Ce om ești tu ?

　　 Ce om ești tu de-mi învâltori
　　Fragmente întregi de existență,
　　Și-apoi nesigur te strecori
　　Lăsând în urma ta absență.
　　
　　Ce om ești tu de reușești
　　Să faci mereu să-mi fie dor
　　De-o clipă în plus atunci când ești,
　　Și vrei să pleci, zâmbind ușor.　　
　　
　　Ce om ești tu și cum de știi
　　Ce loc în suflet să îmi dai,
　　Și mi-l deschizi atunci când vii,
　　Să faci din viața mea un rai.
　　
　　Ce om ești tu, aș vrea să-mi spui,
　　Și-un strop din tine să îmi lași.
　　Să nu mă simt a nimănui
　　Ca un regat fără urmași.
　　
　　
　　
　　
　　 

Panzania, o lume nouă cu metehne vechi ! III

　　
　　Trecură alte unități de timp în care ea se gândi că da, ar putea să încerce să îl facă să înțeleagă, să accepte,  că o altă femeie în viața lui nu însemna neapărat o piatră de moară sau un bolovan atârnat la gâtul lui. Nu era pentru prima dată când ar fi reușit să ajute oamenii să gândească altfel despre semenii lor, să descopere că unii chiar meritau să fie iubiți și păstrați aproape, prețuiți și nesuspectați de interese meschine.
　　Era o misiune grea, pentru că părea un om intransigent și limitat la frontierele normalității cotidiene, dincolo de care nu putea vedea, din lipsă de inspirație și din convingerea că vremea lui Don Quijote era demult apusă iar Dulcineea n-a existat niciodată. Doar bietul Panza părea veridic și înfipt bine în glodul vremurilor oricare ar fi fost ele.
　　Într-o zi, când reconciliați discutau despre artă și creație, despre limitările condiției umane și despre faptul că nu toți pe lumea asta, credea el, suntem artiști și creatori, ea îl contrazise afirmând că, la scară redusă , oamenii sunt creatorii vieții lor, care devine o operă de artă, misiunea existenței umane fiind aceea de a contribui la desăvârșirea ei.
　　Părea sceptic și neîncrezător. Cel mai mult el își dorea ca ea, femeia asta arogantă și rece să coboare un pic pe pământ, să vadă cum se simte sub tălpi nu doar iarba moale, ci și glodurile și noroiul. Norii sunt ei buni, dar nu țin de foame, iar visele dă-le încolo, căci până la urmă contează ce faci cu viață ta când ești treaz nu când dormi.
　　Femeia simți dorința lui și îi propuse un joc care credea ea, câtă vanitate i-ar fi ajutat pe amandoi să-și îndeplinească misiunile pentru care destinele lor se încrucișaseră.
　　- Hai să ne imaginăm că noi doi am putea construi o lume, îi propuse ea.
　　- Așa și... Căscă el plictisit.
　　- Fiecare dintre noi ar trebui să aducă 5 lucruri, esențiale acestei lumi. De exemplu primul lucru pe care eu l-aș aduce ar fi niște semnințe de in, zise ea încurajator.
　　- Eu aș aduce un plug, zise el, cineva trebuie să are pentru semințele alea ale tale, nu ?
　　- Apoi aș aduce niște albine...
　　- Eu aș aduce un șoim pentru vânătoare, se entuziasmă el.
　　Femeia zâmbi amuzată. Nu o întrebase de ce alesese aceste lucruri, deși simțea că din punctul lui de vedere nu păreau niște lucruri demne de luat în seamă. Ea părea că vrea să se joace, el trebuia să preia frâiele luptei pentru supraviețuire, justificându-și fiecare alegere, dar lăsând cumva să se înțeleagă că dacă n-ar fi el...
　　Pe ea o bucura faptul că nu încerca să pună la îndoială alegerile ei, chiar dacă ar fi fost proaste și nepotrivite, ca și cum o accepta așa cum e, cu complexitățile și superioritățile ei nefondate, asumând-și viața care nu se întrezărea deloc ușoară.
　　- Cel de-al treilea lucru pe care eu l-aș aduce ar fi un cal, continuă ea jocul construirii lumii noi.
　　- Un cal ? Ce să faci cu calul? Ah, da, pentru plug oftă el ușurat...
　　Ea nu zise nimic, deși nu la plugul lui se gândise când  adusese calul.
　　- Eu aș face o casă, zise el cu aplomb, pentru cât mai mulți.
　　-Eu mai aduc o pisică și o carte, zise ea repede pentru că nu avea chef să fie luată la întrebări pentru ultimele ei decizii, căci îl simțise că începea să-și piardă răbdarea cu atâtea inutilități pe care ea le adusese pe capul lui.
　　- Eu îmi aduc câinele și o femeie...
　　Ei i se păru că nu aude bine și mai întrebă o dată :
　　-O ce ?
　　- O femeie, întări el, trebuie să aibă grijă cineva de bătătura mea, o femeie strașnică să dea cu mătura.
