sâmbătă, 31 octombrie 2015

Strugurii tuturor se coc intr-un final!

   Vreau să fiu eu într-o lume care-mi cere să fiu altcineva, doar pentru că așa i se pare ei că este potrivit. O lume care este atât de asemănătoare mie prin calitatea umană cu care a fost înzestrată, dar atât de diferită prin lipsa de deschidere și obtuzitatea față de diversitatea interioară.
   O lume care atunci când plângeam îmi cerea să râd pentru că i se părea absurd să îmbraci suferința în veșminte de permanență, pentru că ei știau cât poate sau cât trebuie să sufere un om.
   Aceeași lume, acum când mă străduiesc să zâmbesc, condamnă zâmbetul meu, semn al recuperării sufletești, confundându-l cu uitarea mult prea rapidă a ceea ce a fost viața mea. Nu e potrivit să trăiesc, spun ei, acum după ce atunci când păream să îmi găsesc locul în moarte, părea la fel de nepotrivit să mor.
   Eu nu știu ce îi este bine acestei lumi reprezentată de X, Y, și Z care nu întâmplător sunt așezate la coada alfabetului în ecuația importanței părerii lor pe această planetă, pe care, din fericire, încă mai încăpem toți, și dacă eu care sunt A, B sau C pentru mine personal, mă simt atât de departe de binele lor, pe care și-l pot construi cum doresc ei, de ce distanța de la ei la mine se măsoară altfel? De ce drumul de la mine la ei este atât de lung încât nici nu știu că mă așteaptă în capăt, iar drumul de la ei la mine e atât de scurt că par să le intru în ochi ca un pai nedorit.
    Eu sunt bine, mulțumesc, cu mine și cu toți oamenii din jurul meu pentru care reprezint ceva, în egală măsură cu ceea ce reprezintă ei pentru mine. Ei ar trebui să fie bine pentru ei și pentru toți oamenii în mijlocul cărora se regăsesc. E oare așa de greu să facem niște alegeri personale și să îi ignoram pe cei care nu ne corespund nouă? Eu cred ca nu. Să avem răbdare strugurii tuturor se coc într-un final !


joi, 29 octombrie 2015

Sunt chip de lut

Sunt chip de lut zidit în piatră,
De riduri spart sub ochi-mi goi,
Bătut de vreme și de soartă,
Uscat de vânt, spălat de ploi,
Visând la viața mea de altă dată.
   
Sunt chip de lut găsit între ruine,
Un martor mut al timpului trecut,
Când zilele erau de soare pline,
Când nu știam că m-am născut
Și orice an se varsă-n mine.
   
Sunt chip de lut uitat într-o firidă,
Dintr-un destin certat cu omenescul,
Ce nu mai vrea trăire insipidă,
Și ar dori să guste iarăși universul,
Cu-o patimă de tot avidă.
   
Sunt chip de lut lăsat să simtă
Cum viața i se întoarce în pori,
Ca o văpaie iarăși întețită,
De focul viu ce-ți dă fiori,
De carne moale, tandru dezmorțită.

Sursa foto- Internet

miercuri, 28 octombrie 2015

Făt-Frumos cel curajos

În caz că apare Făt-Frumos,
Să-l anunțați pe curajos,
Să lege calul la intrare
Suntem în criză de parcare.
   
Lipsesc puțin dar mă întorc,
Să mă aștepte lângă bloc,
Să stea acolo neclintit,
Să văd că-i arde de iubit.
   
De se grăbește să revină
La început de săptămână,
Să ceară voie la-mpărat,
Să cânte în față la palat.
   
Să spună clar și răspicat,
Că-i pregătit de însurat,
Cu doar juma' de împărăție
Și cu o Ileană cam tărzie.
   
Ileana nu-i așa frumoasă,
Și nici nu stă prea mult pe-acasă,
I-a cam trecut de măritat
Și are treabă prin regat.
   
