Viata noua vs viata veche

Trăia odată într-un oraș contemporan, provincial, cu nimic mai frumos sau mai urât decât altele asemenea lui, o viața. Trăind în mediul acesta provincial, era și ea o viața obișnuită, cuminte, echilibrată, rutinată, plină de lucruri mărunte, de responsabilități, sarcini, griji, aspirații, împliniri, neîmpliniri, dorința de schimbare a direcției din care bătea vântul, uneori mai aspru, alteori mai lent ca o briză care o răcorea atunci când avea timpul necesar să facă o pauză ca să privească contemplativ pe drumul pe care îl parcursese aproape pe jumătate.
Mi-amintesc de viața asta, am cunoscut-o, a fost a mea o vreme, destul de mult ca să se lege între noi două o stare de acceptare reciproca a limitelor pe care le aveam fiecare.
Mi-e dor de viata aceea cuminte în care știam cu ochii închiși ce am de făcut, în care puteam să-mi pipăi durerile pansându-le cu speranța că putea fi mai rău.
Mi-e dor de viata aceea pe care o știam pe din afară ca pe un imn sacru ce mă îndemna să o accept, în timp ce și eu o rugam să mă accepte cu toate defectele mele de muritor imperfect.
Viața aceea a dispărut, pe neașteptate, fără ca măcar să își ia rămas bun sau să mă prevină că nu o să mai fie. Aș vrea ca sufletul meu bun să nu se înece de ura plecării ei pe furiș,ca un trădător de așteptări, căci, e drept, mi-a lăsat o viață nouă în locul ei.
Dar viața mea cea nouă nu mai seamănă deloc cu cea veche și mi-e atât de greu să accept,să răspund chemării ei imperative- Trăiește-mă !
Pe cealaltă știam cum, pe aceasta nici măcar nu o bănuiesc. Cealaltă viată mă acceptase, cea nouă încă mă testează, încă îmi arată demonstrativ ce ar trebui să fac ca să-mi fie bine. Iar eu nu vreau încă să mă supun acestei noi stăpâne, poate de teamă, poate pentru că simt că de data asta sunt o rebelă care vrea ca viața să fie un pas în urma ei. Vreau să știu, să nu mă mai ia nimic pe nepregătite, să știu când voi fi din nou abandonată.
Mi-e dor de vechea mea viață pe care o iubeam pentru că se potrivea temperamentului meu de om docil ce trebuie să facă așa. Mi-e teamă de noua mea viață pentru că mă învață să trăiesc pentru mine când eu știam să trăiesc pentru ceilalți, mă învață să țin cont de mine când în cealaltă contam mai puțin, pentru că îmi arată că miza sunt eu, când în cealaltă eram doar o cauză pierdută. Noua mea viață îmi demonstrează în fiece clipă că mă pot bucura de atâta răsfăț, când în cealaltă eram doar amintirea unui cântec de leagăn.
Și poate cel mai important lucru noua mea viață îmi arată și mie cum e să fiu centrul propriului meu univers,când în cealaltă credeam că rolul meu este doar să gravitez în jurul lui.
Dar totuși mi-e dor de vechea mea viață, cea nouă iese din sfera normalității mele

Ascunde-ma Ingerul meu

Ascunde-mă înger curat
Între faldurile mantiei tale,
Să nu mă găsească durerea
De a-mi fi pierdut amintirile.

Nu-i spune ca sunt încă vie,
Căci va veni să-mi arate
Imagini din propriul trecut,
Găsite de ea pe un drum părăsit.

Ascunde-mă îngerul meu,
După o stea pe bolta cerească,
Să nu mă găsească tristețea
De a-mi fi risipit clipe de viață.


Nu-i spune că plâng liniștit,
Să creadă că plouă de sus,
Căci va veni să-mi arate
Cât de firave îmi sunt lacrimile.

Ascunde-mă înger puternic,
Printre ceilalți îngeri ca tine
Să nu mă găsească regretul
De-a fi uitat să iubesc.

Nu-i spune nimic despre mine,
Nu sunt cineva important,
Și vreau să aștept limpezirea,
Fără să știu că trăiesc.

Ascunde-mă îngere bun,
Printre rândurile unei rugăciuni,
Să port să mă iert într-o zi,
Că am sfidat planul divin.

Am obosit să joc !

　　　- Grăbește-te și astăzi jucăm ! Îmi zise ea venind în spatele meu și mângâindu-mi umerii încurajator. Sala e plină din nou.
　　　- Nu am chef să joc, i-am răspuns eu, am obosit ! Și apoi nu vezi că am rămas doar noi două, am adăugat eu un pic iritată.Tinde să devină o piesă ieftină. Nu ai obosit să joci rolul acesta, să te prefaci o conștiință tot mai curată pe zi ce trece, înveșmântată la fiecare reprezentație în liniștea asta calmă, albă, imaculată care a devenit suspect de inocentă?
　　　- Nu am voie să improvizez, așa-i regula acestui teatru, avem un rol. Dacă m-aș abate de la el aș transforma drama existenței tale într-o tragedie.
　　　Fără să vreau m-a bufnit râsul. Nu e nimic tragic în viața mea, cred că te înșeli. Am jucat dramă până la un moment dat. Acum jucăm un stand-up comedy lipsit de haz. N-avem talent. Eu zic să renunțăm. Nu mai are nimic atrăgător. Toți ceilalți au plecat. Unul câte unul, iar rolurile lor au rămas suspendate în aer în aer. A plecat vinovăția, a plecat speranța, a plecat durerea, m-a părăsit dorul. Ultimul s-a făcut nevăzut orgoliul pentru că nu reușeam deloc să îl fac să se înțeleagă cu acceptarea. Am să plec și eu.
　　　Nu vei putea pleca fără mine, îmi spuse ea zeflemitor. Iar eu vreau să rămân. Nu există om fără conștiință sau cei care aleg să trăiască așa sunt oameni care au foarte puțină valoare. Avea dreptate. Nu sunt, nu am fost niciodată un om lipsit de conștiință și nu aveam cum să plec fără ea, dar mă simțeam obosită. Și era vina mea. Dădusem prea multă importanță publicului care asista mut și empatic în timpul reprezentației, parcă trăind cu mine pe scenă, uitând de fapt că fiecare înțelege din ea ce vrea, ce își dorește apreciind talentul de actor, sufletul pe care îl pui în reprezentația respectivă doar atât timp cât ești pe scenă, cât joci un rol. Când ai coborât de acolo nu mai reprezinți nimic. Tu ai încetat să exiști, însă lor le rămân recenziile, comentariile, dezbaterile ample în care te judecă, din păcate, ca om nu ca actor în teatrul vieții tale.
　　　Poate de aceea mă simt obosită să mai joc în fața unui public pe care l-am iubit, l-am respectat și l-am invitat chiar și pe scena vieții mele, într-o piesă interactivă în care puteam chiar să improvizăm.
　　　Dar cred că până la urmă, ea conștiința are dreptate. Aveam un scenariu, dăruit mie de regizorul vieții mele, cu care recunosc că nu sunt într-o relație foarte bună de pe la începutul acestei stagiuni, iar pe mine această limitare, mă nemulțumește. În curând o să înțeleg de ce. Vreau un alt rol sau un alt public?
　　　

Renaștere în suflet mort

　　     　Renasc și-am început să merg,
　　　În picioarele goale, descălțate de inhibițiile
　　　Menite să-mi protejeze tălpile moi,
　　　De înțepăturile propriilor aspirații.
　　　
　　　
　　　Pășesc copăcel, ținută de mână,
　　　Printre miile de jucării ale sorții
　　　Împrăștiate de-a lungul culoarului vieții,
　　　În drumul meu către o șansă adultă.
　　　
　　　Mă-mpiedic de-o moarte și cad în genunchi,
　　　Cu fruntea lipită de-un alt adevăr,
　　　Ce ascunde -n el tainic un mare mister,
　　　Al vieții reluate în ceasul de ieri.
　　　
　　　Tictacul firav de sânge pulsând,
　　　Se duce, se întoarce să ducă de veste
　　　Că viața renaște în orice pustiu,
　　　Când timpul îngrașă pământul uscat.
　　　
　　　Mă cheamă vâltoarea iubirii de viață,
　　　Să merg mai departe ca spirit hoinar,
　　　Atent la iubire și orb la necaz,
　　　Vocal în plăcere și mut în durere.
　　　
　　　Dau drumul la mănă, zâmbind liniștit,
　　　Și merg legănat cu pasul meu mic,
　　　Cu ochii spre cer și fața în soare,
　　　În zare se vede un strop de speranță.
　　　
　　　E Mecca dorită de sufletu-mi mort,
　　　Cetate a credinței în viața eternă,
　　　Ascunsă în deșertul ursitei nefaste
　　　Ca zâna cea bună în lacul vrăjit.
　　　
　　    E aproape de mine și totuși e-acolo,
　　　Distanța-i prea mare și simt oboseala,
　　　Dar trupu-mi rezistă și mintea aleargă
　　　Înainte-mi, la poarta cetății aproape închisă.
　　　
　　　Va bate în ea cerând găzduire,
　　　De-o zi sau de-o noapte în mijlocul ei,
　　　Un loc de odihnă și-o cană cu apă,
            Un codru de vise și-o umbră de dor.

Încă o inimă pierdută II

　　　Trăise din plin povestea, se obișnuise să poarte cu mândrie peste tot acea săgeată înfiptă în ea, până când un destin potrivnic hotărâse că povestea trebuia să se termine iar la plecare smulsese și săgeata care îi aparținuse. Durerea fusese sfâșâitoare iar prin deschiderea rămasă, sângele tâșnise parcă dorind să urmeze povestea, să o hrănească și mai departe, nemaiputând rămâne într-o inimă de acum pustie.
　　　Inima se simțise trădată de Cupido, de poveste, de săgeată, până și de sângele ei pe care nu-l mai dorise întors în ea, și după ce zăcuse o vreme în agonia unei vindecări ipotetice, se recuperase, rămânând însă o inimă goală.
　　　Așa își încheie povestea inima pe care o ascultasem, și abia atunci mi-am dat seama că deși continua să bată uniform și liniștit, era un tic-tac sec, ca un ceas ascuns sub clopotul unei biserici părăsite care deși își cheamă credincioșii la slujbă nu așteaptă pe nimeni, și dacă s-ar întâmpla o minune și vreunul ar apărea, a trecut atât de mult, de când a găzduit o slujbă, încât i-ar fi teamă să îl lase să intre..
　　　Am închis ochii și am mai ascultat o vreme cât să înțeleg că inima aceea nu va mai putea niciodată să permită unei alte săgeți să o străpungă. Se oțelise, se înveșmântase într-o armură atât de dură încât orice încercare ar fi fost un eșec și o risipire inutila de săgeți pentru bietul Cupido.
　　　Am mângâiat încă o dată tandru pieptul care adăpostea inima respectivă ca o mamă care își mângâie pruncul bolnav grav cu durere și resemnarea neputinței de a schimba ceva, oricât de luptătoare ar fi, și am plecat tristă, nu pentru ca mi-aș fi dorit cu ardoare să devin următoarea săgeată înfiptă în inima aceea, ci pentru că mă durea, poate de neînțeles, gândul că inima aceea va trebui să trăiască goală pe dinăuntru ca o scoică uscată pe o plajă părăsită. Era, din păcate, încă o inimă pierdută !

Încă o inimă pierdută !

　　　Am făcut un act de curaj și mi-am așezat capul pe o inimă mare și bună în care obrazul meu s-a cufundat ca într-un puf parfumat, cald și încăpător. Am închis ochii și i-am ascultat tic-tacul regulat de ceas întors la momentul potrivit, aducător de liniște, de confort, și speranța următoarei zile.

　　　Și dincolo de zgomoul muzical și ritmat, ea inima spunea o poveste. Nu era povestea unui om ci povestea unei inimi, o inimă odată roșie, nu de iubire ci de sângele care o inundase, mentinând-o în viață indiferent de rănile care o zguduiseră de-a lungul existenței ei.

　　　O săgetasera un număr considerabil de iubiri, nici mai multe nici mai puține față de alte inimi mari asemenea ei. Unele o loviseră la început pe margini, pentru că arcasul Cupido nu era încă nu era atât de experimentat să țintească din plin.

　　　Primele izbituri cu adevărat serioase au lăsat și primele cicatrici cu diferite forme,în funcție de durata poveștii din spatele săgeții care izbise și de ce nu în funcție de metalul din care era confecționata.

　　　Dar ea nu se speriase, considerase că suferințele erau ceva normal pentru o inimă mare și puternică asemenea ei și continuae să bată nestingherită așteptându-l pe Cupido să învețe să tintească iscusit și să -i trimită acea săgeată care să-i nimerească mijlocul, zona aceea, cea mai încărcată de iubire, și sperase ca săgeata să fie suficient de viguroasă, să rămână în permanență înfiptă în roșul ei iubitor pentru tot restul vieții ei de inimă îndrăgostită. Probabil că acesta este visul oricărei inimi să iubească veșnic.

