta sau dimpotrivă își va pune mâinile în buzunar, le va păstra pe lângă corp sau va gasi o soluție să compenseze sprijinul pierdut. Rămâne de văzut dacă va mai dori să te ia de mână când te-ai odihnit tu.
De aceea mi se pare atât de pertinentă întrebarea  "Poți să mă ții de mână ?" 
Nu vă grăbiți să răspundeți, strada e lungă !

Știi cine sunt eu

Te-am așteptat din nou iubite,
La hotarul dintre gândul meu și al tău,
Sperând să vii am adormit cuminte,
Și te-am zărit pășind în visul meu.

Veneai încet, călcând peste tăcerea,
Ce se agăța timid de pasul tău,
Cerându-ți să-i alini un pic durerea,
De a nu rosti nimic din dorul meu.

Păreai grăbit către niciundele din noi,
Poate veneai să mă întâlnești,
Poate-ți doreai să fim doar noi,
În visul meu păreai că mă iubești.

Nu m-ai zărit dar totuși te-ai oprit,
Poate ai simțit că sunt pe drumul tău,
M-ai sărutat pe obrazul adormit,
Și mi-ai șoptit că știi cine sunt eu.

Când m-am trezit erai deja departe,
Pe-obrazul meu ardea sărutul tău,
Și mi-am dorit ca-n fiecare noapte,
Să te întorci să îl aprinzi din nou.

Crengile dorului

Mi-am agățat sufletul de crengile dorului,
Cel mai înalt copac din inima mea,
Și l-am urmărit atent cu privirea,
Cum i se umezesc ochii așteptând.

L-am văzut ridicându-se pe vârfuri,
Scrutând îndurerat depărtarea imensă,
Sperând ca te va vedea răsărind de undeva,
Că te va auzi strigând de dincolo de uitare.

Când s-a înserat mi s-a făcut mila de el,
Și l-am rugat sa renunțe și să coboare,
Dar el s-a încăpățânat sa se agate de crengi,
Ca un pui abandonat într-un cuib gol.

Apoi l-am simțit coborând obosit și spăsit,
Plângând pentru ca sufletul tău a uitat de el,
încurcat poate în crengile propriului dor
Sau bucurându-se de prezența unui alt suflet.

Maine voi scurta negresit crengile dorului,
Caci prea le-am lasat sa creasca inalte,
Iar sufletul meu urca mult prea sus,
Și prea ușor se zărește în inima mea.

Lumea, imensa sala de asteptare !

Am încercat să îmi imaginez lumea ca pe o imensă sală de așteptare, și mi-am dat seama că există o singură mare diferența între ele. Într-o sală de așteptare, indiferent că este a unui cabinet medical, a unuia juridic sau pur și simplu a unui mijloc de transport, știm de ce ne aflăm acolo.În schimb, cu lumea e diferit.Am venit aici, așteptam să plecăm dincolo, dar habar n-avem cât va dura așteptarea și de ce ne aflăm în ordinea aceasta universală, independent de voința noastră.
Ce facem noi în tot acest timp? În sălile de așteptare comunicăm cu cei aflați în aceeași situație ca și noi. Vorbim despre problema pe care o avem, fie ea de sănătate sau de altă natură, vorbim despre destinația călătoriei noastre sau despre cei pe care îi așteptam,interacționam cu semenii noștri, legam prietenii, uneori chiar construim relații.
În viața facem cam același lucru, doar ca niciodată nu știm cât vom avea șansa să păstrăm lângă noi oamenii care intra în `așteptarea` noastră,  iar motivul pentru care se află acolo rămâne de asemenea o alta necunoscută, imposibil de elucidat.
Am încercat să îmi imaginez lumea ca pe o imensă sală de așteptare și am descoperit, vorbind despre unica diferență dintre ele, ca există și o singură mare asemănare : Când rămâi singur te plictisești !