　　- Tu aduci o femeie, într-o lume pe care noi doi, în jocul nostru de imaginație, o construiam pentru noi. Eu ce sunt ?
　　- ĂĂĂĂĂĂ, se zăpăci el. Păi na, înțelegi tu, ca la Adam și Eva lumea trebuia să pornească de la doi.
　　- Eu ce sunt? repetă ea întrebarea.
　　- Bine, renunț la cățel să nu-ți rupă pisica...și femeia, da, ai putea fi tu.
　　- Nu am cum să fiu eu. Eu sunt deja acolo, cu lucrurile mele, nu mă poți aduce pe mine într-un loc care este deja al meu. Păstrează și cățelul și femeia.
　　El părea cătrănit, ea era tristă. Ce o întrista? Că în lumea lor cea nouă, lui i se păruse inadmisibil ca ea, zeitatea să fie femeia pe care el să o atingă să o iubească ca un Adam pe Eva lui? Nu ! 
　　Pe de altă parte însă, jocul avusese efectul scontat. Într-o lume nouă, alta decât cea de la poalele muntelui unde trăia, inconștient, spontan și firesc își dorise o femeie, o casă pentru mulți, o altfel de viață decât cea pe care existența reală i-o oferise.
　　Se instalase o apăsare între ei, ca și cum eșuaseră și lumea rămăsese construită pe jumătate.
　　- Tu ce ai să faci cu zestrea ta, o întrebă el ca să spargă tăcerea, dar cu pragmatismului gospodarului care are ceva de împărțit.
　　- Nu este o zestre, i-o reteză ea. Nu mă mărit cu tine. Tu ai venit deja însurat... Din păcate avem o lume comună, cu intrări separate.
　　- Aș putea alege, nu am nimic de pierdut.
　　- Omul trebuie să își respecte alegerile făcute. Ai pierdut, de fapt.
　　-Ce am pierdut ? Se rățoi el.
　　- Oportunitatea de a împărți lucrurile...
　　Adusesem semințele de in pentru ca albastru lor să îți dea optimism în zilele grele de început, pentru haine și pentru ulei. Adusesem albinele ca mierea lor să-ți îndulcească amarul unei vieți grele lipsite de huzur. Adusesem calul să împartă cu tine povara unei zile de muncă  și pentru că el simte pericolul dacă sălbăticiuni s-ar fi apropiat de casă. Adusesem cartea ca în serile cu lună plină  te-aș fi învățat despre speranță și adusesem pisica ca mângâind-o să nu-mi simți lipsa, dacă n-aș fi fost prin preajmă.
　　- Am zis eu că visezi frumos, bombăni el înciudat. Apoi plecă și își vărsă tot năduful pe ea, așa cum fac mulți bărbați când găsesc bătătura nemăturată de femeia aia strașnică pe care tot ei au ales-o la început pentru calitățile ei "măturative".
　　Îi vorbi despre nenumăratle ei defecte, despre aroganța și intransigența ei rece, despre stilul de viață odios de cazon pe care îl alesese, despre lipsa de căldură sufletească, de închistarea și carapacea, pe care el, spiritul liber, le simțea în preajma ei.
　　- Oricât de elitistă ai fi tu, concluzionă el, viața ta, lumea ta pentru mine ar reprezenta un regres.
　　Ea îl ignoră. Jocul se terminase. Nu demonstrase mare lucru, dar încercase. Rolul ei se terminase, dar tristețea persista. Își dorise oare, vreun moment să fie ea femeia cu mătura din bătătura lui? Nicidecum. Doar că o durea foarte tare ceva. Ce anume ? Înțelesese că și el vrusese să o ajute să renunțe la aspirațiile ei de a trăi cocoțată mult prea sus față de ce însemna viața reală. Nu nega intenția lui, samariteană, doar că, credea ea, dacă vrei să ajuți un om  să coboare dintr-un copac, unde s-a urcat de frică, îi aduci scara și îi întinzi mâna, nu tai copacul de la rădăcină.
　　Ultimile ei cuvinte, înainte ca orice discuție să se curme au fost :
　　- Cea mai frumoasă formă de iubire cere renunțare, ca să îl ajuți pe cel lăsat în urmă să progreseze.
　　
　　A trecut ceva vreme de atunci, și undeva, pe harta inimilor noastre, într-o lume nouă, Panzania, un bărbat trecut de prima tinerețe, lucrează pământul, sperând ca într-o zi să răsară flori de in, scrutează atent văzduhul, dar nu orice muscă face miere. Obosește adesea trăgând la plug și, uneori, sălbăticiunile îl încolțesc. Singura lui relaxare este vânătoarea, când el și șoimul lui își încearcă puterea, dar a uitat să citească și câteodată visează cum toarce o pisică.
　　Are însă o bătătură curată !
　　Cum e să trăiești o viață înconjurat de niște lucruri, dorindu-ți, de fapt, altceva ?
　　 
　　                                SFÂRȘIT
　　
　　
　　

Panzania, o lume nouă cu metehne vechi ! II

　　Când își vorbiră din nou, bătătorind nerăbdători cu picioarele pământul peste securea războiului proaspăt îngropată, amândoi recunoscură, pacificatori, că se bucurau unul de compania celuilalt, că își căutau și verificau ideile, ipotezele, că exista o comunicare la nivel intelectual.
　　Da, ea era o intelectuală, într-o luptă permanentă cu ignoranța din multele domenii în care nu excela. Și el era un intelectual, doar că redescoperea asta când, căutând prin sertare după diverse acte, dădea peste diplomele sale de studii care nu-i mai foloseau la nimic. Alta era viața lui acum, altele erau prioritățile în acea regiune unde oamenii munceau din greu, fizic, că să aibă ce pune pe masă..
　　- De ce ai fugit atunci, o întrebă el într-o zi.
　　- M-am speriat, răspunse ea, cu sinceritatea unui om visător care crede că totul se rezumă la filosofie și ideologie optimistă. 
　　O privi întrebător, ca și cum nu înțelegea cum să te sperii de un om care te privește ca pe o statuetă frumoasă pe care nu ar îndrăzni să o atingă, ca pe o zeitate austeră și rece care îți îngăduie din când în când să-ți ridici ochii spre ea.
　　- Oamenii au dreptul să se teamă și să dea înapoi, atunci când simt că sunt luați drept altceva, continuă ea. Dumneata vezi în mine ceva ce nu sunt, o iluzie frumoasă, dar care nu are nicio bază în realitate. Nu sunt deloc așa, am și eu frământările și temerile mele determinate de experiențele de viața care m-au marcat. Și eu, ca și dumneata am un trecut care m-a bântuit multă vreme și eu am oscilat între aici și acolo, între ceea ce am fost și ceea ce sunt acum . Îmi place ce sunt acum.
　　- Cine poate ajunge la ce ești acum...
　　- De fapt nu sunt nimic., cum îți spuneam sunt doar un vis, un vis frumos, realitatea te-ar dezamăgi... M-am gândit mult la dumneata în tot acest răstimp în care nu ne-am vorbit.
　　-De ce ? 
　　-Există un motiv  pentru care noi ne căutăm reciproc, deși de fiecare dată sfârșim prin a ne certa ca niște copii prâcioși.
　　- Păi, se cheamă magnetism, zise el. E din fizică ! Polii cu câmpuri magnetice diferite se atrag.
　　-  Ia te uită ! Ce descoperire. Nu cred că e asta. Nu are legătură cu atracția contrariilor, conchise ea, gânditoare.
　　- Atunci ?
　　- Nu știu. O să mă gândesc, iar când răspunsul o să mă găsească și o să îl accept, ca fiind veridic, o să ți-l spun și dumitale.
　　- Atunci e o joacă, plusă el amuzat. De-a șoarecele cu pisica. Așa mă simt eu, un șoricel vânat...
　　Femeia îl privi lung, nu așa cum o pisică privește un șoarece, ci altfel, ca și cum ar fi încercat să găsească răspunsul în chipul lui, ca și cum el ar fi fost de fapt răspunsul. Și asta se întâmplă ! Răspunsul veni, ca o completare a diferențelor cronice dintre ei.
　　- Trăim în lumi diferite, începu ea...
　　- Da, așa e, o întrerupe el. Eu iubesc viața, o iau așa cum e, de cele mai multe ori urmând-o în modestia și simplitatea ei.
　　- Și eu ?
　　- Tu ești complexă, într-o lume complexă, intangibilă.
　　- Și totuși, continua ea neluându-l în seamă, există un motiv pentru care dorim să păstrăm legătura, indiferent de lumile din care noi facem parte. Ce m-ar atrage pe mine la un om perfect mulțumit de sine, nedornic să-și complice existența în vreun fel. Ce te-ar atrage pe dumneata la o femeie pe care o consideri un sloi de gheață frumos, pe care o cocoți pe Everest în vreme ce , tu, personal te situezi la poalele muntelui, așteptând liniștit să se prăbușească muntele, sau încălzirea globală să o facă să se topească în râuri de înghețată cremoasă, vanilată...
　　- Nu sunt un plafonat, se apără el, vădit deranjat de perspectiva ei.
　　- Perfect  mulțumit de sine nu înseamnă neapărat plafonat, i-o reteză ea, ușor iritată de faptul că întreruperile lui repetate ar fi putut să facă să dispară răspunsul care tocmai scrijelise pojghița neuronală a creierului ei sub formă de revelație.
　　- Lupta e pentru a cuceri vârful...aruncă el un indiciu.
　　- Da, ăsta e răspunsul, convingerea reciprocă că eu, tu putem schimba ceva în existența celuilalt.
　　-Da, da, Da ! Pufni el, iar ea îi întoarse spatele și plecă cu tot cu răspuns, care se pierdu în neantul atâtor altele de care nimeni nu avea nevoie ca să fie un om obișnuit.
　　
　　
　　
　　
　　
　　