Deci Făt-Frumos trebui să știe
Că are încercări o mie,
De străbătut pân' la mânuța
Ilenei coaptă ca frăguța.
                               Sursa foto-Internet

luni, 26 octombrie 2015

Femeie singură într-o lume plină

   Percep uneori un sunet hârâit în urechile mele deja astupate la urletele dureroase pe care numai eu le auzeam, pentru că eu le scoteam. Urlam în mine pentru mine, fără să știu că fac asta.
        Privesc cu atenție, încercând să descopăr ce mașinărie monstruoasă a devenit inima mea, așa încât să-și înlocuiască bătaia ritmată cu acest hârâit obosit, și-mi dau seama că sunt pietrele din sufletul meu care încep să se așeze una peste alta, acolo unde le este locul, construind o "cetate" trainică rezistentă asediilor ulterioare, în care voi rămâne adăpostită eu, femeia singură.
   Ce înseamnă o femeie singură? Este ea diferită față de restul femeilor (ne)singure care merg alături de cineva pe un drum pe care nu sunt "nevoite" să îl străbată neînsoțite să-l străbată pe cont propriu?
   Aș putea spune da, ținând cont de faptul că viața mi-a oferit șansa de a trăi o vreme de cealaltă parte a baricadei. Aș putea spune nu, raportându-mă la aceeași experiență din care am înțeles că împletirea destinelor este o utopie care demonstrează că individualitatea fiecăruia dintre noi este atât de elocventă, chiar în interiorul cuplurilor, și că, de fapt, nu iubirea ci compromisul devine de cele mai multe ori magnetul care lipește cele două individualități distincte.
   Aș putea spune (nu)știu pentru că fiecare femeie are răspunsul în interiorul ei, și depinde de puterea ei de înțelegere, de acceptare și asumare să îl scoată la lumină și să-l poarte cu demnitate.
   Știu însă, că o femeie singură nu înseamnă o femeie vulnerabilă, nu înseamnă o femeie nesigură, nu înseamnă o femeie rătăcită, și că, dacă ea se află singură pe un drum al ei, nu înseamnă neapărat că nu va fi în stare să ajungă la destinație. Va întârzia poate, pe acea cărare mai mult decât dacă ar fi fost însoțită dar nu pentru că nu a avut cine să-i grăbească pașii, ci pentru că și-a dorit să zăbovească mai mult asupra lucrurilor care "o interesează" și nu doar asupra celor care "ne interesează"
   O femeie singură trăiește într-o lume plină de idei, păreri, prejudecăți, și de ce nu ostilități, din partea celor care consideră că (a)normalitatea lor afectează succesiunea zilelor și a nopților pe acest pământ, în care amorțeala sufletească, frustrarea închisă în suferința conjugală și rutina orbecăită, pipăită cu gust de buze mușcate la sânge, sunt "adevărata viață".
   Sinceritatea asumată mă îndeamnă să recunosc că, o vreme nici eu nu am avut curajul să privesc dincolo de lumea plină a vieții mele. Doar că destinul meu s-a despletit singur, coordonat de firele nevăzute ale Maestrului Călăuză, și m-a lăsat în aceeași lume plină, să-mi redescopăr puterea de a fi eu întreagă, în jumătate din mine. Și am încăput, nu pentru că sunt firavă, ci pentru că m-am remodelat după spațiul pe care l-am avut la dispoziție, reconstruindu-mă piatră cu piatră în ceea ce accept cu demnitate că sunt : femeie singură într-o lume plină !

duminică, 25 octombrie 2015

Ia-mă cu tine gând calator

Gândul se agață de cerul de sus,
Vrea să rămână suspendat de Înalt.
Ia-mă cu tine gând călător,
Mai e un loc pe aripa ta.
Să poposim în suflet de om,
Aflat stingher pe un capăt de stâncă,
Scăpat acolo de vulturul vieții,
Sortit să piară de dorul câmpiei,
Ori neputința de a se întoarce la Cer.
   
Să-i ascultăm povestea nescrisă,
Din care lipește finalul visat,
Rămas agățat de ciocul de vultur.
Hai s-o rostim gândului său,
Rătăcitor asemenea nouă,
În căutarea vieții căzute din cer.
S-o așezăm în calea uitării,
De tot ce-am trăit pe pământ,
Noi, trupuri unite în gânduri,
Cu cei ce au plecat mai demult.
   
   
Ia-mă cu tine gând călător,
Am lângă tine locul meu gol,
Umple-l cu mine măcar o secundă.
Treci peste mine gând călător,
Apără-mi somnul cu zboru-ți din vis.
N-am să rămân agățată de tine,
Ca o liană pendulând între lumi,
Ce sunt separate de spațiul oniric,
Punct de întâlnire pentru gânduri și trup,
Promit să cobor înapoi și să sper.






   
   

sâmbătă, 24 octombrie 2015

Ruleta rusească

Am jucat ruleta rusească cu viața
Am pus între noi revolverul trist,
Încărcat cu un glonte de ură,
Vândut mie de propriul trecut.
   
I-am admirat curajul de a trage prima,
De a-și duce singură ura la tâmplă,
Știind că se va umple de ea, dacă
Glonțul va țâșni când va apăsa.
   
Am jucat ruleta rusească cu viața,
Dar nu am văzut-o murind de ură,
Și nici ea nu m-a văzut pierind,
Când a venit rândul meu să trag.
   
Am jucat și mai joc ruleta rusească,
Și viața știe ca se va umple de ură,
Și-atunci stăm la pândă mereu,
Cu revolverul pe masă între noi.
   
Voi juca ruleta rusească cu viața,
Dar nu voi mai sta lângă ea,
Când va trage din nou ultimul glonț,
Căci nu pot trăi o viață cu ură


vineri, 23 octombrie 2015

Criză de timp

 Pică din cer clipe puține,
 E criză de timp în Înaltul Ceresc,
 Eu sunt departe, n-ajung la mine,
 Cei ce le-adună ceas construiesc.
   
 Le așează pe ore în cadranul rotund,
 Una din alta se aștern într-o zi,
 Eu sunt departe n-ajung nicicând,
 Ceasul n-așteaptă cum aș dori.
   
 Timpul aleargă de frica opririi,
 Secundele ticăie închise în ceas,
 Eu sunt departe, n-ajung iubirii
 Să-i fac în suflet loc de popas.
   
 Zilele trec în nopți care vin,
 Anii se duc condensați într-o clipă,
 Eu sunt departe, n-ajung să țin
 În palmă o viață trăită în pripă.
   
 Soarta n-așteaptă nimic de la mine,
 Ea se întâmplă, spectacol viu,
 Eu sunt departe, pierdută în sine,
 Ceasul nu-mi spune ce vreau să știu.
   
 Capătul lumii se ascunde de timp,
 Nimeni nu știe când o să fie,
 Eu sunt departe, n-ajung să schimb
 Stropul de vreme hărăzit mie.


Sursa foto-Internet  
   

joi, 22 octombrie 2015

De ce eu? De ce așa ?

   Sunt întrebări pe care cel puțin o dată în viață ni le punem, marcați de un eveniment care aruncă toată nedreptatea divină pe umerii noștri, făcându-ne să ne simțim ca și cum am fi fost sacrificați să ispășim toate păcatele omenirii prin suferința noastră atât de neînțeleasă, atât de puternică. 
   Am petrecut luni în șir măcinată de aceste întrebări, conștientă fiind că răspunsul pe care l-aș primi ar rămâne invizibil, chiar dacă m-aș împiedica de el și m-aș rostogoli între marginile lui, lovindu-mi tâmplele zvăcninde  de colțurile lui ascuțite. Doar întrebam, nu voiam răspunsul și îmi era teamă să recunosc și să-mi asum asta.
   Când într-o zi liniștea a bătut la poarta sufletului și mi-a întins ce mai rămăsese din el, din răspuns, m-am ascuns cât mai adânc în durere ca să nu mă găsească, pentru că nu eram pregătită să îl accept, să îl trăiesc, să îl știu. Din când în când prinzând curaj, ieșeam din ascunzătoarea mea și stând așezată pe genunchii unei conștiințe obosite de atâtea pedepse succesive, incantam din nou, ținând suferința de mână "De ce eu? De ce așa?" 
   Apoi, în timp, pe măsură ce orele nu mai păreau veacuri și secundele au redevenit 60 nu miliarde într-un minut obișnuit, am uitat de întrebări, sau poate, nu de întrebări, ci am uitat să fug de răspuns. Când lupta dintre întrebare și răspuns s-a încheiat, am văzut înfipt la marginea capitolului de viață pe care nu-mi mai doream să îl deschid, ca într-o redută, răspunsul de care fugisem ca un iepure laș "De ce nu tu?" "De ce altfel?"
   Pentru ceilalți asemenea mie care se vor irosi în căutarea a ceea ce oricum ne găsește când e momentul, ar putea să accepte ca nu noi dăm ordinea universală pe acest pământ, ca nu noi alegem, ci suntem aleși pentru că rolul acesta ni s-ar potrivi cel mai bine, că nu noi am ales nici intrarea, nici ieșirea de pe marea scană a vieții, și că se întâmplă așa și nu altfel, pentru că rolul acesta l-am învățat încă dinainte de a ne naște, și ca în "nomenclatorul divin", Dumnezeu nu acceptă sufleori.


