Prima frică pe care am simțit-o cuibărindu-se în sufletul meu a fost aceea că nu am să-l pot vedea că n-am să rezist încercării de a-l conduce pe ultimul drum. Luni în șir mă luptasem cu frica de a-l vedea murind lângă mine, pierzându-se pe zi ce trecea. Viața îmi dăduse neșansa sa nu scap de fricile mele, nici de aceea, nici de aceasta nouă, căci nu aveam cum să dispar de pe suprafața pământului, deși mi-as fi dorit să mă pot întinde jos, să mor ca formă de dobândire a unei liniști definitive.
Paradoxal însă întâlnirea dintre mine și soțul meu a fost normală și firească, fără prăbușiri majore, fără reacții necontrolate dar cu multe lucruri pe care nu mi le-am mai amintit decât luni mai târziu. Nu-mi amintesc dacă am vorbit cu cineva, nu-mi amintesc dacă am fost întrebată ceva. Mi-amintesc că am simțit nevoia să vorbesc despre cele întâmplate într-un cadru special colegilor și prietenilor mei veniți acolo să mă îmbrățișeze și să îmi dea putere. Întrebarea "de ce?" care va rămâne poate veșnic fără răspuns a încolțit în sufletul meu și a fost primul semn al unei vinovății pe de o parte asumate, pe de altă parte induse de alți oameni, care știau cel mai bine că eu, malefica, distrusesem un om din prea multă dragoste.
Aș fi vrut ca în noaptea priveghiului să nu mă dezlipesc de acolo, să profit de fiecare moment pe care îl mai aveam până la despărțirea finală, dar altfel de cum am dorit eu, în noaptea aceea am dormit și în nebunia mea am dormit bine și liniștit, ca și cum prezența lui în camera alăturată îmi dădea siguranța unei legănări protectoare și a unui cântec de leagăn, ultimul pe care avea să mi-l mai cânte.
Din ritualul înmormântării nu-mi mai amintesc mare lucru în afară de caniculă, de o mare de lume venită acolo pentru el, eroul principal la capăt de drum, și sunetul cuielor bătute în capacul noii lui locuințe, sunet la care nu am resistat până la sfârșit și la care nu resist nici astăzi: " Nu mai bateți !", este tot ce îmi amintesc de acolo, o vreme nici nu am știut dacă mi-am luat rămas bun de la el. Drumul către ieșirea din cimitir mi-a rămas ascuns amintirii multe luni in șir , apoi a început să apară în fragmente disparate, și reconstituit bucățică cu bucățică m-a ajutat să închei un parcurs care rămâsese blocat în fața unui sicriu încă necoborât în mormânt.
Zilele următoare au trecut liniștit într-o amorțire suspectă, înconjurată de familia mea, în alte familii se induseseră deja primele semne ale unei condamnări insinuante, cu sânge rece ca o modalitate, la fel de dureroasă de neacceptare a unor acțiuni greșite, pasate discret către mine cea care eram suficient de puternică să accept că luasem indirect viața omului ce fusese până la un punct în viața mea centrul universului meu. Au fost zile a căror trecere nici măcar nu am conștientizat-o cronologic, într-o curgere inertă. Eram periodic întrebată ce simt, ce am, ma doare ceva? Simt cum mi se sfâșâie inima spuneam eu invariabil, pentru că asta simțeam, ba chiar îi auzeam în urechi sunetul pe care îl făcea, un hârșâit odios care îmi smulgea țipete mute, vizibile la exterior prin momente de gol vizual. Mi se spunea atunci că lăsam impresia că nu sunt acolo, și cred că nici nu eram.
Toate aceste frământări erau presărate cu momente de liniște, acea liniște cunoscută pe care o avusesem în sufletul meu la un moment dat în viața mea și de care îmi era dor ca de înghețata copilăriei. Experimentam aceste momente de liniște doar atunci când, habar nu am de ce, uitam cele întâmplate și mă surprindeam contruind în mintea mea dialoguri imaginare menite să mă ajute să rezolv disensiunile dintre noi. Mi se părea atunci că am găsit cheia de care aveam nevoie ca să punem capăt . Apoi venea momentul groaznic al conștientizării realității altfel decât cea imaginată de mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu