Nu poți iubi o nucă !

　　　- Lasă-mă să stau aici în sufletul tău, chiar dacă acum pare pustiu și haotic. Te iubesc, nu pot trăi fără tine, rosti el, și în glasul lui femeia simți toată sinceritatea pe care cineva ar fi putut să o pună în aceste două cuvinte, amestecată cu durerea și frustrarea unui copil căruia din nou i se refuză accesul la jucăria preferată.
　　　Îl privi fără să fie sigură că îl zărește, deși știa cine este, și îl auzea fără să îl asculte. Clătină din cap nedumerită de incapacitatea lui de a vedea și înțelege cât de mult ucidea din ea banalitatea acelei iubiri, așa cum o definea el, așa cum o simțea.
　　　- Îți plac nucile? Îl întrebă ea, aparent fără nicio legătură cu serenada iubirii lui pe care i-o cânta de ceva vreme sub un balcon inexistent, ci doar închipuit.
　　　-Nucile? O privi consternat, de parcă ea ar fi rostit fraza cheie care să confirme nebunia ei încă nedovedită până atunci. Nu știu, nu cred, nu foarte mult.
　　　Femeia îngenunche lângă el, îi luă mâinile, își așeză pumnii ei mici în palmele întinse, spunându-i:
　　　-Atunci imaginează-ți că-ți plac, că sunt fructele tale preferate, și că, la un moment dat, copil fiind, întorcându-te acasă de la școală, găsești pe stradă o nucă, una singură. Te apleci încântat și o ridici și parcă din clipa aceea pașii tăi își modifică cadența, dorindu-ți să ajungi cât mai repede acasă, parcă deja simți în gură gustul ușor uleios, amărui al miezului de nucă. Te gândești cum să savurezi bucățică cu bucățică miezul acela minunat al singurei nuci pe care o ai, tu, norocosul, că nu a mai trecut altcineva înaintea ta care ar fi putut să o ia.
　　　Ajungi acasă cu nuca în mână, treci indiferent pe lângă toți cei care te așteptau, te repezi la primul ciocan care îți iese în cale și spargi nuca cu o atenție uimitoare, să nu-i zdrobești prețiosul ei miez. Și- atunci, abia atunci, realizezi că ai adus acasă o nucă seacă. Nu cred că se poate descrie în cuvinte imensul sentiment de dezamăgire pe care îl vei simți privind la cochilia uscată din mijlocul căreia se ițește tern și uscat miezul ce nu poate fi mâncat.
　　　- Adică? Întrebă el ca să câștige timp, deși femeia era ferm convinsă că vorbele ei ajunseseră, în sfârșit, acolo unde erau menite să ajungă, pentru a-i arăta ceea ce refuzase să vadă până atunci: nuca
　　　-Nu poți iubi o nucă, oricât de frumoasă ți s-ar părea. Ceilalți oameni care încă mai trec pe strada aceea au înțeles asta.
　　　Tu nu ai fost norocosul, ci doar ghinionistul trecător care s-a aplecat să o ridice.
　　　Au trecut câteva momente de tăcere în care fiecare s-a întors la gândurile lui, apoi el se ridică și plecă fără să privească în urmă. Femeia nu se întristă că rămânea din nou singură, ci dimpotrivă se bucură pentru această dezlipire a lui, fiind convinsă că nu iubirea îl ținuse acolo, ci mirosul pătrunzător, narcotic al iodului din nucă.

Acolo...

　　　
Privesc cu nesaț depărtarea,
Cu ochii adânciți în visare,
Ceva își strigă chemarea
Ca o ispită intensă și mare.
　　　
Aș vrea să fug astăzi sau mâine,
Să evadez neștiută în noapte,
Din lanțul robiei de mine,
Spre viață și visul de libertate.
　　　
Să colind liniștită prin stele,
Ghemuită sub floarea dorinței,
Ce-și lasă parfumul în visele mele,
Ca o pecete pe drumul credinței.
　　　
Îmi vreau dezrobirea ca pe o șansă,
De a trăi în noua mea viață,
Ca atunci când îți iei o revanșă,
Într-o arenă de luptă măreață.
　　　
　　　
　　　
　　　
Sursa foto -Internet　

Gândul meu

Gândul meu e o pasăre măiastră,
Al cărei zbor se îndreaptă către tine,
Va bate încet și tandru în fereastră,
Sperând să afle că ești bine.
Ridică-ți pleoapele, destramă visul tău,
Și inima deschide-ți către gândul meu,
E ceasul când martor al nopții divine,
Luceafărul de ziuă privește spre tine.
Șoptește-i, te rog, ceva pentru mine.