 Sursa foto -Internet 

miercuri, 21 octombrie 2015

Șotronul

Mi-am invitat gândul,
Să jucăm împreună șotronul.
Ne-am așezat în fața lui
Ca niște ochi ai sufletului.
Eu eram ochiul stâng,
Din care dădeam să plâng.
El era ochiul drept,
Aflat singur în piept.
I-am închis pe amândoi,
Să strângem lumina în noi,
S-aruncăm cu ea în șotron,
Să-l luminăm ca pe un om,
Întins pe jos printre pași
Grăbiți sau în urmă rămași.
Gândul a sărit primul,
Eu n-am nimerit unul.
Când a ajuns pe la opt,
Am simțit că e copt,
Și ar putea să îmi spună
Ce ascunde după lună,
Ce pitește sus pe cer,
În zborul lui prin eter,
Când fuge de mine, de jos,
Cu fața spre soare întors.
Dar gândul tandru m-a împins
Spre zecele greu de atins.
Fără să-mi spună cum,
Am și ajuns în capăt de drum.
Mi-am invitat gândul
Să jucăm împreună șotronul,
Fără să știu că de fapt,
Mi s-a iertat un păcat.
Unul mare cât zece,
Ce-mi ținea sufletul rece.




marți, 20 octombrie 2015

Chemare

Șoptește-mi ceva,
Urăsc liniștea,
Vorbește-mi duios,
Să te simt frumos.
   
Spune-mi tot ce simți,
În vorbe cuminți,
Vorbește-mi de tine
Întins lângă mine.
    
Arătă-mi o stea,
Ce e doar a ta,
Dăruiește-mi-o mie,
Lumină să-mi fie.
   
Cântă-mi serenadă,
Compusă în grabă,
Ascuns printre șoapte,
Rătăcind prin noapte.
   
Ține-mă de mână,
Să dormim sub lună,
Ca două petale,
Din aceeași floare.
   
Rămâi până-n zori,
Robit de fiori
Însetat de rouă,
De iubire nouă.
   
Te aștept din nou,
Al nopții erou,
Știu că ai sa vii,
Iubire să-mi fii.

 Poezie inclusă în volumul "Zbor în suflet" 
     apărut la Editura Libris,
            Brasov, 2017
   

http://www.libris.ro/AfiseazaProdus.jsp?pr_id=1164667




Sursa foto- Internet

luni, 19 octombrie 2015

Dor ascuns

S-a pitit dorul de mine,
Să nu-l mai găsesc astăzi,
Când lacrimile au încetat
Să mai curgă pe obraz,
Iar urmele lor aspre,
Au lăsat dâre uscate,
Mărturii ale durerii trecute.
   
L-am întrebat de ce fuge,
Și mi-a răspuns cu glas
Tremurat, că-i e teamă,
Că nu știe ce drum să apuce,
Să nu mai audă cum strigă
Dorința ascunsă din suflet,
Ce-l strânge un pic câte un pic.
   