Panzania, o lume nouă cu metehne vechi I

　　　Trăia odată, undeva la poalele munților, într-un mic orășel pitoresc, nu departe de malul unui râu frumos curgător, un om singur. Și dacă este să ne luăm după spusele sale, tocmai această singurătate asumată, cântărită și hotărâtă, nu din comoditate, ci din certitudinea că-i face bine îi dădea o stare de echilibru, pentru că, dacă e să ținem seama de vorbele bătrânilor "liniștea colibei tale este ceea ce te face fericit " iar în coliba lui era liniște, multă liniște. Era trecut de prima tinerețe, cu toate însemnele pe care trecerea timpului le lasă pe chipul și înfățișarea tuturor oamenilor care nu au stat cu mâinile încrucișate ca niște sultani poruncind, ci au muncit din greu să fie înstăriți și gija zilei de mâine să nu-i găsească cerșind un codru de pâine prin vecini.
　　Singurătatea nu fusese opțiunea lui dintotdeauna, iubise cu patima spiritului său liber, nesupus regulilor și conveniențelor matrimoniale, nu o dată ci de două ori semnificativ, dar pentru că nu fusese să rămână renunțase definitiv și precaut, căci deja riscase să combată proverbul "ulciorul nu merge de multe ori la apă" și se temea că cioburile existențiale sunt cel mai greu de lipit, mai ales când știi, teoretic, că pentru o viață în doi, e nevoie de doi, iar pentru o iubire reciprocă înțelesul din priviri și ținutul de mână sunt condiții esențiale.
　　De ceva vreme însă, i se năzărise, nejustificat de altfel, că măcar prietenia cu o femeie nu poate fi dăunătoare, rămânând de văzut ce beneficii ar putea să aducă. Pe această femeie nu o plăcea foarte tare, și uneori i se părea că este de o aroganță covârșitoare, o sclivisită cu ștaif, pe care lipsă unei bătăi bune, din partea consortului (blând probabil), o făcuse să devină încrezută pentru bărbații normali și așezați, aidoma lui, pentru care femeia bună trebuie să măture bătătura, să toarne prunci și să mestece în cratiță.
　　Avea, totuși, o oarecare inteligență și era o prezență agreabilă, de un rafinament aparte, pe care educația și stilul de viață le făcuseră să devină niște calități frumoase pentru ochii privitorilor de la distanță.
　　Încet, încet, recunoștea că îi devenise indispensabilă zilelor lui, oferindu-i oportunitatea să își exerseze incisivitatea și pragamatismul său masculin. Îi plăcea să o tachineze, să aibă întotdeauna păreri opuse de ale ei, de dragul disputelor incendiare, culminând cu momentele în care ea îi declara cu "apa la 90 de grade" că dacă l-ar fi cunoscut pe vremea când erau copii i-ar fi consfiscat toate jucăriile și l-ar fi obligat să se mute pe altă stradă.
　　Hotărâse, de nenumărate ori, că este momentul să o scoată definitiv din viața lui, dar ulterior, ceva inconștient îl atrăgea înapoi, ca pe un fluture coloritul și parfumul unei flori.
　　Într-o seară, îndrăzni să o invite la ceai, unul cald și bun cu aromă de vanilie, deși ea insistase că scorțișoara este cea mai potrivită pentru iubirile de sezon.
　　Veni. Pe neașteptate parcă, sigură pe ea, ca și cum ceaiul ar fi fost doar un pretext pentru începutul unei povești de doi. Dar, dintr-o dată, fără vreo explicație, ea fugi, lăsându-și ceasca neatinsă, fără ca măcar să încerce gustul și aroma unui ceai oferit cu respect și prețuire.
　　Trecu o vreme, condensată în unități de timp sub forma zilelor, în care împreună încercaseră să aștearnă tăcerea între sufletele lor, dar ceva lipsea, ce , el nu știa, sau poate știa, era sentimentul acela tipic uman care face un om de neuitat : absența lui. Îi era dor ? Uneori. Ca de un lucru cu care te-ai obișnuit să îl simți aproape de tine. Dar ea nu era un lucru, era o ființă, care, poate, avusese și ea nefericirile ei ce o făcuseră să aleagă între compromisuri și libertate, între a nu însemna mare lucru pentru cel de lângă tine și a însemna totul pentru propria-ți persoană : egocentrism ! Parcă așa se numea starea asta în care totul pleacă și se întoarce la tine.
　　Dar oare...? Nu conta, o să treacă !
　　
　　
　　　

Eterul m-a întrebat de tine

Eterul m-a întrebat de tine
Și i-am răspuns că ai plecat.
În lipsa ta rămân cu mine
Și-un dor ce doare neîncetat.

Iar nopțile se-ntorc pe rând
Să-mi odihnească visele cu tine,
Și par s-aștepte priveghind
Să te întorci în zori de mâine.

Când răsăritul se va naște iară,
Pe cerul neîntinat de nori,
Te vei întoarce ca o zi de vară,
Căldura ta să-mi dea fiori.

Eterul va veni să-mi spună
Ca poate nici n-ai fost plecat,
C-a fost o noapte fără lună,
Și n-am zărit pe unde ai stat.

Eu însă știu cum a durut,
Și încă doare când nu ești,
Absența ta e timp pierdut,
Așa se-ntâmplă, când iubești.

Eternitate pusă într-o secundă

　　Mi-e dor de tine și de noi
　　Neprețuită filă de poveste
　　Pe care am scris-o ca eroi
　　Trăind-o încet, așa cum este.
　　Tărâmul ei, castel de vis,
　　Pitit în codri mari de dor,
　　Desferecat, dar încă-nchis
　　Pentru priviri de muritor,
　　Ne-așteaptă viu să ne cuprindă
　　Și să ne apere de toți.
　　Ei visul vor ca să ni-l stingă,
　　Bătând brutal în foste porți
　　Ce s-au zidit ca să ascundă
　　Bătăi de inimi, puls zvâcnind,
　　Eternitate pusă într-o secundă,
　　Pe care-o simți doar când iubind,
　　Un ceas întreg devine-o clipă,
　　Ce se măsoară într-un sărut,
　　O zbatere dintr-o aripă
　　În zborul ei nemaivăzut.

Zălog de iubire

　　   Am scotocit prin grămada de mângâieri
　　Ascunse de mine din fostele ieri,
　　În căutarea doar aceleia care,
　　Să poată să șteargă din dorul ce doare.
　　
　　Am găsit una veche, de tine uitată,
　　Din vremea aceea, când ne-am iubit prima dată,
　　Avea forma palmei, deschisă și moale,
　　Și-un strop din dogoarea unei raze de soare.
　　
　　Mi-a plăcut alta, mult mai recentă,
　　Atât de suavă, sublim de atentă,
　　Furată de mine din mâinile-ți calde,
　　Zălog de iubire din nopțile albe.
　　
　　Și una și alta sunt tot ale tale,
　　Și dorul de ele apasă și doare,
　　Căci veche sau nouă, a ta mângâiere
　　Rămâne cu mine, nu moare, nu piere.
　　