　　　

Ninsoare în vis

Azi noapte am visat că ningea
Și mi-am dorit în somn
Să fiu eu zăpada din vis,
Să mă aștern pe tot ce ating.
　　　
Și albul meu să acopere câmpuri,
Rămase pustii la trecerea toamnei,
Ce a cules avidă rodul de viață,
Legănându-se mândru în soarele cald.
　　　
Recele meu să încălzească candid,
Înghețatul ogor de suflete oarbe,
Aruncate în bezna zilelor-nopți,
Ce nu mai zăresc lumina în ochi.
　　　
Moalele fulgilor mei buni și gingași,
Să mângâie tandru palmele-ntinse,
Avide de mine, cea rispită în steluțe,
Prezente în carne doar o secundă.
　　　
Azi noapte m-am simțit zăpadă,
În visul din noaptea de toamnă,
Și mi-am dorit feeria eternă,
Ca un copil fericit că ninge afară.

sursa foto- Internet

Nu, iubite...

Nu, n-am să alerg iubite,

Pe urmele pașilor tăi grăbiți,

Încercând să prind din urmă,

Ceea ce tu vrei să salvezi fugind.

　　　

Nu, n-am să te strig iubite,

De-acum glasul meu a tăcut,

Vei putea să-i ignori chemarea

Închisă în ecouri prăvălite în adânc.

　　　

Nu, n-am să te țin iubite,

Nu sunt o nimfă marină,

De-am fost o femeie-ispită,

Aș vrea să rămân în trecut.

　　　

Nu, n-am să-ți cer să rămâi,

Nicio iubire nu poate opri,

Destinul din sufletu-ți crud,

Menit să se coacă într-o zi.

　　　

Nu, n-ai să te întorci din drum,

Oricât de rău ți-ar părea,

Căci ai ales să mergi înainte,

Fără regrete și doruri fierbinți.

　　　

Nu, n-ai să mă uiți iubite,

Oricât de departe ai fugi,

Doar de-ai să rupi din tine,

Trei sferturi din inima ta.

Fântâna

　　　Azi noapte am visat o fântână. Era în mijlocul unui câmp verde, atât de verde că simteam cum energia și vitalitatea emanată din el îmi inunda toată ființa, făcându-mă nu să merg, ci să plutesc volatilă pe deasupra firelor de iarbă. Nu-mi era frig, dar nu-mi era nici cald, și dacă m-ar fi întrebat cineva cum îmi e, aș fi răspuns simplu și firesc "mi-e bine", a;a cum poate nu am mai răspuns de multă vreme. Era zi dar nu vedeam soarele, ci doar îi simțeam căldura, prezența lui protectoare și bună, de-acolo de sus, răspândind lumina, nici prea puternică, nici prea slabă, cu un cer senin și fără nori, asemenea unui suflet curat.
　　　Nu știu de ce eram acolo, dacă veneam de undeva sau mă îndreptam spre ceva. Păream să stau pe loc, neclintită, ca într-un peisaj în care aș fi vrut să rămân poate nu definitiv, ci doar cât să fac un popas. Poate că visul meu era un semn că viața avea nevoie de acest popas în care să-mi odihnesc mintea și sufletul obosite de o cursă nebună de lumini și umbre labirintice prin noua mea existență atât de neînțeleasă de logica umană.
　　　Ceva nevăzut, ca o chemare internă, mă trăgea către fântână aceea, ce părea părăsită, fără cumpănă, fără găleată, poate chiar fără apă.
　　　M-am apropiat de ea fără intenția sau dorința de a bea pentru că nu simțeam setea. Era o fântână destul de joasă, în fața căreia a trebuit să îngenunchez ca în fața unui altar. Mi-am rezemat coatele de marginea ei și am privit înăuntru, spre dezamăgirea mea nu am văzut nimic. Ca și cum pelicula de apă care se afla la câțiva metri de mine își pierduse toate proprietățile de a reflecta, de a oglindi, de a arăta ce se află în spatele meu. Am crezut atunci că poate diferența de lumină face ca ochiul meu să nu vadă ceea ce era de văzut, și răbdătoare mi-am propus să aștept, să mă obișnuiesc să mă adaptez, atât cât era nevoie ca organismul meu să accepte noul.
　　　Și totuși oglinda apei continua să râmână perfect goală, poate pentru că nu mai era nimic de văzut.
　　　Îndată am schițat gestul de a mă ridica și atunci am atins cu cotul o pietricică ignorată până atunci, ce se afla pe marginea fântânii.
　　　Când ea a atins luciul apei am simțit vibrațiile produse de atingerea ei, de parcă eu aș fi fost apa, miile de cerculețe reverberând puternic în adâncul meu. Și atunci am văzut.
　　　Am văzut cerul senin din spatele meu, mi-am văzut chipul și sufletul, și părăsind visul am știut că uneori trebuie să se întâmple ceva ca să vedem ceea ce altfel ar rămâne pe veci ascuns "vederii noastre".

　　　

Miroase a simplu omenesc

Miroase a fum, a frig și-a soartă,

Ce s-a uscat pe prund de viață.

Nu știu de-i vie sau de-i moartă

O simt pe umeri sloi de gheață.

　　　

Inspir adânc dar nu cu lăcomie,

Ce-a mai rămas din soarta mea,

Să o transform în viață vie,

Să o feresc de vreme rea.

