Peste dor a asfințit

Vântul a încetat să bată,
Pietrele au decis să tacă,
Jalea a mai amorțit,
Peste dor a asfințit.

Lacrima s-a mai uscat,
Viața a reînviat,
Fir de iarbă a-nverzit,
Alte flori au înflorit.

Încă-un an a mai trecut,
Cel plecat e tot tăcut,
Nu-l mai chemi să se întoarcă,
E pierdut deja când pleacă.

Înțelegi că timpul trece,
Ce e cald devine rece,
Stele cad, oamenii pier,
C-așa-i hotărât din cer.

Și-ți înghiți durerea mută,
Să ți-o strigi nu mai ajută,
O îngropi printre regrete
Ce în suflet lasă pete.

Pas cu pas uitarea cerne,
Altă viață se așterne,
Însă tot ce-a fost odată
Nu vei mai trăi vreodată.

Nu vreau

Iubitul meu, de ești un astru,
Nu vreau să urc la tine sus pe cer,
Mai bine vino tu cu un pic de albastru,
Să-mi colorezi destinul efemer.

Iubitul meu, de ești sihastru,
Nu vreau să te prefaci în munte,
Căci gândul meu nu-i șoim măiastru,
Iar munții mei au creste prea mărunte.

Iubitul meu, de ești un vis
Nu vreau să mă trezesc în noapte,
Cu gust amar de vis ucis,
Și chipul tău captiv sub pleoape.

Iubitul meu de ești un Om,
Cu tot ce-nseamnă acest cuvânt,
Să știi că îmi lipsești enorm,
Și te aștept să vii, demult.

Jumătate de noapte

　　Am împletit jumătate de noapte, 
　　Cu jumătate din visele-mi coapte,
　　Pârguite sub raze de lună,
　　Răsucite pe frunte cunună.
　　
　　Am înfipt în ea spice de dor,
　　Fără să-ți tulbur somnul ușor,
　　Am colorat-o cu flori de cicoare,
　　Ca să-ți fac gândul la mine să zboare.
　　
　　Ți-am rezemat capul în perne de nori,
　　Ți-am învelit trupul cu pături de zori,
　　Ți-am luminat fața cu faguri de stele,
　　Te-am legănat între visele mele.
　　
　　Ai dormit dus pân'' la ziua cea nouă,
　　Deșteptat tandru de iubire și rouă,
　　Mi-ai sărutat mâna pe pieptu-ți lăsată,
　　Și-ai promis c-o să vii și-altădată.
　　
　　Te-am petrecut cu privirea până departe,
　　M-am întors în cealaltă jumate de noapte,
　　Am umplut-o cu ce-a mai rămas dintre vise,
　　Necoapte și plânse sub stelele stinse.