Și săgeata aceea mult așteptată sosise, un pic pe neașteptate, încă mai credea ca micul Cupido exersează pe la colțurile ei. Plăcerea iubirii fusese infinit mai mare decât durerea loviturii, inundând-o cu sânge fierbinte care o frigea euforic și pasional

Iertare

 Țin ochii închiși și pleoapele strânse,
 Mă doare lumina, mă sperie ziua,
 Mi-e frică de noapte dar știu că-i a mea,
 Căci beznă-i de-o vreme în sufletul meu.
 Întind mâna dreaptă cu palma deschisă,
 Cerșind resemnată o clipă în plus,
Nu-i nimeni în preajmă să simtă ce vreau
Și timpul aleargă rapid ca un fulger.
Țin ochii deschiși și pleoapele închise
 Să văd înainte-mi, să pipăi durerea
 Ce sfârtecă crunt în sufletul meu,
 Lăsând urme adânci ca fieru-nroșit
 Pe un trup vlăguit de spaimă cuprins.
 Aud primii pași pe drumul iertării,
 Pe care am pășit neîncetat de atunci,
Dar știu că durează să ajungă la mine.
Aștept cu răbdare, mi-e teamă să strig,
Mai trece o secundă, sau poate un veac,
Iertarea-i aproape, o simt în cuvinte
 Ce îmi lasă în palmă al vieții nectar.
　　　

Mă iubeste ?! Nu mă iubește ?! Contează ? II

　　　Paradoxal este că nici nu știam cine și cum trebuie să mă iubească, important era să fiu iubită și gata. Auzisem că există iubire, le văzusem pe fetele mai mari decât mine rostind aceeași incantație și nici nu puteam să trăiesc fără iubirea asta rotundă sau alungită, cuprinzătoare sau înghesuită. Ce era nu știam dar pe vremea aceea naivitatea mea era atât de folositoare, căci nu întreprindeam cercetări inutile. Într-un cuvânt habar n-aveam cum e cu iubirea dar era un "must-have" imperativ, un fel de tabletă a copiilor moderni.
　　　Acum, ani mai târziu, nu mai dau atacuri barbare asupra salcâmilor pentru că le cunosc răspunsul, invariabil încurajator, astfel încât noi oamenii să credem în miracolul ei ca sentiment, ca atitudine și trăiri. Maturitatea noastră salvează salcâmii de furia căutării unui răspuns care acum se schimbă și nu mai rămâne mă iubește, nu mă iubește -mă iubește, ci mă iubește, nu mă iubește- contează?
　　　Copii sau adulți certitudinea că ești iubit este foarte importantă și ar fi atăt de ușor de aflat dacă am mai crede cu naivitatea copilăriei în puritatea ei. Atunci nu știam ce înseamnă și o doream, acum am învățat ce este și deși o doresc la fel de mult, nu sunt sigură că dacă aș ține în palmele mele certitudinea unei iubiri aș mai simți aceeași euforie de atunci, când degetele mele desprindeau bănuțul din capătul doveditor. Poate pentru că acum iubirea nu mai este un must-have al existenței adulte ci un can-have, o posibilitate teoretica care dă atât de mult de furcă sufletelor noastre când vine vorba de a pune în practică un sentiment atât de complex pe care toți ni-l dorim durabil și nu doar sezonier.
　　　Spun sezonier pentru că nu îmi amintesc să fi avut nevoie de certitudinea iubirii când mergeam la bunici în vacanțele de iarnă. Cum supraviețuiam oare fără iubire până în primăvara următoare? Poate asemeni ursului în hibernare mă hrăneam din certitudinile dozate în interiorul meu de cu vară.
　　　Mâine nu o să mai visez sub salcâm, ci o să ies "afară". Sunt curioasă dacă o să îmi văd umbra...

　　　

Mă iubește ?! Nu mă iubește ?! Contează ?

　　　
　　　
　　　Mă iubește, nu mă iubește - Ma iubește !, auzeam deunăzi în pliurile adânci ale minții mele, o dată și încă o dată, ritmat, răbdător ca și cum trebuia învățat pe dinafară. Mă iubește, nu mă iubește, conclusiv ca o sentință dincolo de care incertitudinea era cu siguranță condamnată la dispariție.
　　　Priveam visătoare cu gândurile răzlețite spre cer, printre frunzele unui salcâm încă destul de tânăr ca să îmi fie partener de visare, și mă întrebam dacă și el aude ca și mine jocul de-a iubirea sigură. Și apoi mi-am amintit, atât vocea cât și jocul mi-au redevenit atât de cunoscut, încât m-a făcut să zâmbesc nu de bucuria acelei iubiri ci de momentul în care iscodeam despre ea.
　　　Se întâmpla demult în anii copilăriei când vandalizam hunică salcâmii din curtea bunicii și cu brațele încărcate de frunze mă așezam la umbra unui alt copac, niciodată  salcâm, auzisem eu că aduce ghinion, să aflu răspunsul frunză cu frunză, răspuns fără de care aș fi fost nefericită printre păpușile mele. Mă iubește nu mă iubește, mormăiam încruntată așteptând cu nerăbdare să ajung la bănuțul desperecheat din vârful frunzei de salcâm care aducea invariabil același răspuns, validat de următoarea și următoarea frunză, la nesfârșit sau până ce mă plictiseam de atâta iubire dovedită de frunze și mă reîntorceam la vechile mele îndeletniciri, în așteptarea momentului când aveau să mă apuce iar crizele de dovezi incontestabile, căci frunzele de salcâm, dată fiind alcătuirea lor nu ar fi răspuns niciodată altfel. Oare știam pe vremea aceea că aș fi putut să salvez atâtea frunze doar strângând intre degetele mele mici și firave capătul ei și să rostesc discret "mă iubește?" Cum ? Sub salcâm? Exclus! Mă putea paște ghinionul să rămân veșnic neiubită, aș fi murit de necaz !
　　　Bănuiesc că salcâmilor le era mai teamă de mine decât de caprele bunicilor care scăpau mai rar decât îi atacam eu în căutarea frunzelor magice.

Oamenii sunt precum cărțile, merită citiți !