De ce nu a venit Moșul la mine...

　　Mă întreb de câteva zile, uneori retoric, alteori cu adresare directă către tipul ăsta selectiv pe criterii de performanță și bună-purtare, cu puncte și punctulețe în fișa de evaluare a celor aleși să fie vizitați de domnia sa.
　　Eu, ce să zic, m-am străduit, nu tot anul, pentru că, na, numărătoarea și contabilitatea nu se aplică chiar din ianuarie și februarie când te odihnești după efortul prefăcut din anul anterior, dar de prin primăvară așa...am încercat.
　　Am fost convinsă că o să vină. În ajun chiar am excelat și (i)-am gătit. Zău că da ! Și aragazul ameu a fost surprins că mă apropii atît de mult de el, credea că mă-ncurcă și vreau să-l mut, dar eu l-am aprins, la al doilea băț de chibrit, căci primul a crezut că vreau să fumez și m-a sabotat stingându-se repede.
　　Da, n-am gătit așa niște chestii care să-mi pună în valoare calitățile de gospodină  perfectă, pentru că nu vroiam să mă ia de nevastă, ci să-mi aducă un cadou, simbolic, al trecerii lui prin viața mea. Am gătit așa niște semi-preparate, dar jur că usturoiul și ceapa plus bulionul erau de la țară,țară !
　　Apoi, am mâncat și mi-a plăcut gustul preparatului meu, dar, de, așa este, ție întotdeauna îți place de tine, de ce faci și de cine ești, și atunci nu poți fi tu cel mai bun critic. Nuuuu ! Trebuie să-i lași pe alții să te judece, să te disece, să-ți arate ei cum trebuie ca niște Dumnezei coborâți pe pământ.
　　I-am lăsat și Moșului, frumos pe farfurie și pe aragaz că poate-i mai flâmând decât mine, și am adormit repede ca să nu mă gească trează, nu știu poezii, nu puteam să-i recit doar fragmente, cap-coadă nu știu niciuna.
　　Dar n-a venit, și nu pentru că nu i-a plăcut ce am gătit, ci pentru că da, mi-am amintit abia acum... În toamnă am "ucis" două flori lăsate de mama în grija mea. De fapt mi-a lăsat mai multe să le ud în absența ei, doar că două erau la geam, pe calorifer, din vară. Mi-a amintit de ele  două săptămâni mai târziu. Mult prea târziu când eu și centrala termică ne răsfățam într-un parteneriat reciproc de 23 de grade Celsius. Erau atât de galbene și de "ucise" că vreo două zile mi-a fost teamă să mă apropii de ele.
　　Cred că de aceea n-a venit ! 
　　Oameni n-am "ucis", dar acum mă gândesc că, poate, am rănit vreo câțiva, cărora le cer acum iertare, sperând că, poate, cu ei Moșul a fost generos.

Să știi...

Să știi...
Că n-am să-ți cer să mă iubești,
Căci nici n-aș ști cum să-ți măsor iubirea,
Dar când mă uiți aș vrea să-ți amintești
Că-n ochii mei ți-ai oglindit privirea.

Să știi...
Că n-am să-ți cer o clipă-n plus,
Căci nici n-aș ști din care ceas lipsește,
Dar când nu vii din timpul scurs 
Absența ta nimic n-o înlocuiește.

Să știi...
Că n-am să-ți cer nici stelele, nici luna,
Căci n-am găsit deasupra mea vreun cer
Pe care să râmână pururea vreuna,
Căci stele și iubiri răsar, lucesc și pier.

Nemărginirea ta

Ca să poți rămâne întotdeauna tu
Ai neapărată nevoie de tine,
De fiecare zecime de milimetru
Nedăruit nimănui altcuiva.

Caută-te neistovit pretutindeni,
Și găsește-te negreșit undeva,
Nu-ți mai da drumul nicicând,
Ca să nu te mai pierzi niciodată.

Rămâi tu, oriunde te-ai afla,
Nu te ascunde vreodată de tine,
Și nu pretinde lumii să înțeleagă
Ceea ce nici tu nu reușești să-ți înțelegi :
  Nemărginirea ta !

Ne umplem de albastru

　　 Și trupul tău mă cheamă,
　　Privirea ta mă-ndeamnă,
　　Iar gândul tău îmi spune
　　Că tot ți-e dor de mine.
　　
　　Parfumul tău mă-mbată,
　　Miroși ca altă dată,
　　Inspir cu lăcomie
　　Pe când lipsești să-mi fie.
　　
　　Când glasul tău mă strigă
　　Cu șoapte ce intrigă,
　　Răspund într-o clipită,
　　Mi-e dor să-ți fiu iubită.
　　
　　Iubirea ta mă poartă
　　Mai mult ca niciodată.
　　Străbatem mână-n mână
　　Pământul către lună.
　　
　　Și ne-așezăm pe ceruri
　　Clădite încet din doruri.
　　Le facem locul nostru,
　　Ne umplem de albastru. 

Speranța din noi

Am ocolit grăbită pământul
În drumul meu spre capătul lui,
În căutarea acelui loc care
Să fie potrivit speranței din noi.

Am străbătut munți de îndoială
Odihnindu-mă pe creste de dor,
Avântându-mă pe cărări ascunse,
Cobărând spre liniștea mult dorită.