Preludiul unei vieți

　　
　　Ți-am întins palma și te-am rugat cu glasul tremurând de așteptare să-mi așezi pe ea ce crezi tu că mi se cuvine mie, iubita cuminte, neașteptat de cuminte, ca un copil care și-a primit  înapoi părinții, după ce a crezut că o să trăiască veșnic într-un orfelinat trist și neprimitor.
　　M-ai privit îngândurat, ca și cum plecat de acasă cu buzunarele goale de orice formă de iubire, nu aveai ce să așezi pe ea, dar nu voiai să o lași prea mult întinsă, căci nu aveai în fața ta palma unei simple cerșetoare, ci a unei femei, care cu câtva timp în urmă, așezase în ea propriul suflet, ca tu să îl iei dornic de el.
　　Acum, ea, palma rămâsese goală, acum, ea, femeia rămâsese goală, acoperită doar de vălul diafan a ceea ce fusese până nu demult veșmântul prețios al unei tainice iubiri.
　　Ai pipăit cu degetele tremurânde carnea moale, catifelată, încă fierbinte, amintindu-ți de atingerea acelei palme pe harta geografică a propriului tău trup, amalgam parfumat de forme de relief planetar condensat într-un singur corp uman, și zâmbind tandru, ca să câștigi timp, ai rostit, cu degetele adânc înfipte în linia vieții, desenată aparent haotic, în acea palmă, amorțită de așteptare, dar încă neparalizată de uitare :
　　-Aici ai fi putut să mori...
　　Am zâmbit, la rândul meu încrezătoare în forța optimistă a celeilalte palme, căci poate nu întâmplător pe lumea asta, lucrurile frumoase sunt așezate în perechi, inclusiv palmele dar mai ales oamenii și sufletele. Și mutându-ți degetul un pic la stânga, către viață, am răspuns, apăsându-ți degetul ca intr-un punct vital care să oprească o sângerare.
　　-Dar de aici am început să trăiesc, mulțumesc !
　　-Pentru că mă iubești pe mine ai întrebat tu, convins fiind că iubirea a fost cea care m-a readus la viață, ca o resuscitare temeinică a simțurilor.
　　-Nu, pentru că tu mă iubești pe mine, atât de mult încât în ziua când vei ști cât, vei înțelege că uneori marile iubiri nu pot încăpea într-o singură existență, și te vei îngrijora de neputința de a mă întâlni într-o alta.
　　Exagerezi, nicio iubire nu poate fi atât de mare încât să trăiești de două ori iubind același om.
　　- Poate, dar te-ai întrebat vreodată de câte existențe este nevoie ca o iubire să crească, să devină...absolută ?
　　-De ce m-aș întreba despre ceva ce nu există?
　　- Pentru că ai în fața ta o palmă care poartă în ea epitaful unei morți și preludiul unei vieți. Moartea s-a sfârșit cu tine, viața a reînceput cu tine și poate că doar o iubire absolută are puterea să învingă o moarte și să genereze o nouă viață...unde e ?
　　- N-o mai am ! Am pierdut-o mi-ai răspuns tu, împovărat și speriat de valoarea a ceea ce purtai fără să știi în sufletul dăruit ție.
　　Apoi ai fugit în căutarea a ceea ce credeai că s-a rătăcit pe drumul spre mine din neatenție sau visare.
　　Cât despre mine, am rămas o vreme cu palma deschisă pe care se mai văd încă urmele degetului tău, amprenta începutului de viață dăruită frumos, și încă mai aștept să-mi dăruiești ceea ce mi se cuvine mie, iubita cuminte, prezentă în minte : iubirea absolută !

Să-ți scriu...

　　   Să-ți scriu, iubite, despre mine,
　　Dar tu oricum mă știi prea bine,
　　Și câte aș vrea să-ți povestesc
　　În gândul tău se regăsesc.
　　
　　Să-ți scriu, iubite, despre tine,
　　Dar tot ce știu ascund în mine,
　　Și te aștept să răscolești
　　Și gând cu gând să te întregești.
　　
　　Să-ți scriu, iubite, despre noi,
　　Dar noi ne știm pe amândoi,
　　Și orice am spune în cuvinte
　　Ar fi puțin și-am ține minte.
　　
　　Să-mi scrii, iubite, n-are rost,
　　Mai bine spune-mi pe de rost,
　　Că îți lipsesc și că ți-e dor,
　　Că fără mine te simți gol.
　　

Sitele iubirii

Cernută e iubirea prin sita îndoielii
Că este sau nu este și câtă va mai fi,
Că are sau nu are ceva din gustul mierii,
Că pleacă sau rămâne, că nu se va sfârși.

Se adună o grămăjoară, firavă mărturie,
Ce pare să n-a ajungă, nicicum să mai "rămâie",
Că-i mică sau e mare,se adună în întreg,
Și cât e de completă puțini o înțeleg.

Cernută e iubirea prin sitele tăcerii,
Cu ochiuri mici și dese aidoma durerii,
Ce naște și renaște de câte ori iubim,
Ca o dovadă vie că încă mai trăim.

Cernuta e iubirea prin tot atâtea site,
Ce le așezi în suflet, câte păstrezi în minte,
Și atâta cât rămâne, e toată doar a ta,
Ascunde-o cât mai bine, ți-o fură cineva.

Luminează-mă de zi !

　　    Luminează-mă de zi,
　　Într-un răsărit cu rouă,
　　Ca să simt că orice ar fi,
　　Am primit lumină nouă.
　　
　　Asfințește-mă de seară,
　　În amurgul unei veri,
　　Ca să las dorul să-ți ceară
　　Încă multe primăveri.
　　
　　Nu mă-ntuneca de noapte
　　Într-o beznă prelungită,
　　Să nu știu în care parte
　　Să te aștept, îndrăgostită.
　　