　　　

Miroase a umbre ude de la ceață,

Mirosul lor mă întoarce la început,

La ploaia ce-am primit-o în față,

Și m-a înecat în valuri de trecut.

　　　

Respir adânc căci încă mai trăiesc,

O umbră printre altele ca mine,

Și mirosim a simplu omenesc,

Ca toți ceilalți ce au trecut prin lume.

　　　

Miroase a praf de fostă existență,

Particule plutind prin gol de timp,

În suflet simt a Universului clemență,

Promit s-accept prezent în schimb.

Miroase a nori de viitor stingher,

Adus de vântul ce-mi izbește în tâmplă,

Și înțeleg că totu' i hotărât din cer,

Și doar trăiesc ce mi se-ntâmplă.

Poezie inclusă în volumul Zbor în suflet apărut la Editura Libris, Brasov, 2017
　　　

http://www.libris.ro/AfiseazaProdus.jsp?pr_id=1164667

　　　

Cine sunt eu?

　　　 Cine sunt eu? Eu sunt un spirit, eu sunt o minte, eu sunt un trup.Mă regăsesc în apă, plutesc în aer, vin pe pământ.Ascult cu nesaț șuierul vântului, cântecul păsărilor și foșnetul ierbii. Privesc cu lăcomie culoarea și viata ce curg in jurul meu pretutindeni fără încetare, ca o cascadă cu apă proaspătă, cristalină. Simt frumusețea și liniștea din sufletul lumii ca o recompensă pentru o durere neștearsă din inima mea.
　　　Cine ești tu? Ești seamănul meu, și toate acestea sunt deopotrivă și ale tale. Dă-mi mâna și vino în iureșul vieții, nu-ți fie teama să simți, să trăiești și să speri. Viața-i o luptă, tu un erou, viata-i victorie tu neînvinsul din mijlocul ei.....

Mi-e noapte !

Mi-e noapte și nu mi-e dor de zi,

Așa cum nu mi-e dor de iubire nebună,

Căci sufletului meu îi e bine acum,

Găzduit în taină de acel Cineva,

Ce-l cunoaște mai bine ca mine,

Și căruia nu trebuie să-i promit nimic,

Din ce voi face într-o zi pentru El.

　　　

Mi-e noapte și-mi place cum sunt,

Așezată cu fața spre steaua din mine,

Licărind liniștit pe bolta ascunsă

În inima-mi plină de nori buni și mănoși,

Meniți să se scuture tandru pe sufletu-mi gol,

Să-l umple de-odată cu râuri de apă,

Ușoară și caldă ca ploaia de vară.

　　　

Mi-e noapte și vreau să fiu lună,

Doar o secundă să urc sus pe cer,

Să caut acolo speranța pierdută,

Sau poate uitată voit în graba înserării,

Când totul părea rătăcit în urma furtunii

Iscate de vântul puternic din marea deșartă,

Fără început și fără sfârșit aici pe pământ.

　　　

Mi-e noapte și-aș vrea să rămân,

Așa cum mi-e bine în sufletul meu,

Chiar dacă poate, cumva am orbit,

Și nu mai zăresc frânturi din lumina,

Ce amăgesc dureros doi ochi obosiți,

Deschiși către noapte, închiși către ziua

Pe care am trăit-o în somn amorțit.

Haideti !

Haideți la joacă împreună,
Să scoatem eroii din cărți
De povești, citite demult
Sau ascultate pe genunchi 
Tremurânzi, de bunic.
　　　
Haideți la lupta cu zmeii
Ce trec pe deasupra încercării
Din care numai noi știm
Să ieșim mult mai bine
Decât Feții-Frumoși.
　　　
V-aștept în palate secrete,
Cu turnuri ițite spre cer,
Ce ascund în ele discret,
Gingașe prințese răpite 
De monștrii din cărți.
　　　
Veniți în tărâmuri de basm
Cu granițe fine spre lumea 
Aceea, sublimă de vis,
În care rămânem copii,
Departe de viața adultă. 