Am poposit pe câmpii înflorite,
Scăldate de răcoarea și roua așteptării
Nerăbdătoare, a întârziatului răsărit,
Tânjind după chipul de lună nocturnă.

Mi-am adunat puterile presărate în urmă,
Refăcând ca într-o călătorie inițiatică,
Începutul mistuit de amenințarea acelui sfârșit
Care nu te întreabă ce cauți prin lume.

Ci doar se așează nestingherit
Acolo unde ar trebui să-ți închei
Parcursul, hotărât cu mult înainte
Să înveți primii pași aici pe pământ.

 Am ocolit grăbită pământul,
Și am pierdut,în goana mea, zi după zi,
Fără să știu că tocmai speranța
Ne așează în locul găsit pentru noi.

Un întreg șui cu gânduri hai-hui

　　
　　Plec uneori în căutarea mea atunci când, paradoxal, sunt ferm convinsă că, de fapt, m-am găsit și nu-mi mai lipsește nimic din ce am reuși să rămân: un întreg șui cu gânduri hai-hui și sentimente răscolite ca niște frunze căzute la vreme de toamnă din copaci întristați de neputința de a le păstra vii și foșnind a viață plină.
　　De cele mai multe ori pornesc în această căutare noaptea, pentru că atunci mă văd cel mai bine, căci întunericul mi-a devenit prieten și-mi arată treptat ceea ce lumina mi-ar dezveli brusc, speriindu-mă de bucățile din mine despre care habar n-aveam că mi-ar mai fi vreodată de folos.
　　Din ultima mea călătorie m-am întors cu brațele pline de mine, cea rătăcită cu mult timp în urmă, pe cărări neștiute din interiorul meu de demult.
　　Habar n-aveam cine sunt cu adevărat și ce anume m-a construit așa într-o altă eră existențială, când în sufletul meu era mereu vară, pe trupul meu se oglindeau forța și vitalitatea tinereții, iar în mintea mea plutea ignoranța încrezătoare că am tot timpul din lume pentru a deveni ceea ce n-am devenit niciodată : un om împlinit.
　　Din ultima mea călătorie, spuneam, m-am întors cu brațele pline de ceea ce am risipit, asemeni unei femei îndragostite, care-și abandonează rând pe rând veșmintele, înaintând spre rugul iubirii, convinsă fiind că nu va mai fi un drum de întoarcere, si nu va mai avea nicând nevoie de ceea ce a acoperit-o vederii omului iubit.
　　Dar, firesc și lumesc, pasiunea trece, extazul pălește și la un moment dat simți că ți-e frig, simți că trupul și sufletul tău se rușinează de goliciunea lui și vrei să te întorci la ceea ce veșmintele, fie ele și doar simbolice, ți-au asigurat: propria-ți taină.
　　Într-un ungher obscur mi-am redescoperit voința, fremătând de nerăbdarea de a-mi fi de folos, într-o văgăună ascunsă din conștiința mea mi-am descoperit dorința de a mă bucura de viață. Și,undeva,acolo, pe unde nici nu îmi aminteam că am trecut, m-am împiedicat de nevoia de a simți că sunt iubită.
　　Voință, dorință, iubire împărtășită. Trei lucruri importante pe care le pierdusem sau le îngropasem sub convingerea că vremea mea a trecut, că întreaga mea existență fusese pusă între parantezele unei vieți irosite mult prea din timp, de ceea ce numim simplu: soartă.
　　Acum le privesc cu drag ți mă bucur de ele, de ceea ce pot face din mine, omul care trăiește, dorește iubește, simte și își construiește propria-i împlinire, într-o formă personală, originală și creativă : un întreg șui cu gânduri hai-hui.

Tot ce se spune în gând.

Mi-am spus odată că aș vrea
Să dăltuiesc sublimul dintr-un colț de piatră,
Să reconstitui simplu metafora iubirii,
Să scrijelesc ambiguu vlăstar de epitet,
Hiperbola trăirii să-mi depășească umbra,
S-o facă să se simtă mai mică decât trupul,
Această carne crudă, ce doar îmbătrânește,
Lăsând în urmă anii și înfruntând deriva.
Mi-am spus dar n-am făcut-o încă,
Căci mi-a lipsit răbdarea, un simplu substantiv,
Atât de rară totuși la cei ce-au suferit,
Și nu înțeleg să aștepte, să ierte și să spere.
Îndurerată, am văzut cum mi-au murit toate cuvintele,
Le-am îngropat pe toate în existențele trecute,
La temelia unei noi idei mute,
Dovadă proaspăt ivită a tuturor vorbelor goale.
Resemnată de dispariția lor
Voi învăța să tac cât mai mult,
Încercând să ascult tot ce se spune în gând.

Așteptarea aș preface-o în gară

　　    Aș cere vieții mele un răgaz,
　　Și-aș coborî din trenul ei o clipă,
　　Și m-aș preface într-un mic macaz,
　　Să pot schimba ce am decis în pripă.
　　
　　Iar așteptarea aș preface-o în gară,
　　Prin care alte trenuri ar putea să treacă,
　　În care nu se urcă, doar se mai coboară,
　　Și doar singurătatea pare să-i petreacă.
　　
　　Valizele le-aș transforma în vise,
　　Și le-aș goli pe rând de foste amintiri,
　　Căci mult prea mult au stat închise
　　Și au sufocat și suflet și trăiri.
　　
　　Peronul vieții l-aș preface -n scenă,
　　Și aș regiza o piesă fără de actori,
　　Cu tragerea cortinei ca dovadă fermă,
　　Că viața se încheie doar atunci când mori.