Drum bun, mie !

　　Se făcea că ajunsesem într-o gară, târând după mine o valiză încărcată de vise pe care le adunasem în grabă scotocind prin buzunarele nopții, cotrobăind prin cele mai tainice unghere pline de gânduri nevisate încă.
　　Era târziu, atât de târziu, atât de târziu că mă temeam că o să-mi ratez plecarea spre acea destinație pe care nu mai aveam posibilitatea să o aleg, fiindu-mi hotărâtă cu mult înainte, așa cum negate îmi fuseseră și alte destinații în care n-aveam să mai ajung vreodată.
　　Era o gară mult prea mare, cu prea multe trenuri, iar eu simțeam cum încolțește în mine teama că din neatenție aș putea să mă urc în trenul greșit, să fac o călătorie care nu era a mea sau să fiu dată jos și abandonată în prima haltă în care acel tren ar fi oprit.
　　Unde mergeam? Habar n-aveam. Nu puteam să spun doar uitându-mă la trenurile pe lângă care treceam, aliniate frumos la peroane în așteptarea călătorilor potriviți, trenuri din care, de-a lungul ei, viața mă dăduse jos, din vina mea sau din vina altora.
　　Erau multe, erau puține, cine poate ști, cine poate judeca, cine poate decide care ar fi călătoria perfectă în existența umană.
　　De pildă, odată, demult, în tinerețea mea, mă urcasem încrezătoare în trenul mariajului fericit, dornică de o călătorie liniștită în doi, apoi în trei, chiar patru, căci îmi dorisem o călătorie extinsă într-un tren al familiei împlinite. Doar că, atunci când într-un nod important de cale ferată dorisem să schimbăm trenul, aflasem că nu este posibil, că nu mai erau bilete pentru acel tren minunat al familiei mari. Am fost tristă de acel tren refuzat, am fost și mai tristă când funcționara de la ghșeu ne-a oferit o alternativă care cerea un sacrificiu - locuri separate, în vagoane diferite, cu alți parteneri de călătorie.
　　Pentru că eșecul călătoriei era cumva vina mea, mi-am îndemnat tovarăsul de drum să accepte, să plece mai departe, a refuzat, alegând dintr-o infinită iubire să ne continuăm călătoria împreună, în același tren din care coborâsem. A fost, bănuiesc, o alegere greșită pentru că  nu ne-am mai regăsit pe noi și plăcerea călătoriei în doi, care treptat, ca atâtea alte călătorii pe lumea asta s-a transformat în ceva ce ar putea fi numită singurătatea vieții în doi. Și abia acum, în acest nou vis am realizat semnificația altuia visat obsesiv, aproape noapte de noapte în acea tinerețe demult uitată : coșmarul călătoriei în trenul greșit și incapacitatea mea de a coborî din el la timp.
　　Mi-amintesc de alte trenuri, în care noi doi, sau eu singură nu mai puteam urca :  al părinților împliniti, al bunicilor fericiți, al mamelor blânde, al taților mândri, al soților model, al gospodinelor perfecte, etc.
　　Și pentru că undeva călătoria mea de tinerețe se sfârșise pe un peron de altă gară, între lumea de aici și lumea de dincolo, în care eu coborâsem sau fusesem coborâtă fără să vreau, acum se făcea că sunt din nou în gară (Atât de mult timp din viața noastră ne-o petrecem în gări existențiale mai mici sau mai mari)
　　Ajunsesem târziu, mult prea târziu, dar oricum nu mai conta, un singur tren era al meu, și oricum erau locuri berechet, nu putea pleca fără mine, pentru că ar fi însemnat să plece gol, eu fiind unicul său călător.
　　Am pus piciorul pen scara lui și m-am urcat, iar trenul s-a pus în mișcare. Zgomotul făcut de șuieratul lui m-a trezit însă din vis.
　　Știu că sunt într-un tren, știu că merg undeva, dar habar n-am unde, și mai știu până la următorul vis nu pot să cobor. Drum bun, mie !