Sursa foto- Internet

Scrisoare către Moș Crăciun

　　　Dragă Moș Crăciun,
　　　
　　　 Despre tine spun toți că ești darnic și bun și îndeplinești toate dorințele tuturor copiilor și adulților cuminți sau necuminți, fericiți sau nefericiți, credincioși sau necredincioși, păcătoși sau nepăcătoși.
　　　Un prieten de pe altă planetă, marțian din fire, m-a îndemnat să îți scriu ca să te rog să-mi aduci și mie ce îmi doresc pentru anul acesta.
　　　Bineînțeles că am fost o fetița cuminte, nu m-am jucat cu chibriturile, chiar dacă uneori am fost tentată să-i dau foc așteptării, am arborat din ce în ce mai des zâmbetul "de bine" și am înfipt biruitoare steagul victorios al "mersului mai departe" pe care mi-l puneau toți în brațe  la fiecare bătălie, de care am târât obosită prin toate tranșeele din linia întâi.
　　　Am fost generoasă împărțind din puțina mea frumusețe interioară și celor care doreau să guste, fără să se teamă de gustul ușor amărui, și de mirosul ei de suflet îmbătrânit de tânăr, și am acceptat să mă fac mare în cel
 mai scurt timp, ca să mai apuc bilet la ultima reprezentație a maturității.
　　　Pentru toate aceste mari realizări ale mele cred că merit, cu sau fără poezie, să primesc în dar oportunitatea de a simți în palma mea, prietenesc întinsă, acea strângere de mână pe care primăvara mi-a refuzat-o elegant, deși m-am aflat la câțiva centimetri de ea, dar n-am știut din ce direcție mă privește, și din partea cărei mâini vine, și nu am vrut să strâng o mână greșită care nu transmite prin toți porii acel vis frumos pe care numai ea îl poate dărui.

Sursă foto _ Internet

Dacă....

Dacă atingerea ta delicată și tandră

Ar naște explozii solare în mine,

Ne-am pârjoli într-o clipă sublimă,

Cu incandescența trăirii din noi.

　　　

Dacă mângâierea ta însetată și lacomă

Ar declanșa erupții vulcanice în mine,   

Te-aș îneca într-o mare de lavă,

Ce te va trage în eterne adâncuri.

　　　

Dacă îmbrățișarea ta strânsă și caldă,

Ar rupe zăgazuri în inima-mi plină,

De râuri de dor ținute în frâu,

Te-aș duce la vale într-o secundă.

　　　

Dacă sărutul tău încărcat de iubire,

Ar naște avalanșe de patimă în mine,

Ne-am rostogoli până la capătul ei,

Fără să simțim când a trecut peste noi.

　　　

Dacă tot ce reprezinți tu pentru mine,

S-ar reclădi spontan în sufletul meu,

Ar fi acea lume în care am vrea să trăim,

Tot ce nu am trăit în doi până acum.

sursa foto -internet　

Doar ni se pare !

　　　Mi-am așezat obrazul în palma-mi gazdă bună, cu cotul rezemat de ce-am găsit în față, și am privit în zare sperând să regăsesc acel ceva ce simt că lipsește din liniștea mea. Nu poartă nume, nu are formă, miros sau culoare, nu știu unde se află sau dacă o să îl mai găsesc vreodată, dar știu că lipsește, iar absența lui permite neliniștii să se cuibărească acolo în locul lui gol, și să bolborosească în neștire ca o apă în clocot.
　　　Mi-ar plăcea să pot pleca pe urmele lui,să iscodesc locurile prin care a trecut, să cercetez urmele lăsate și să aflu ce este acel ceva fără de care simt că viața mea nu va mai fi niciodată la fel.
　　　Și atunci, în clipa în care palma mea obosește să mai fie gazdă pentru obrazul meu, tulburându-mi visarea, înțeleg că nu mai are cum să fie la fel, pentru că viața noastră, a tuturor, este mereu altfel, schimbată în fiecare clipă de un eveniment mai mic sau mai mare, de o pierdere mai importantă sau insignifiantă, de o victorie personală sau colectivă.
　　　Doar că uneori schimbările pe care viața le face pentru noi sunt foarte lente, imperceptibile, menite să permită adaptarea la nou, ca un macaz bine schimbat. Alteori, se produce, dacă nu o deraiere, măcar un șoc, un gol imens în stomac, determinat de un macaz uzat sau stricat, care ne face să ne percepem ca aruncați pe un alt drum, ca abandonați către o destinație ce nu fusese în planurile noastre inițiale. Numai că, nimic nu este întâmplător, totul este minuțios calculat, fiecare experiența are rolul ei în formarea noastră ca oameni aici, pe pământ, ca suflete în călătoria noastră prin universul acesta, atât de misterios pentru mintea și inimile noastre obișnuite cu rutina și efemerul.

　　　 

Floarea prieteniei

Din floarea prieteniei,
A mai căzut o petală,
Se ofilise de-o vreme,
Schimbând diferite nuanțe.
　　　
M-am crezut vinovată
De pierderea ei în timp,
Crezând ca  neatenția mea
Îi schimbase culoarea.
　　　
Azi știu că ea își dorește
Să crească pe o altfel de floare,
Și-am lăsat-o să cadă discret
Ca să renască oriunde va vrea.
　　　
Mi-am propus să-i păstrez
Parfumul în amintirile mele,
Ca o poveste trăită frumos,
Atât cât a fost să dureze.

　　　
　　　

O frunză știe !