Duet pasional

Iubitul meu cu chip de așteptare crudă,
Cu tâmplele zvâcnind a nerăbdare nudă,
Cu gura însetată de dulcele din carne,
Ce pare să producă vâltori în ape calme.

Iubita mea cu chip nocturn de vară coaptă
Cu buze fremătânde, deschise către șoaptă,
Cu pleoaple lăsate pe ochi mustind de dor,
Și gene tremurânde, sclipind ispititor.

Iubitul meu cu trup de zeu în luptă,
Înlânțuit de mine ca Prometeu de stâncă,
Cu ochii scânteind ca două focuri rupte
Din marea vâlvătaie de pasiuni adulte.

Iubita mea cu trup de ciută blândă
Ce vine să se adape din patima-mi arzândă,
Și fără să se teamă de rugu-mi arzător,
Se mistuie pe sine în foc izbăvitor.

Locul unde ai fost

　   Mă doare locul unde ai fost,
　　Ce-l simt acum pustiu de tine,
　　Mi-e sufletul întors pe dos,
　　Și parcă n-aș mai fi cu mine.　　

　　Mă simt străină-n propriul trup,
　　De carnea mea nu m-aș atinge,
　　În bucățele aș vrea s-o rup,
　　Durerea-i mare și mă frige.　　

　　Din jarul ei se-aprinde-un foc,
　　Ce arde clipă după clipă,
　　Și eu cu ele la un loc
　　Ne mistuim, uitând de frică.　　

　　Pe locu-ți gol rămâne-o pată,
　　Cenușă caldă a fostelor văpăi,
　　Aprinse la-nceput de-a fost odată
　　Cu licărul iscat de ochii tăi.　　

　　Mă doare plânsul meu tăcut,
　　Cu amărăciunea lacrimilor scurse,
　　Din ochii mei ce, poate, n-au văzut,
　　Că diminețile-s demult apuse.

　　

　　

De ce nu - ți sunt ?

　　    De ce nu-ți sunt
　　La fel de mult ca altă dată ?
　　Și unde anume m-ai pierdut
　　Prin ce ungher de niciodată ?
　　
　　De ce nu-ți sunt 
　　Aceeași rază de lumină,
　　Ce-ți apărea în colț de gând
　　Și te chema cu dâra-i fină ?
　　
　　De ce nu-ți sunt
　　Măcar atât cât am mai fost,
　　Un suflet așteptând la rând 
　　De-o clipă în plus să îi faci rost ?
　　
　　De ce nu-ți sunt
　　Așa cum poate aș vrea să-ți fiu,
　　Acel ceva, de neavut,
　　Ce - l simți în tine cald și viu?
　　
　　

Punți

Luna s-a topit și a curs printre munți,
Din clocotul ei se vor naște într-o zi punți,
Una va duce lent către veșnicie,
Alta îmi va rămâne negreșit mie.

O voi așeza între cele două hotare,
Ce-nconjoară haotic o viață ce doare,
Nu vreau să lege pe aici de acolo,
Nu vreau să-mpartă speranța în două.

Vreau să-mi așeze drum sub picioare,
Mersul pe el să-mi aducă uitare,
Uitarea aceea ce-nseamnă să ierți,
Pe tine, pe alții și tot ce regreți.

Luna s-a topit și a curs către șes,
Stele răsar pe un cer recules,
Din licărul lor se aprinde o lumină,
Din sufletul meu se șterge o vină.

Firimituri de mâine

Hrănește-mă cu firimituri de mâine,
Ce îmi vor fi a vieții pâine,
Învață-mă să zbor ca tine,
Acolo sus ne va fi bine.

Adapă-mă cu picături de rouă,
Ce scaldă-n soare ziua nouă,
Și setea cruntă-mi domolește,
Dorul uscat mi-l înverzește.

Odihnă aș vrea, din noaptea ta,
În somnul tău m-aș strecura,
Și vis cu vis te-aș însoți,
Din miez de noapte în zori de zi.

Pământul, leagăn către cer,
Mă va lăsa din nou să sper,
Că mâna mea în palma ta,
O vei păstra mereu așa.

Îmi amintesc încă...

　　 Îmi amintesc încă sărutul tău cald,
　　Așezat timid pe unul din umeri-mi goi,
　　Ce curge pe spate ca o mantie-n fald,
　　Dăruindu-mi fiorul știut doar de noi.
　　
　　Îmi amintesc încă îmbrățișarea-ți deschisă,
　　Ca o invitație mult așteptată în inima ta,
　　La a cărei ușă am bătut indecisă,
　　Într-o vreme când n-o mai găseam pe a mea.
　　
　　Îmi amintesc încă, nici tu n-ai uitat,
　　Nimic din parfumul și aroma de dor,
　　Pe care în suflet adânc le-am păstrat,
　　Ca într-un sipet cu lacăt ușor.
　　
　　Îmi amintesc încă, tu poate ai uitat,
　　Câte săruturi pe frunte mi-ai pus,
　　Și clipă cu clipă din ele am gustat,
　　Când printre buze șiraguri s-au scurs.
　　
　　
　　

Planeta mea

E atâta cosmos în privirea ta
Că poți găsi în ea o galaxie,
În ochii tăi zăresc planeta mea,
Pe care nu trăiesc, dar mă simt vie.