　　Mă întreb uneori, poate fără temei, cum voi putea să-mi mențin echilibrul interior, puterea de a rezista într-o lume pe care acum o descopăr, pas cu pas, ca pe un labirint complicat de experiențe complexe din care trebuie să învăț că eu sunt singura care pot să găsesc ieșirea. Uneori mi se pare simplu și mă amăgesc spunând ca e prea curând și că mi-ar plăcea să mai zăbovesc o vreme în această aventură a redescoperirii de sine, prin trăiri și frământări care îmi pot consolida caracterul și mă pot defini ca (non)valoare printre semenii mei. 
　　Alteori, când mă trezesc din greșeală într-un ungher blocat simt cum panica mă cuprinde și regret oportunitatea ratată în vremea când ieșirea se afla în fața mea limpede și clară. Să se numească nehotărâre? Să fie poate teama de a abandona o stare, deși dureroasă totuși familiară, pentru un necunoscut tentant dar nesigur, care ar putea să îmi aducă mai multă nefericire decât ceea ce știu?
　　 Sinceritatea mă îndeamnă să recunosc că mă tem de oamenii pe care i-aș putea întâlni în "asa-zis noua mea viață", și pe care i-aș putea vedea altfel decât sunt ei în realitate, lăsându-mă înșelată ca de o carte cu ilustrații frumoase, dar al cărui conținut este banal și neimportant.
　　Și totuși, mi-amintesc că pe vremea adolescenței mele, când lectura era un stil de viață și țineam în mână o carte, era ca un fel de promisiune, ca o responsabilitate pe care mi-o asumam din momentul în care citeam primul rând. Simțeam că datorez omului care și-a consumat timp si energie să o scrie, tributul parcurgerii ei, de la prima la ultima fila, încredințata fiind ca voi găsi acolo măcar un lucru frumos care merită să fie interiorizat si transmis mai departe.
　　Dacă oamenii sunt precum cărțile atunci trebuie să îmi fac curaj să conchid că ei trebuie "citiți" pentru că în sufletul lor se pot ascunde atâtea frumuseți nebănuite, tributul omului către om.
　　Sunt mii de cărți pe care nu le-am citit și sunt mii de oameni pe care nu-i voi cunoaște....deci sunt în siguranță!

Cascada

Dacă lumea ar fi o cascadă,
Mi-ar plăcea să fiu o picătură
Din învolburarea ei misterioasă
Ce colindă întreaga existență,
Într-o revărsare fabuloasă
De răcoare și forță.
　　　
　　　
Aș vrea să fiu acel strop
Unic ca formă și gust,
Prăbușit din înaltul bogat
Într-o rostogolire amețitoare,
Cu o furie calmată brusc
De liniștea din vuietul ei,
Uniform și firesc.
　　　
　　　
Și dacă n-aș fi stropul
Acela, ales să ajungă la capăt,
Înspumat ca un cal într-o cursă
Nebună, de patimi și umbre,
Aș vrea să rămân măcar
Martorul mut al curgerii ei,
Așezată sub stânca ce știe,
Câți stropi au pierit irosiți
În zbuciumul ei către șes.
　　　
Să aștept să mă cheme
Destinul cascadei umane,
Pe mine, picătura de apă,
Ce lipsește din căderea ei
Spectaculoasă, ca un salt
Mortal, într-un alt univers
De oameni și vise trăite intens. 




　　　

Potrivit? Nepotrivit? Tu știi?

　　　Trei mari întrebări, trei mari dileme la care toți sperăm să dobândim un răspuns într-o zi, și dacă mai avem și (ne)șansa să ne izbească și răspunsul corect, atunci se cheamă că am rezolvat misterul întregii noastre existențe, aici pe pământ. De parcă Dumnezeu de aceea ne-a creat pe noi, muritorii aleși (pe sprânceană), să găsim răspunsul acestor întrebări pe care (apropo), de multe ori nu ni le pune nimeni în afara de noi inchizitorii propriei noastre existențe. Ne petrecem 3 sferturi din viața noastră hăituiți de aceste mari semne de întrebare pe care le ducem în spate ca pe niște cruci, nu una ci 3, și nu suntem niciodată pregătiți sa îngropăm câte una măcar din 10 în 10 iubiri.
　　　Dar dacă am face un act de curaj într-o zi și ne-am scutura de povara lor apăsătoare, ar fi o blasfemie, un sacrilegiu? O profanare a propriei noastre conștiințe care doarme liniștită că veghem noi rațional să nu alegem greșit?
　　　Greșit cum? Greșit de ce? Greșit pentru cine? Tu știi? Eu nu !
　　　Ce înseamnă potrivit? Cine face selecția? Ce resorturi ale interiorului nostru se declanșează atunci când în fața noastră se află cineva care ne face să vibrăm de la vârful firelor de păr din creștetul capului și până la unghiile de la picioare? Potrivirea? Și cine dezactivează aceste resorturi de la care auzi doar țăcănitul brutal mușcând din sufletul tău atunci când omul pentru care ai vibrat la un moment dat ca o vioară în concert nu mai stârnește nimic de la vârful unghiei și până la firele de păr despicate de ură? Nepotrivirea? Tu știi? Nici eu!
　　　Bărbat sau femeie, iubit sau iubită , părăsit sau părăsită toți am trăit astfel de experiențe care ne-au consumat pe interior și s-au revărsat la exterior, în valuri de îndoială și frământări ce ne-au înnegurat orizontul și așa limitat și efemer. Căci nu potrivirea ne-a scos în cale iubirea și nu nepotrivirea ne-a luat-o înapoi. Iubirea a venit, potrivită sau nu, că trebuia trăită, experimentată, simțită, era acolo în destinul nostru și a plecat nu pentru că era nepotrivită, ci pentru că atât a fost ea menită să dureze, din vina cuiva, sau nu, nu contează, căci oricum nu putea fi schimbat nimic din ce era menit să se întâmple.
　　　Și atunci de ce să pierdem clipe frumoase alături de oamenii care meritau șansa de a intra în viața noastră doar pentru ca noi trebuie să știm dacă este sau nu potrivit înainte de a face un pas spre sau împreună cu...
　　　Să-ți pui astfel de întrebări când tu simți în interiorul tău răspunsul încă dinainte de a se contura întrebările, e ca și cum ai vrea să dobândești certitudinea ordinii universale sau mai degrabă o confirmare externă, independentă de simțirea ta, a acțiunilor tale de la terțe persoane care stau pe margine și privesc meciul vieții tale și abia așteaptă momentul să primești un cartonaș galben sau roșu, căci din afară jocul se vede întotdeauna altfel.
　　　Propun să abandonăm întrebările care ne încurcă mai mult decât limpezesc, și să lăsăm  lucrurile să-și desfășoare cursul lor firesc, și dacă din când în când vreuna din aceste întrebări ne mai invadează liniștea interioară să răspundem calm și firesc- Vedem noi !  
 