　　 O frunza stie ! Din momentul in care mugurele unde se afla ascunsa explodeaza sub razele calde si binefacatoare ale soarelui, la inceputul primaverii, ea stie care este menirea nasterii ei in acest anotimp si nu se teme sa isi duca misiunea pana la capat, in amurgul existentei ei, aflat intr-un alt anotimp.
　　Ea stie ca s-a ivit pe pamant ca sa infrumuseteze o floare, sa hraneasca un fruct, sa protejeze crengile unui copac, sa asigure umbra unui trecator ostenit, poposit sub coroana copacului in care se afla. Poate si ea are durerile ei, poate si ea se teme ca un accident brutal ar putea sa o impiedice sa isi indeplineasca rolul pentru care a fost creata. Poate fi o furtuna puternica, o mana care sa o imbolnaveasca, sau un copil zglobiu ce vrea sa se joace catarandu-se in copac si o poate rupe. Si ea are asteptarile ei care se pot concretiza sau nu, asteptari ce pot naste iluzii sau dezamagiri. Dar le accepta pe toate, fara sa se planga nimanui, sau poate suspina neincetat dar nu stim noi oamenii sa o ascultam. Singurul martor al trecerii ei prin etapele maturitatii sunt schimbarea nuantelor de verde. De la verdele aprins la cel pal, apoi galben si ruginiu.
　　Si cand vine toamna, la fel de tacuta si misterioasa se desprinde de pe creanga unde si-a dus intreaga viata, si isi gaseste odihna, ca un tribut, la poalele copacului ce i-a fost  partener, si i-a cunoscut dorurile si frematarile.
　　Cat de frumoasa si delicata este aceasta frunza ruginie in leganarea ei maiestuoasa catre pamant. Ca o balerina care cu miscari gratioase, ne face sa traim emotiile unui balet cunoscut. Este dansul vietii unei frunze,Sa-l privim si sa ne bucuram de acest spectacol al unei vieti incheiate frumos, cu adevarat frumos. Cati dintre noi putem fi frunze? Eu mi-as dori.

　　

Cerul

Prinde cerul când cade pe tine,
Nu-l lăsa să te apese ca o mantie grea,
Strânge-l în brațe adună-l pe tot,
El este semnul ce vine de sus.
　　　
El cade albastru pe tâmplele tale,
Ca o cunună din flori de cicoare,
Rotund și senin pe fruntea-ți curată,
Ce-ți varsă în privire lucire de stea.
　　　
Alunecă-n suflet ca raza de lună,
Oglindă perfectă a inimii tale,
Ce încă visează la cerul cu soare,
Sublimă chemare a lumii de jos.
　　　
Se-așează cuminte la tălpile tale,
Ca un supus, așteptând să pășești,
Fără să calci pe sufletul lui,
De cer prosternat puterii din tine.
　　　
Așteaptă cerul să cadă pe tine,
Ca ploaia de vară pe câmpul de foc,
Nu îl lăsa să-ți pară de plumb,
Ci fulg de zăpadă pe creștetul nins.

Sursa foto -Internet

Petale de toamnă

Când trandafirul înflorește a doua oară,
E semn că vara iarăși a trecut,
Lăsând în urmă în amurg de seară,
Parfum de viață întoarsă la început.
　　　
Aroma ei e închisă adânc între petale,
Firave rotunjimi cu gust de catifea,
Ce se deschid timid sub razele de soare,
Lăsând să crească zilele în ea.
　　　
O viață ce renaște prea târziu,
Sau poate prea devreme în timp,
Cu verdele-i ucis de asprul ruginiu,
Veșmânt perfect din noul anotimp.
　　　
Boboc de viață nouă înflorește,
Zi după zi trăind intens,
Simțind că în curând se ofilește, 
Lovită de un ger imens.
　　　
Când viața înflorește a doua oară,
E dreptul ei să-și numere petalele,
Să le transforme în trandafiri de vară,
Și să primească în ele soarele.

　　　
　　　　　　

Nu sabiei !

　　　"Între un bărbat și o femeie numai unul poarta sabie." Citatul aparține unui om pentru care cultura nu mai are niciun secret, fiind descifrată prin lecturarea a mii de volume, de la dreapta la stânga și de jos în sus.
　　　Și astfel întrebarea mea firească nu este care? ci, de ce ? Nu întreb care pentru că, fără a fi citit atât de mult înțeleg că sabia aparține celui care vine în relația respectivă cu teaca goală. Întreb de ce pentru că nu înțeleg de ce bărbatul are nevoie de ea să-și completeze armura? Să o apere pe femeia pe care a ales-o sau dimpotrivă să o țină ridicată deasupra capului aceleia pe care a subjugat-o inițial cu puterea și masculinitatea lui, iar ulterior cu tăișul ascuțit al singurului atu pe care îl mai deține?
　　　De ce perspectiva sabiei, a forței, a celui mai tare este atât de adânc înrădăcinată în mintea noastră fie că suntem bărbați sau femei. De ce trebuie să supunem și nu doar să cucerim? De ce ne irosim energia și resursele sufletești într-o luptă pe care nu ne-o cere nimeni să o purtam? Ne-am născut oare cu misiunea de a domina? Cred ca nu ! Ne-am născut cu misiunea de a învăța să fim noi înșine intr-o formă frumoasă și armonioasă, fără săbii, topoare și alte asemenea simboluri ale rudimentarului din noi.
　　　Vrei să fii un bărbat puternic, poți face asta fără să îl faci pe celălalt să tremure în fața ta, și dacă vei reuși puterea și forța ta va inspira nu frică ci încredere ca formă de supunere oarbă.
　　　Vrei să fii o femeie puternică ? Ești și fără să demonstrezi asta. Puterea ta stă în fiecare gest pe care îl faci pentru cel de lângă tine, în gingășia, feminitatea și delicatețea pe care nu le-ai pierdut ci le-ai ascuns să nu te creadă cineva demodată.
　　　Să fim femeile și bărbații la care visăm inutil pentru că deja suntem.