Mi-ai dăruit-o ca să-ți pot păstra
Acel ceva divin, râvnit într-o femeie,
La care doar o clipă poți visa
Și te înalță ca-ntr-un zbor de zmeie.

Și am numit-o simplu în străvechi botez,
Ce leagă niște nume într-o lume nouă,
Și-am să mă mut acolo, tandru să veghez,
Ca niciodată să n-o împarți în două.

Vârf de munte

Am simțit palmele vântului
Mângâindu-mi obrajii curați,
Mirat parcă de îndrăzneala mea
De a urca nestingherită spre cer.

Șuierul lui spunea o poveste,
Confirmată tăcut de vârfuri de brazi
Mirosind a cetină mereu verde
Și a nori pufoși legănați de albastru.

Câteva piscuri dezgolite de vreme
Mi-au salutat trecerea destinică
Făcându-mă să simt măreția cu care
Acceptau prezența mea simplă de om.

Bine te-am găsit vârf singuratic,
L-am salutat eu cu smerenie,
Bine-ai venit om dornic de înalt,
Mi-a răspuns el cu cerească modestie.

Bine v-ați întâlnit, a adăugat vântul,
Îmbrățișându-mă strâns fără să doară,
Lăsându-mă să învăț grandoarea cu care
Natura ne tolerează aici, pe pământ.

Ceasornicar nepriceput

Ceasornicar nepriceput,
Ce ai făcut cu ceasul meu?
Eu ți l-am dat, tu l-ai pierdut,
Și fără timp acum e greu.

Voiam să scoți din el o za,
Să-l faci mai scurt cu o secundă,
Să stea lipit de mâna mea,
Ca să îi simt bătaia blândă.

Mi-e dor de ceasul meu pierdut,
Cu toate orele din el,
Unde l-ai pus, ce i-ai făcut,
Niciun alt ceas nu e la fel.

Vreau înapoi tic-tac-ul lui,
Ce numai eu îl înțeleg,
Căci sunt un rob al timpului,
De el nu pot să mă dezleg.

Te-am căutat

Te-am căutat în toate poveștile neterminate,
Dar începute mereu cu a fost odată,
Din toate cărțile rămase deschise
La acele pagini inexistente în cuprins.

În toate cântecele necompuse vreodată
Din lipsă de note potrivite pe portativ,
Chiar și în cele ale greierilor surzi
Deveniți călăuze pentru licuricii orbi.

În toate poeziile despre lună și stele,
Ale acelor poeți inspirați de iubire,
De plecări neștiute spre visuri târzii,
Ce nu se vor mai putea întoarce cândva.

Te-am găsit însă, în paradoxul din noi,
Muritori dornici de o altă iubire
Care să o egaleze pe cea dintâi,
Și să o depășească inutil pe cea din urmă.

Te-aș fi găsit și dacă nu te-aș fi căutat,
Pentru că-mi era imposibil să nu te întâlnesc.
Te-aș fi căutat chiar dacă nu te-aș fi găsit,
Pentru că mi-e imposibil fără iubire.

O insulă bună

Fă din mine o insulă,
Înconjoară-mă cu dragoste,
Numește-mă simplu, Fericire,
Și ascunde-mă undeva.

Leagă-mă de vreun continent
Cu firele nevăzute ale depărtării,
Ca să poți fi singurul naufragiat
Adăpostit pe țărmurile mele.

Notează-mi locul pe harta
Nescrisă din inima ta,
Și lasă-te ghidat doar de dor
Ca singurul punct cardinal exact.

Rătăcește-te de restul corăbiilor,
Ia-te după dâra de lună
Ce te va duce spre unicul far,
A cărui lumină se cheamă iubire.

Eu mă voi ridica printre valuri,
Te voi aștepta pe praguri de spumă,
Ca să nu te lovești de asprele-mi stânci,
Ce le-a înălțat colț cu colț așteptarea.

Fă din mine o insulă bună,
Pe care să-ți dorești să o găsești,
Fără compas și fără busolă,
Doar cu inima în vârf de catarg.

Jocuri

Jocul de-a viața,
Oferă atât de multe întrebări,
Fără să afli toate răspunsurile,
Mulțumindu-te doar să trăiești,
Să te bucuri de oameni și locuri,
Adunând cât mai multe amintiri.

Jocul de-a moartea,
Oferă atât de multe răspunsuri,
Doar că ai uitat de mult întrebările,
Și nu mai ai cui să mulțumești,
Nu mai nici de ce să te bucuri,
Pentru că tu ești doar o altă amintire.

Jocul de-a dragostea,
Deși nu îți oferă deloc certitudini,
E singurul joc pe care îl joci
De atât de multe ori,
Fără să te saturi vreodată de el
Și de oamenii pe care ajungi să-i iubești.

Umple-ți cu mine o zi

Umple-ți cu mine o zi,
Primește-mă în gândul de dimineață,
Dă-mi voie să te pot trezi,
Cu-n zâmbet nou întipărit pe față.

Foamea de mine las-o să-ți fie
Hrană pentr-un dejun copios,
Gustă-mi o clipă din cele o mie
Ce par să te-mbie pe trupu-mi frumos.

De-ți va fi sete înspre amiază,
Iubirea mea e-un alt izvor
De apă vie, rece, trează,
Din care poți să bei cu dor.

Să nu te temi de se-nserează,
Sărută-mă, nu te opri,
Căci noaptea-i scurtă, nu durează,
Tu rămâi gol de mine, nu de zi.