Acum știu

 

Am învățat să nu mă mai tem

De zilele în care m-ai vrea

La milioane de ani lumină

De tine și de sufletul tău.

Am învățat să-ți accept revenirea, 

Cu blândețea resemnată a omului, 

Care știe că în preajma lui iubirea

E ca lumina unei lămpi în întuneric.

Am învățat să zâmbesc cu tristețe

Când dorul de mine îți strânge carnea

Și mușcă cu sete din inima ta, 

Înfrigurându-te ca răcoarea zorilor de zi.

Am învățat și acum știu să tac, 

Să nu-ți tulbur niciodată liniștea, 

Dar fiecare astfel de zi, 

Mai smulge încă o clipă din iubirea mea

Te simt aici, dar ești departe

 

Rămas in gându-mi peste noapte, 

Te simt aici, dar esti departe, 

Aștept s-adorm, s-apari în vis, 

Să mă iubești, cum mi-ai promis.

Pe trupul meu să-ți simt privirea, 

În ochii mei să vezi iubirea, 

Iar gustul meu de mere coapte, 

Să-ți țină loc de tot și toate.

Să simți în carnea ta to jarul, 

Pe buze să-ți rămână amarul, 

De a nu-ți ajunge o noapte-ntreagă,

Să stingi tot focul ce ne leagă.

Și-nvăluit de calde jurăminte, 

Pe sânul meu s-adormi cuminte, 

Cu fața întoarsă spre zenit, 

Ca să nu uiți cât m-ai iubit.

Păstrează tăcerea

Păstrează tăcerea și spune-mi să plec, 

Aruncă-mă-n noaptea strivita de beznă,

Prin întunericul vieții sortită-s să trec,

Cu dragostea-mi roabă legată de gleznă.

Păstrează tăcerea ieșindu-mi din vis, 

Închide-i fereastra cu pocnetu-i surd,

Lăsându-mă în urmă cu dorul închis,

A cărui durere doar eu o aud.

Păstrează tăcerea și mergi mai departe, 

Ca într-o poveste ce încă n-a curs. 

Căci mândru-i erou puterea-și împarte, 

Între aici și acolo, între a fost și s-a dus.

Păstrează tăcerea, e toată de-ajuns, 

Uitatele-ți vorbe mai sunt încă vii, 

Și toate în suflet adânc au pătruns, 

Dar rana lor crudă va trece într-o zi.

Păstrează tăcerea, e mult mai ușor,

În liniștea nopții, nu are ecou,

Și astfel durerea din vise ce mor, 

Rămâne în urma-ți, iubite, din nou.

Și dintr-o dată n-a mai fost la fel

Si dintr-o dată n-a mai fost la fel

Și tot ce cunoșteam mi-a devenit străin, 

Ca dintr-o carte când îi rupi coperta,

Iar fără titlu rândurile-ți par păgâne.

Și dintr-o dată n-am mai fost la fel,

Și parcă am devenit doar umbra 

A tot ce-a fost odată omul,

Pe care doar rutina ii aducea împreună.

Și dintr-o dată timpul s-a oprit, 

Ca dintr-un ceas când clipele s-au scurs,

Și parcă am devenit încremenitele-i secunde,

Închise în minute ce-au uitat să treacă.

Și dintr-o dată chiar și soarele a apus, 

Și ploaia molcom a început să cadă, 

Ca niște lacrimi dintr-un aspru plâns, 

Peste pământul ca o inimă aridă.