　　　

Nu am scris niciodată despre tine, omule drag !

　　　Am scris despre mine, despre sufletul și durerea mea poate mai mult decât ar fi trebuit. Am scris despre oameni reali sau imaginari, pe care i-am cunoscut sau mi-ar fi placut să îi cunosc. Am scris despre trecut și viitor percepute din pragul prezentului, despre natură ca parte integrantă din frumosul ce ne înconjoară și pe care o ignorăm inconștienți de pierderea noastră, am scris despre viață și moarte, despre aici și dincolo, despre suflet și trup cu legătura indisolubilă dintre ele.
　　　Dar nu am scris niciodată despre tine !
　　　Cine ești tu? Cel care treci zilnic pe lângă mine în drumul tău independent de al meu, cel pe care este posibil să te văd o singură dată în această viață sau pe care te voi întâlni și mâine în același loc sau poate în altul.
　　　Ești omul pe care îl ignor și care la rândul său mă ignoră pentru că încă nu a venit momentul să ne cunoaștem să ne știm, să ne simțim, să ne împărtășim experiențele și trăirile să ne atașam de o cale comună individualitățile.
　　　Imaginează-ti, omule drag, că am avea șansa să călătorim împreună într-un compartiment de tren, in drumul nostru nostru către o destinație diferită. Ce vei face tu în tot acest timp? Ce voi face eu? Ce vom spune noi? Vom profita oare de această ocazie unică de a părea unul cu celălalt, unul pentru celălalt, unul din celălalt? Sau ne vom mulțumi să ne vedem fiecare de îndeletnicirile noastre- o carte, un rebus, o cască în ureche sau o visare cu ochii deschiși neatenți la celălalt din timiditate sau dezinteres?
　　　Ce am avea de pierdut dacă ne-am spune simplu și cald, îmi pare bine să te cunosc. Aici și acum nu în altă parte și nu altă dată? Dar de câștigat ?
　　　Poate câștigul acela al unor ore de neuitat, cu niște amintiri despre care vom vorbi cu plăcere povestind prietenilor - "Am cunoscut odată, într-una din călătoriile mele un om care..."
　　　Da, chiar așa - un om care mi-a atras atenția pentru că avea niște calități ce meritau ținute minte, nu pentru că îl făceau de neuitat ci pentru că noi oamenii am uitat să apreciem ce e frumos în celălalt și punem în fața noastră un zid de defecte peste care nu vrem să privim. Știm noi de ce !
　　　Tu îmi vei spune, omule drag, de unde vii, iar eu îți voi spune unde merg și ne vom mira amândoi cum de suntem în același tren, când avem direcții diferite. Cineva s-a urcat în trenul greșit?! Doar astăzi ca să ne putem cunoaște, ca să pot simți că ești aici lângă mine, omule drag.
　　　Ne vom cunoaște zâmbetele, ne vom asculta vocile, ne vom privi gesturile ca să știm cum sunt ele. Totul condensat într-un fragment din existența noastră care a devenit comună, ca o buclă în timp. Apoi unul din noi va trebui să coboare. Simplu, precipitat, fără regrete doar ca aproape am uitat și timpul a trecut mai repede. Cred că asta e cel mai important pentru noi călătorii, să treacă timpul repede. Ne bucurăm când se întâmplă asta, avem noi timp să fim triști de trecerea lui, mult mai târziu.
　　　Poate voi coborî eu, poate vei coborî tu, ce contează fraza va fi aceeași "mă bucur că ne-am cunoscut", cu eventual cu o strângere de mână tare și viguroasă sau moale și catifelată, o ultimă privire, un ultim rămas bun, și apoi... Viața merge mai departe. Eu în lumea mea, tu în lumea ta, dar acum nu vom mai trece existență pe lângă existență, ignorându-ne. Și poate cine știe...unii oameni călătoresc des.
　　　

Fii prințul meu !

Dă-mi înapoi stropul de vis,
Ce l-am pierdut pe drumul tău,
Tu l-ai găsit și l-ai ucis,
Crezând că este un vis rău.

Dă-mi înapoi eroul de poveste,
Ce l-am lăsat acolo în visul meu.
De îl găsești să-mi dai de veste,
Caci fără el n-aș mai fi eu.

Dă-mi înapoi clipa de dor
Aflată într-un colț de inimă stingheră,
Și nu uita că nu-ți va fi ușor,
S-o înlocuiești cu alta efemeră.

Du-mă înapoi în marea mea iubire,
Nu vreau să plec acum din ea,
Ca un pribeag fără oprire,
Lăsând în urmă dragostea.

Vreau locul meu în mijloc de poveste,
Ca o prințesă într-un palat de vis,
Aflat pe cele mai înalte creste,

Într-un tărâm frumos, de nedescris.

Vreau să trăiesc povestea până la sfârșit.
Fii prințul meu frumos și bun,
Sosit în ceas etern de asfințit
Să mă iubești ca un nebun.

Ofer o felie de dor !

　　　Mi-am tăiat o felie de dor din bucata aceea imensă aflată pe raftul de sus din cămara existenței mele obscure, din care pot gusta foarte rar, pentru că este atât de sus și eu sunt atât de jos încât mi-e foarte greu să ajung oricât de mult mi-aș dori. Trebuie să aștept momentul potrivit când găsesc puterea necesară să mă cațăr pe grămada de îndoieli strânsă în timp, cu grijă să nu le strivesc sub povara conștiinței mele, și tai câte o porție pe care să o savurez nestingherită de privirile pofticioșilor.
　　　Așa am făcut și astăzi, am așezat felia proaspăt tăiată pe o farfurie încălzită de atâta așteptare și am așteptat să se înmoaie, să devină cremos ca o înghețată topită la soare, pentru că nu vroiam să mă doară mai mult decât necesar, un dor atât de rece.
　　　Experiența nu a dat rezultat pentru că el, dorul de ceva negăsit, s-a încăpățânat să rămână intact, fără să-și schimbe forma sau textura ca să nu mai vorbim de gustul amărui și uneori sărat de la niște lacrimi vărsate în timp.Și pentru prima dată, după mult timp, aș fi vrut să împart cu cineva această felie de dor, cineva care să știe ce înseamnă să-ți fie dor, fără să te saturi vreodată de gustul lui, deși este întotdeauna la fel.
　　　Am lăsat farfuria pe masa de la intrarea în trecutul meu și am sperat că îl va găsi cineva în lipsa mea și mă va aștepta să-mi mulțumească pentru generozitatea mea.
　　　Din păcate însă, nimeni nu a vrut să guste din dorul pe care îl simt eu pentru ca fiecare dintre noi avem felia noastră de dor, cu gustul ei unic, de necomparat, și nu avem nevoie de dorul altcuiva.
　　　M-am reașezat la masă cu dorul în față și neputând să îl gust m-am mulțumit să îl privesc până când a devenit transparent ca un glob de ghicitoare omidă, menit să-mi păcălească nevoia de certitudine că viitorul va fi albastru verzui cu striații de roz condensat.
　　　Și-n amăgirea mea pofticioasă de companie la servirea dorului, l-am văzut venind grăbit, auzindu-i vocea în spatele meu, o voce nerăbdătoare dar fermă și protectoare.
　　　- Taie-mi repede și mie o felie de dor!
　　　- Să fie din dorul tău sau din dorul meu, am întrebat eu privind ca într-un ecran magic felia din fața mea.
　　　- Aș prefera să fie din dorul nostru, a venit răspunsul lui, sincer și firesc ca un reproș abia mascat pentru neputința mea de a înțelege că viața mea, ca probabil a multora dintre noi, este o sumă de doruri, diferite ca gust culoare și formă, și că a gusta un nou dor, nu va însemna niciodată o uitare a celui de dinainte.
　　　Deci, liber la dor !