　　　

Câte umbre !

Câte umbre vin spre mine
Nu-i niciuna fericită,
Sunt pustii și fără nume,
Ca-ntr-o casă părăsită.
　　　
Mă opresc și-mi dau binețe,
Le răspund cu glas tăcut,
Văd tristețea pe-a lor fețe,
Și durerea în geamăt mut.
　　　
Le privesc fără să știu,
Dacă-s multe sau puține,
Să le număr e târziu,
Or să vină iarăși mâine.
　　　
Câte umbre trec prin mine,
Chiar niciuna nu-i a mea,
Am pierdut-o iar prin lume,
Cum își pierde ceru-o stea.
　　　
Umbrelor din viața mea,
Mai rămâneți doar o clipă,
Cât s-o așteptați pe ea,
Umbra mea cea rătăcită.
　　　
Să o puneți lângă mine
Chiar de sigur n-o să vrea.
S-o mințiți că-mi este bine,
Și așa poate-o să stea.
　　　
Fără umbra-mi urgisită
Sunt un suflet gol,stingher,
Cum e o pasăre rănita,
Fără a zbura spre cer.

　　　
Sursa foto -Internet

Povestea insulei III

　　　Au trecut câteva zile și omul părea să fi dispărut undeva în adâncurile lui, retras ascetic să mediteze la iubirea lui descoperită, la semnificația vorbelor femeii care poate loveau nemeritat în corzile unui suflet sensibil și dornic de iubire. Sau poate chiar alesese să plece, abandonând comunitatea care-l adusese la viață.
　　　La rândul ei femeia, sesizându-i absența, se gândi, că poate greșise crezând că omul o iubea pe ea și nu pe oricare alta de pe insulă și interpretase greșit gestul florilor ca pe un simbol al iubirii și nu ca pe unul al prieteniei.
　　　Apoi, într-o dimineață găsi un răspuns lăsat discret, ca toate gesturile făcute de acest om, care suna așa... ca o rescriere a poveștii din perspectiva omului- personaj.
　　　
　　　
-ERA O DIMINEATA DE NOIEMBRIE SENINA SI RECE, ATIT DE SENINA INCIT PUTEAI SA VEZI MII DE STELE CE URMAU SA "DISPARA" ODATA CU IVIREA ZORILOR.... O DIMINEATA,CUM SPUNEAM,DE TOAMNA TIRZIE,CE SE ARATA PLINA DE SOARE SI CALDURA ! POATE O CALDURA NEFIREASCA PENTRU ACEA PERIOADA ..... CIND OMUL A SIMTIT SCHIMBAREA,ACEL SENTIMENT PLACUT CE-L PURTA IN SUFLET CU PRETUL TACERII SI TEAMA CA AR FI "DESCOPERIT" PUSESERA STAPINIRE PE INIMA LUI SI FATA DE EA SENTIMENTELE DEVENEAU TOT MAI INTENSE ..... INCEPUSE SA OBSERVE FRUMUSETEA ACELOR TRANDAFIRI INTILNITI IN DRUMUL EI,TRANDAFIRI CE ISI DOREA SA-I DEPUNA,ACOLO, JOS, LA PICIOARELE FIINTEI CE O IUBEA, IN SINEA LUI,IN PROPRIA-I TACERE,IUBIRE CURATA,NASCUTA IN SUFLET DIN SENTIMENTE PURE SI ADEVARATE ! NU MAI ERA LA VIRSTA FRAGEDA A ADOLESCENTILOR SI CU ATIT MAI MULT, ERA MISTUIT IN SUFLET DE ACESTE SENTIMENTE,PENTRU CA GREUTATEA UNEI IUBIRI NEDECLARATE, APASA NEINCETAT ASUPRA UNEI INIMI MULT PREA INCERCATE...... "DE CE NEDECLARATE ?" POATE VA INTREBATI STIMATE SUFLETE CE "PRIVESC" ACEASTA POVESTIOARA ! RASPUNSUL E SIMPLU,IAR CA POVESTITOR DORESC SA LAS O "RETETA" PE CIT DE SIMPLA,PE ATIT DE GREU DE IMPLINIT..... --POTI ADUNA INTR-UN VAS,URMATOARELE INGREDIENTE: 25% - DEMNITATEA UNEI FIINTE PURE, 30% - CALDURA UNUI SUFLET BLIND, 30% - DORINTA SI BUCURIA DE A VEDEA CULOAREA VIETII, 20% - CURAJ (NU PREA MULT...), 50-60% SENTIMENTE REALE SI PALPABILE, 80% - SINCERITATE SI COMUNICARE, SI NU IN ULTIMUL RIND 100% - AFECTIUNE SI RESPECT ! TOATE ACESTEA AMESTECATE AU UN REZULTAT UIMITOR DE FIRESC SI MINUNAT IN ACELASI TIMP : FIINTA CE O DORESTI, IN SUFLETUL TAU,FIINTA VENERATA,CE ARE IN INIMA EI, UN "EGO" PUTERNIC SI ADEVARAT,IN SPATELE CARUIA INSA EXISTA UN SUFLET SENSIBIL,CE ASEMENI UNUI DELFIN,PERCEPE MULT PREA BINE,SCHIMBARI SI SENTIMENTE, BUCURII SI CHIAR CULORI NE MAI INTILNITE,IN ZILELE RECI DE TOAMNE TIRZII TRECUTE,ACEA GINGASIE A TRANDAFIRILOR,SI DE CE NU ACEA PACE SI MULTUMIRE A IMPLINIRII....... --O RECOMANDARE : IN SPATELE ORCAREI FEMEI PUTERNICE,EXISTA O INIMA SENSIBILA CE ARE DREPTUL SA TRAIASCA,SA IUBEASCA,SA FIE RESPECTATA SI IUBITA !









