Să nu-mi apui brutal iubirea,
N-ar mai cunoaște înc-un răsărit,
Și aș rămâne doar cu amintirea,
Acelui început făr’ de sfârșit.
E mult de atunci dar n-am uitat,
Cum tremuram de dor când umbra ta,
Împrumutând ceva din trupul tău curat,
Se împletea sublim cu ea, cu umbra mea.
Și cele doua umbre se plimbau sub lună,
Visând frumos că poate într-o zi,
Când trupuri si nu umbre vor umbla de mână,
Din nori, un soare nou se va ivi.
Trecutau ani ce nici nu i-am simțit,
Și umbrei mele încă-i este dor
De tot ce umbra ta frumos i-a dăruit,
Făcând-o să renască într-un trup ușor.
Să nu-mi apui brutal iubirea,
Căci umbrei mele i s-ar stinge dorul,
Iar umbrei tale i-ar lipsi menirea,
De a păstra împreună soarele și norul.
Imaginează-mă,
Din plăsmuirile minții tale.
Fă-mă o femeie reală
Cu defectele uneia ideale,
A cărei perfecțiune se ascunde
În adâncurile necotropite
De imaginația nimănui altcuiva.
Pictează-mă,
In culorile războiului
Dintre rațiune și simțire,
Și cucerește-mă într-o luptă
Unică, necâștigată vreodată
De alți purtători de spadă,
Mai puțini iscusiți decât tine.
Zămislește-mă,
Din sămânța de iubire
Încolțită în grădina inimii tale
Și ajută-mă să cresc mare,
Să mă bucur de încă o vară,
Fără să mă tem de nimic
Din trecutul ce încă vânează în mine.
Ușa era întredeschisă. Ca într-o așteptare nesigură, văduvită de certitudinea unei intrări curânde. Am împins-o temătoare, ca într-un act de mare curaj, căci de prea mult timp îi ascultam zgomotul de ușă întredeschisă între aici și acolo, lovindu-se sacadat de tocul șubrezit de atâta pendulare inutilă.
Mă așteptam să scârțâie și să se închidă brusc în spatele meu, ca într-un final neașteptat din care nu mai există întoarcere, dar ea rămase cuminte, deschisă, complice și gata să mă ajute dacă m-aș fi hotărât să fug.
Am făcut câțiva pași prin ceea ce fusese odinioară lumea mea interioară, din care plecasem în urma unei calamități sufletești ce o zguduise din temelii. Nu avea aspectul unei lumi părăsite, semn că, poate, fără să știu, mă mai întorsesem aici să-mi țin de urât în nopțile cu vise rele.
Undeva, într-un colț de vatră străbună, am zărit o grămadă firavă de cenușă, tot ce mai rămăsese dintr-un foc mistuitor ce arsese complet, cauterizând o durere uitată. Mi-am îngropat palmele în ea, era încă puțin caldă și mirosea a fostă existență, cu parfum de aduceri aminte greu de uitat.
Pe vremuri mi se părea că viața mea miroase a lăcrămioare, a primăvară și a raze de soare.Acum însă, frământând în palmele de azi cenușa de atunci, am simțit parfum de liliac, rugină de toamnă și pulbere de stele căzute dintr-un Inalt mult prea sus pentru a fi atins.
Am simțit că mi-a fost dor de cenușa aceea, după care mă întorsesem ca după o parte din mine de care dorisem să uit, și m-am întrebat dacă nu cumva îmi scald mâinile în propria-mi cenușă, în căutarea acelei scântei care să-mi reaprindă dorul de viață. Cine știe...
Am zâmbit misterios, mi-am scuturat mâinile, am suflat ceea ce mai rămăsese din griul ei neputincios pe palmele mele și am deschis singura fereastră spre mâine din încăpere pentru ca vântul vindecător să mă împrăștie oriunde ar fi nevoie de mine. Am privit apoi în jur, în semn de rămas bun și m-am întors la ușa pe care am trântit-o hotărât ca să rămână închisă preț de o altă existență, trăită acolo unde mă va împrăștia vântul.
Să nu vă temeți de mine, sunt doar praf de cenușă...
Risipim timpul vânând mii de iluzii,
Le înghesuim aspru în tolba disperării,
La capătul vânătorii tragem concluzii,
Și apoi ne lăsăm singuri pradă mirării.
Ne amăgim tandru sperând în mai bine,
Visând la o zi c-o nouă lumină,
Născută din raze de soare subtile și fine,
Dintr-un alt răsărit ce n-are să vină.
Ne mințim sincer că viața-i o luptă,
Purtată de noi, celebri-i eroi,
Cu armele întoarse spre soarta cea cruntă,
A cărei cărare nu ține de noi.
Irosim anii, ce trec într-o clipă,
Și pier rând pe rând în negura vremii,
Mai cade o pană din biata-ți aripă,
Iar fulgii se adună în nopțile iernii.
Viața se scurge și oamenii trec,
Astăzi e mâine și mâine-i ca ieri,
Nimeni nu știe ce fapte se-aleg,
Și nici nu contează, dar tu poți să speri.
Să nu mă risipești
Să mă păstrezi întreagă,
Arătă-mi că iubești
Fiorul ce ne leagă.
Să nu mă izgonești
Din visurile tale,
Zâmbind să-ți amintești,
Cum ți-am ieșit în cale.
Să nu mă pierzi în zare
Ca pe-o nălucă-n noapte,
Să nu-mi așterni uitare,
Pe ultimele șoapte.
Să nu-mi refuzi chemarea,
Chiar de îmi ești departe,
Scurtează-mi așteptarea,
Și hai să fim aproape !
Să nu mă-nchizi intr-un sertar,
Să nu lași praful să se aștearnă
Peste al iubirii noastre dar,
Să nu lași timpul să ne cearnă.
Nu vreau să fiu o hartă veche
A unei foste mari iubiri,
Vreau să mă simți fără pereche,
Nu mă preface-n amintiri.
Nu-i cere dorului să tacă
Când împrumută glasul meu,
Și lasă-ți inima să facă,
Măcar un pas spre dorul tău.
Nu vreau să-ți pierd cumva iubirea,
N-aș vrea distrat s-o rătacești,
Vreau să-i trăiesc din plin menirea,
Atâta cât mă mai dorești.