Nor de ploaie

M-am lăsat neputincioasă în genunchi,
Pe caldarâmul încă umed de la rouă,
Să adun într-un senin perfect,
Frânturile de nor risipite peste el.
 　　　
 Zăceau prăbușite, călcate în picioare,
 Și suspinau mărunt și dureros,
 Sub pași grăbiți sau molcomi, apăsați,
 De trecători, în drumul lor spre nicăieri.
　　　
Am luat în palme, norul cel mai mic,
Copil pribeag al cerului uscat,
De teamă să nu fie strivit
Fără să afle cum se naște o ploaie.
　　　
L-am strâns în brațe ca pe-un prunc,
Găsit întâmplător și abandonat afară,
Iar plânsul lui m-a îndurerat
Și am devenit o mamă nouă.
　　　
L-am pus la loc pe cerul întristat
 De lipsa lui, acel părinte al ploii
Ce se va naște într-o altă zi,
Când el salvat va crește mare.
　　　
Și atunci el poate își va aminti,
 De mama lui, de aici de pe pământ,
Și-mi va trimite în dar o picătură,
Să îmi arate c-a învățat cum plouă.

Vino cu mine voință ! III

　　　M-a împins cu un gest hotărât dar tandru și s-a ridicat așteptând.
　　　-Vino cu mine voință, mi-am reluat eu rugămintea. Mi-e teamă să merg mai departe fără tine.
　　　- Fără mine? Nu ai mers niciodată fără mine, doar că avem și noi momentele noastre în care nu putem fi la fel de puternice pe cât ar trebui, și oamenilor le este mai ușor să găsească o scuză pentru eșecurile lor, dând vina pe noi, voințele lor, agenții din spatele acțiunilor lor. Bănuiesc că ai auzit de multe ori afirmația : nu a avut voință...
　　　- Da am auzit, am răspuns eu gândindu-mă la o pierdere recentă pusă de mulți "înțelepți" pe seama lipsei de voință.
　　　-Uneori  suntem intr-adevăr prea slabe ca să luptăm cu o altă forță mai mare decât noi, alteori, oricât de puternice am fi nu putem influența o alegere independentă de noi, voințele oamenilor. Suntem ca niște umbre :necesare, utile, dar atât de ignorate ca importanță.
　　　A tăcut gândindu-se dacă mai era ceva de adăugat. Am tăcut și eu gândindu-mă la cele spuse. Ea în picioare, eu așezată pe o altă bucată de liniște ce începea să se tulbure, semn că trebuia să mă ridic.
　　　Apoi am simțit pe obraz o picătură caldă, poate o lacrimă poate începuse și acolo să plouă. Am privit în sus. Voința aștepta liniștită plecarea mea. Nu avea ochii umezi, cel puțin nu aceia cu care mă privea răbdătoare, să plec, să salvez de mine sufletul meu, iar pe ceilalți eu nu-i vedeam.
　　　Nu-mi mai amintesc decât că m-am trezit cu acel sentiment al întoarcerii definitive dintr-un loc unic, singurul din univers care mă ajutase să cresc, să înțeleg, să mă dezvolt,-interiorul meu. M-am simțit puternică și deși nu o vedeam știam că ea voința, venise alături de mine, își sacrificase liniștea ca să salvăm împreună sufletul.
　　　I-am întins mâna și i-am zâmbit, și deși imaterială, și eu am simțit la rândul meu strângerea caldă și protectoare de voință prezentă alături de mine.

                                          SFÂRȘIT

　　　

Vino cu mine, voință ! II

　　　Am recunoscut-o ca fiind voința mea, cea care lupta cu toate angoasele și stările mele inexplicabile pentru demonstrabilul cotidian și acceptabilitatea umană, cea care împuținată de refuzul meu sistematic de a mă alia cu ea pentru că nu învățasem ce înseamnă un efort de voință, se resemnase să continue lupta singură, atât cât mai putea, pentru că nu știa ce înseamnă renunțarea. Mi s-a făcut milă de ea, și am încercat să iau din mâna ei mănunchiul din ce în ce mai greu. L-a strâns la piept și m-a îndepărtat speriată :
　　　- Dacă l-ai lua înapoi atunci efortul meu ar fi inutil. Lasă-le să cadă, presară-le în urma ta, doar ca să-ti dea siguranța că le vei găsi la întoarcere. Eu rămân aici să le strâng.La un moment dat vei uita, fie numărul lor, fie tipul lor, vei uita să te îndoiești de tine și de viața ta. Până atunci însă, mergi mai departe. Când vei ajunge la marginea sufletului să mă strigi.
　　　- Există așa ceva? Am întrebat eu.
　　　-Nu știu, uiți că eu vin în urma ta?
　　　-Vino cu mine, voință ! , am rugat-o eu. Împreună cu tine mă simt în siguranță. Tu, voința mea, vei ști mai bine decât mine cum să mă aperi și să mă îndrumi.
　　　- E prea târziu să te apăr și prea devreme să te îndrum, îmi răspunse ea răsuflând greu și așezându-se pe o bucată de liniște din cele care străjuiau de o parte și de alta poiana în care ne aflam. Dar este momentul potrivit să înțelegi că locul acesta îți aparține, e numai al tău, și tu ești cea care decizi cum să îl păstrezi.Numai tu poți ajunge aici în sufletul tău, independent de dorința celorlalți. Ai văzut cum ai găsit acest loc când ai venit. Nu au trecut decât câteva minute și deja nori de vreme rea plutesc deasupra noastră.Întotdeauna îți vei găsi aici liniștea dacă vii pentru ea. Dacă însă vei purta cu tine în continuare tot acest zbucium de dincolo, în curând vei pustii acest loc și întoarcerea ta aici va deveni inutilă. Acum du-te, m-am odihnit destul.