　　　

Plângi durere !

Plângi durere fără oprire,
Am să te țin de mână tăcută,
Așezate amândouă pe restul de soartă,
Răvășit și pierdut alături de noi.
　　　
Plângi durere până obosești,
Eu sunt odihna din ungherul tău,
Am să te mângâi până ai să adormi
Știu ce înseamnă nopți fără somn.
　　　
Plângi durere până o să îți treacă,
Râul de lacrimi ce curg pe obraz,
El o să sece săpând drum în piatră,
Urme de sare pe rana- ți adâncă.
　　　
Plângi durere, doar eu mai aud,
Țipătul mut din gura-ți închisă,
Eu sunt cu tine la capăt de drum,
Tu ești cu mine în mijloc de dor.

Sursa foto internet

Bine ai venit, străine !

Te-am așezat în sufletul meu,
Fără să te întreb dacă vrei,
Ci doar pentru că te-ai oprit,
Pentru o secundă la poarta lui,
Și ți-am simțit curiozitatea,
De a păși dincolo de drumul,
Ce oricum ducea spre acolo
Unde-ți doreai să ajungi de o viață.
　　　
Te-am rugat să întârzii aici,
O clipă în plus dintr-un minus de timp,
Măsurat cu mersul lor șchiop,
De minute rănite în lupta cu ceasul.
Ai pășit grațios cu fața întoarsă
Jumate spre poartă, 
Jumate spre sufletul meu,
Ce te-a rugat sa te așezi liniștit,
Lângă o fărâmă de inimă frântă,
Și să asculți un fragment de poveste,
Ajunsa aproape de capătul ei.
　　　
Erai un străin diferit de cei cunoscuți 
De mine, în trecerea lor neatentă,
Pe lângă sufletul meu pitit,
În spatele porții aproape închise.
Acum nu mai ești un străin,
Intrat de curând într-o viață,
Cu parfum de regrete ucise.
Acum ești parte din sufletul meu,
Ce va lua cu el la plecare,
Ce-a mai rămas din gradina
În care a încolțit o sămânța,
Adusă de vântul uitării
În trecerea lui spre zenit.
　　　
Îți voi lăsa dar poarta deschisă
Să ieși de vei vrea într-o zi,
Fără sa-mi spui bun rămas.
Voi ști ca ai fost nevoit
Să ajungi la capătul tău,
Împlinit de povestea trăită
Într-o secundă cât într-un ceas.



　　　

O scrisoare

Dacă se va întâmpla într-o zi să primesc o scrisoare, ea mi-ar plăcea să sune așa:


   “Draga mea,Iartă-mă ca a trebuit să plec pe neașteptate în această călătorie fără sfârșit. Mi-o doream de mult ca o forma de eliberare și liniște și oricât ai încercat să mă oprești atunci când a sosit momentul, am fost egoist și nu te-am ales, sau poate nici n-am știut ca într-adevăr voi pleca. Am venit de multe ori în preajma ta  să îți spun ca sunt bine și că mi-am găsit liniștea. Uneori m-ai simțit, alteori nu, dar de fiecare dată ți-am mângâiat părul și ți-am sărutat ochii închiși, ți-am dăruit o îmbrățișare fugară și ți-am șoptit să trăiești, să te regăsești, să fii tu. Nu pot să-ți spun cum e aici și nici n-am să-ți cer să accepți că a fost mai bine așa. Vreau doar să știi că și mie mi-e dor și că dacă aș putea, m-as întoarce o clipă (o viață de om) să-ți mulțumesc că ne-am întâlnit pe pământ într-o poveste cu noi ca eroi. Se vor șterge din amintiri, vor rămâne cele ce au fost temelia iubirii trăite, îmi vei uita vocea și chipul și așa estompate de acum, dar voi rămâne mereu în sufletul și inima ta ca acel ceva pe care nu-l vei putea dărui nimănui altcuiva.Rămâi cu bine și fii fericita, dragostea mea”