　　　

Vino cu mine voință !

　　　Am visat ! Știu că-mi era interzis să visez dar totuși am făcut-o ! Rebel și necondiționat m-am cufundat în visare ca într-o oază de răcoare și liniște și cele câteva secunde de vis mi-au calmat sufletul ca într-o odihnă perfectă. Am visat că ajunsesem în acel colț din interiorul meu, unde simțeam că e bine. Am simțit binecuvântarea acelui tărâm  minunat în care nu eram  decât eu și sentimentele mele, aliniate frumos și ordonat ca un revers al dezordinii haotice din exteriorul interiorului meu. De data asta însă în visul meu nu mai eram un spectator al cărui rol era să observ ce se întâmplă în jur în paradisul meu meu intern, ci un erou negativ, un personaj hidos care venise să tulbure prin simpla lui prezență ceva ce nu fusese deranjat niciodată de la începuturile existentei mele. Am simțit atunci că după plecarea mea nici măcar acolo lucrurile nu vor mai fi la fel, ca și cum demonii frământărilor mele vor face rău acelui loc, ce ar fi fost mai bine să rămână nedescoperit ca un ultim refugiu din calea disperării. Și m-am urât. M-am urât. M-am urât din cale afară pentru multiplele mele îndrăzneli, lamentări și cercetări al unui răspuns pe care nu-l voi găsi niciodată și nu pentru că nu există, ci pentru că nu vreau să-l văd. Mi-am scos intenționat ochii interiori și i-am așezat la intrarea în conștiința mea, ca să stea de pază vigilenți, să împiedice vindecarea de o durere pe care o vreau cronică, nu pentru că îmi place să mă doară ci pentru că am uitat cum e să nu te mai doară ceva. Ca și cum mi-ar fi teamă să mă fac bine." Dar eu sunt bine !"am auzit în urechile mele un răspuns încurajator. Al cui să fi fost? Cine îndrăznea să contrazică cu atâta vehemență un subconștient torturat și schingiuit. Am privit în jurul meu mirată fără să văd nimic în afară de niște copaci spectaculoși de un verde optimist, de niște iarbă presărată cu steluțe multicolore de nenumărate flori fără nume.
　　　Și apoi am găsit-o într-un colț de curaj firavă și necăjită încercând să adune într-un mănunchi viguros toate îndoielile pe care le presărasem în urma mea când pășisem aici, eu intrusul nepotrivit în poiana secretă. Am recunoscut-o ca fiind voința mea...

Cu Dumnezeu înainte ! II

　　　Nu vrem să schimbăm o insulă cu o altă insulă și atunci rămânem mai departe în așteptarea lui Vineri care să ne ajute să însămânțăm să plantăm, să creștem și să culegem la momentul potrivit fructele vindecării noastre de trecut.Și abia atunci, la miliarde de clipe distanță de naufragiul nostru, cu Vineri lângă noi, vom vedea o corabie ancorată undeva între stâncile colțurase de care ne este oricum teamă să ne apropiem. Suntem convinși că soarta acestei corăbii este similară cu a celorlalte și nu vom urca niciodată pe puntea ei, oricât de rezistentă ar părea. Ne deranjează încăpățânarea ei de a rămâne ancorată în așteptarea noastră până vom fi pregătiți să mergem mai departe, revenind la viață, la optimism, la căutarea fericirii așa cum o percepem noi, în funcție de structura noastră sufletească de idealurile și aspirațiile noastre.
　　　Sunt momente în care până și corabiei, lemn neînsuflețit la prima atingere îi este greu să înțeleagă și să ne mai aștepte zgribulită în valuri. E plăcerea ei să rămână și dreptul ei de a pleca mai departe în căutarea unui alt Robinson mai sătul de izolare și de singurătate decât noi sau pe care timpul l-a vindecat mai repede. Și totuși o corabie bună rămâne, nu o eternitate dar suficient timp cât să prindem curaj, să punem piciorul pe ea pentru că ne înțelege teama de apă.
　　　Și vine o zi când îl luam pe Vineri de mână, corabia va trebui să ne accepte împreună cu el, și ne urcăm pe ea, mulțumindu-i căpitanului că ne-a așteptat, facem semnul crucii și în timp ce căpitanul rostește :"Ridicați ancora " , noi murmurăm eliberați "Cu Dumnezeu înainte !" 

                                           SFÂRȘIT

Cu Dumnezeu înainte !

　　　Vă amintiți acele vremuri minunate când vi se citeau povești cu zâne și în timp ce ascultați erați deja personaje în acele povești, neapărat cei buni și frumoși, puternici și învingători? Ați putea să reconstituiți din amintirile voastre sentimentul aproape dureros când povestea se termina și gândul fugar "eu acum ce mai fac", însoțit de nerăbdarea de a asculta o altă poveste, de a deveni un nou erou de neuitat? Câte rugăminți și lacrimi adresate părinților sau bunicilor obosiți de atâta povestit, de a mai spune încă una, pentru că somnul deocamdată nu a venit?
　　　Paradoxal însă, acum ca adulți terminarea unei povești dureroase sau nu, nu atrage după sine nimic din nerăbdarea copilărească de odinioară de a începe o alta. Nu ne mai atrage deloc perspectiva de a deveni din nou eroi de poveste. Și ce facem intre cele 2 povești? Cea isprăvită de noi sau de ei și viitoarea care se va naște mai devreme sau mai târziu? Ne hrănim inconștient teama de a mai fi eroi cu toate frământările și ezitările pe care le-am adunat în interiorul nostru și care găsind fisura finalului se înghesuie să se reverse, să inunde încrederea în frumusețea unei alte povești, să ne izoleze pe o insulă interludică ca pe niște robinsoni voluntari. Ne considerăm naufragiați, ne bucurăm că am scăpat cu viață, deși goi de sentimente și împovărați de remușcări și învățăm să trăim singuri în așteptarea unui Vineri prietenos și docil pe care să îl modelăm după trăirile și angoasele noastre. Este o etapă grea dar necesară pentru a ne regăsi echilibrul interior pentru a învăța să visăm , să sperăm, să credem în noi.
　　　În tot acest timp vor trece multe corăbii salvatoare prin dreptul insulei noastre. Pe unele nu le vom vedea pentru ca suntem prea ocupați să suferim sau să privim în larg, pe altele ne vom preface ca nu le vedem pentru că simțim, intuim, uneori chiar știm că se îndreaptă în direcția greșită, că vor naufragia și ele la prima furtună și că n-am fi decât o simplă povară, un balast inutil, primul de aruncat peste bord în caz de pericol, sau că nu sunt atât de puternice să ne poarte  pe ele și ne vor abandona la prima escală.

Gustul iubirii

 Ieri mi-ai dat să gust o îmbrățișare,

 Iar eu m-am bucurat să o primesc,

 Avea în ea parfum de lăcrămioare,

 Și un gust suav de heruvim celest.

 Aș fi rămas închisă în ea pentru vecie,

 Asemeni unei păsări mici,măiastre,
 Ce nu se simte prinsă în colivie,

 Putând zbura oricând spre zările albastre.

 Tot ieri mi-ai dat să gust și un sărut,

 Purta în el aroma serilor târzii,

 Când te chemam și aș fi vrut

 Să nu mai pleci sau să revii.

  L-aș fi păstrat pe buze ziua întreagă,

  Căci m-a făcut să simt plăcut,

  Ce vrajă dulce încă ne mai leagă,

  Cu un mister adânc, necunoscut.

  Mi-e dor să gust și azi iubire,

  O picătură doar din ce-a fost ieri,

  Ca să-mi rămână acolo în amintire,

  Că dragostea-ți nu pleacă nicăieri.

 Și am să-ți cer și mâine un sărut

 Cu gust de buze moi, catifelate

 Să nu-mi refuzi deloc ce am cerut,

 E hrana mea de fiecare noapte.


Poezie inclusă în volumul Zbor în suflet apărut la Editura Libris, Brasov, 2017
　　　

http://www.libris.ro/AfiseazaProdus.jsp?pr_id=1164667

De-a v-ați ascunselea

　　　
　　　
　　　
　　　Și am fugit tacit din calea mea,
　　　M-am ascuns undeva o secundă,
　　　În spatele conștiinței mele rănite,
　　　Prea înfricoșată de o nouă chemare.
　　　M-am furișat tiptil fără să spun,
　　　Ca într-un joc sublim de copii,
　　　Așteptând să fiu gata de drum,
　　　Sau să fiu găsită de căutătorul divin.
　　　Mi-am simțit inima încă bătând,
　　　Cu tictacul ei aproape mecanic
　　　Ce putea fi auzit de sus, din Înalt,
　　　Trădând prezența mea pitită în secret.
　　　Mi s-a părut că i-am auzit pașii,
　　　Unul câte unul, zgomot sec și hidos,
　　　Într-o apropiere vecină cu mintea mea,
　　　Și apoi mâna lui pe umărul meu:
　　　Ce bine că te-am găsit în sfârșit!
　　　El obosise să mă caute aici pe pământ,
　　　Eu mă odihnisem așteptându-i sosirea,
　　　Dorind-o dar temându-ma de ea,
　　　Căci nu vroiam să ies prima din jocul
　　　Acesta, de-a viața și moartea,
　　　Început dimineață și continuat mai spre seară,
　　　Înainte de a ne pregăti pentru noapte,
　　　Visând la o altă ascunzătoare secretă,
　　　Dacă ne vom mai juca vreodată la fel.
　　　" E rândul tău să te pui", a șoptit liniștit,
　　　Reluându-și mersul sonor și ritmat,
　　　Depărtându-se dar totuși prezent,
　　　În sufletul meu de nou ucenic,
　　　În căutarea celorlalți pitiți ca și mine,
　　　Ce încă se mai joacă de-a v-ați ascunselea.

Poezie inclusă în volumul Zbor în suflet apărut la Editura Libris, Brasov, 2017
　　　


http://www.libris.ro/AfiseazaProdus.jsp?pr_id=1164667

　　　

A Facebook Story III

　　　Fiecare zi care trecea, deși neînsemnând o apropiere fizică intre ei, făcea să fie cât mai clar pentru el că ea nu merita să fie doar o altă rază sclipitoare perindată nocturn prin viața lui și stinsă fără resentimente în zorii zilei următoare, pentru a-i lăsa timp să se pregătească pentru o altă formă de lumină intensă, reflectată în apele complicate ale unei relații efemere.
　　　Paradoxal era că frământările lui nu păreau să fie înțelese de ea, femeia capcană, pentru care el nu era mai mult decât o simplă cunoștință sau cel mult un prieten, poate doar satisfacerea unei curiozități pur feminine de a descoperi nu numai cu ochii minții misteriosul bărbat de la celălalt capăt al unei povești de facebook, neverosimilă și ireală. Această dorință de a cunoaște persoana din spatele peretelui opac pe care se agățau candide niște așteptări firești, nu l-au determinat pe el să accepte nicio încercare de a o întâlni în carne și oase. Mirată, ea l-a întrebat de ce, și răspunsul lui a fost cât se poate de sincer și bio : "Nu vreau să te fac să suferi. Una e să vorbim și alta e să ne întâlnim. E ca și cum am bea Coca-Cola. Gustul e bun, dar ce rost are sa ne obișnuim cu ea dacă știm că ne va face rău într-o zi." Era convins că are dreptate și că fuga din calea iubirii ipotetice era cea mai bună soluție, atât pentru el cât și pentru ea, cu promisiunea solemnă că vor putea să -și vorbească abia "peste un milion de ani, când el va simți că o merită.
　　　
　　　În tot acest timp care va trece până atunci el va încerca să înțeleagă de ce alesese un stil de viață care îi satisfăcuse total nevoia de libertate masculină într-o însingurare din ce în ce mai evidentă odată cu trecerea secolelor.
　　　Cât despre ea se va întreba o vreme, măsurată cu alte unități de măsură atemporale, de ce adultul acela îi vorbise despre iubire acolo unde ea nu văzuse nici măcar umbra firavă a unei reacții chimice care să producă scânteia atât de necesară pentru a produce o idilă, oricât de scurtă ar fi fost ea, și refuzase oportunitatea de a face parte din rândul acelor oameni care se numesc atât de frumos prieteni, cu toate valențele pe care acest cuvânt le deține, suficiente pentru a produce o reacție chimică, mult mai importantă și mai durabilă. Dar nu se îngrijora foarte tare : Un milion de ani trec atât de repede.
                                                               SFÂRȘIT