Sunt într-adevăr cuvintele mele, el nu știa să scrie frumos, dar simțea pe măsură și a fost centrul universului meu, până într-o zi, când totul s-a risipit în mii de fărâme răspândite în eter și noi ne-am pierdut pentru totdeauna...
Adio... până când ne vom regăsi.

Sursa -- foto internet

　　　

Povestea insulei II

　　　Femeia și-a ținut promisiunea față de el, și în scurt timp l-a văzut pe om transformându-se, redevenind un om frumos și bun, așa cum fusese înainte de lovitura care îl doborâse.Îl simțea parcă întinerind și bucurându-se de bunătatea oamenilor de care se înconjurase. La rândul ei, femeia se bucura pentru el că reîncepea să trăiască, și pentru ea că reușise printr-un gest minor să netezească calea unui om care la un moment dat păruse încurcat în hățișurile propriei existențe.
　　　Apoi, într-o zi, omul i-a vorbit, cum era și firesc, despre dragostea lui nouă și curată pentru o femeie care trăia alături de el pe insula respectivă. Femeia s-a bucurat pentru el și pentru minunatele sentimente pe care le nutrea pentru această creatură, și împinsă de curiozitate a întrebat despre ea, poate pentru prima data conștientizând că omul pe care îl susținuse era până la urmă un bărbat cu inimă și sentimente.
　　　Bărbatul, de-acum, a răspuns că este o dragoste neîmpărtășită, din umbră pentru o femeie cu un chip angelic și un caracter pe măsură, căreia nu va avea curajul să îi mărturisească iubirea lui decât în ziua când va pleca de pe insulă. Curioasă și încrezătoare femeia i-a spus omului că o să o caute pe această femeie cu chip de înger, o să o găsească, să o felicite și să o încurajeze să răspundă acestei iubiri.
　　　Căutarea nu a fost dificilă, nu pentru că femeia ar fi fost vreun înger coborât pe pământ, ci pentru că în euforia trăirilor lui, omul a începuse să lase buchete de trandafiri la intrarea în viața ei, fără să ceară nimic în schimb, nici măcar confirmarea că ea le-a descoperit.
　　　Femeia s-a bucurat că este iubită de un om asemenea lui, dar din păcate pentru ea iubirea apusese cu mult în timp în urmă, plecată pe o insulă atât de îndepărtată încât nu ar fi putut niciodată ajunge la ea, fără să părăsească existența ei pământeană.Neputând face asta, acum trăia pentru alte lucruri care o împlineau și o făceau fericită. Iubea oamenii, bunătatea și frumosul, dăruind altora șansa de a se simți liniștiți în preajma ei.
　　　Poate că și ea știuse în tot acest timp, sau măcar bănuise, atenția cu care o tratase omul, dar alesese să se bucure de prietenia lui sinceră, care i se părea mult mai importantă fără să îi încurajeze vreun sentiment de altă natură.
　　　Omului îi făcea bine să iubească, o iubire despre care vorbise atât de frumos, ca într-un basm din vremea copilăriei, inspirând siguranță, protecție, lucruri pe care orice femeie și le-ar dori, și mai presus de toate dăruia toate acestea fără să ceară același lucru în schimb, o formă atât de rară de iubire, de atât de puțini înțeleasă.Pentru el iubirea era ca un elixir " Iubesc deci exist", spusese el, iar femeii îi făcea bine să îl știe readus la viață.
　　　Amândoi știau că nu vor putea niciodată să se țină de mână într-o poveste de dragoste, și își acceptau destinul cu seninătate și demnitate.
　　　Dacă ar fi fost aproape de el, femeia l-ar fi îmbrățișat cu drag și l-ar fi rugat să nu părăsească insula, să rămână în continuare pe ea, să privească celelalte chipuri angelice din jurul lui, și să rămână alături de toți oamenii pentru care el înseamnă ceva, învățând să se bucure de o altă formă de iubire, la fel de intensă și durabilă.
　　　Gândindu-se uneori la această poveste și la impactul ei emoțional pentru cei implicați în povești similare, miliarde pe celelalte insule de pe această planetă, femeia remarcă cu tristețe că aceasta este drama multor bărbați și femei din această lume. Unii iubesc și nu sunt iubiți așa cum și-ar dori, alții sunt iubiți și nu pot să iubească. 
　　　Cine aduce calea de mijloc? Împăcarea cu sufletul nostru?