Și-am înțeles cât e de greu,
Să fii un dor ținut închis,
Și am promis să fiu atentă,
Când voi trăi din nou, iubind,
Să nu mai simt nefericirea
Ascunsă ca o moarte lentă,
Ce devorează un suflet trist. 
   

duminică, 18 octombrie 2015

El este Ruse !

   




        El este Ruse ! Un oraș din Bulgaria. Sau mai bine zis o stradă din acest oraș, surprinsă într-un anumit moment al zilei. Undeva, insignifiantă, la începutul ei, înainte de a o străbate, eu. Altundeva, mai în față, sau mai în spate alți oameni, străbătând-o cu pasul lor spre ceva, spre undeva. O stradă cu început și cu sfârșit, un drum de dus și de întors, pentru mine doar astăzi, pentru alții poate și altă dată. Noi, trecătorii, mâine poate nu vom mai fi să o măsurăm cu pasul existenței noastre, ea însă va rămâne să primească pe alții asemenea nouă, poate într-un alt decor, cu alte veșminte, dar aceeași stradă, pergament în istoria acestui oraș care se scrie temeinic prin oamenii ei, pe care îi vedeți alături de mine.
   Ruse ! Un oraș cu istorie veche de pe vremea romanilor a cărui cetate vorbește și astăzi prin gurile ghizilor și custozilor de muzee despre ce a fost odată pe aceste meleaguri. Și istoria lui, mai veche sau mai nouă, se varsă în sufletele noastre, veniți de pe alte plaiuri să îi cunoaștem, să ne amintim de ei, să îi pomenim, să îi auzim, să îi simțim ca niște ecouri prin timp.
   Două zile deosebite în care am trăit o experiență minunată, alături de colegi, de elevi și de partenerii bulgari.
   De ce noi la Ruse? Un proiect în care liceul nostru, Colegiul Tehnic " Ștefan Bănulescu", este partener al liceului profesional Ivan Pavlov : " Tradiții culinare și inovație". Scopul educațional al proiectului este promovarea tradițiilor culinare romanești și bulgărești deopotrivă.
   Activitățile proiectului au inclus o jumătate de zi în care echipele de elevi români și bulgari au pregătit 5 feluri de mâncare tradiționale care au fost degustate, apreciate și jurizate de bucătari profesioniști ai orașului, toți foști elevi ai liceului în care s-au desfășurat activitățile noastre.
   Atmosfera a fost ospitalieră, prietenoasă degajată și a promovat interculturalitatea, împărtășirea de experiențe noi, dându-le copiilor oportunitatea de a aprecia și valoriza ce este prețios în specificul național al fiecărei țări.
   Elevii români au primit aprecierile chef-ilor bulgari pentru calitățile lor, printre care au fost menționate buna organizare în cadrul echipelor, respectarea proceselor tehnologice corecte în procesul de pregătire al dish-urilor, capacitatea de a lucra în echipă, disciplina și curățenia în elaborarea produselor.
   Preparatele ambelor țări au fost expuse la Casa de cultură din Ruse, bucurându-se de o bună mediatizare din partea televiziunilor locale și naționale.
   Am plecat încărcați de impresii frumoase despre oameni și oraș, cu regretul ca nu am petrecut mai mult timp alături de ei, mai ales de elevii bulgari.
   Luna viitoare experiența se reînnoiește în orașul nostru unde partenerii bulgari sunt așteptați.
   Mulțumim Ruse ! Vă așteptăm la Călărași!












Înapoi în caruselul vieții ! II

   Mi-e dor de veselia, de seninătatea, de bujorii din obrajii noștri, de sănătatea care ne exploda prin toți porii, chiar dacă eram plini de praf, de bacterii, de microbi, și am fi oripilat cu înfățișarea noastră un părinte de azi, îngrijorat să asigure un mediu steril perfect pentru copilul lui.
   Mi-e dor de senzația de de foame și sete pe care o simțeam în stomac, dar pe care o ignoram sacrificându-mi aceste trebuințe pentru încă două ore de joacă. Cum să pleci când toată gașca era acolo, cum să intri tu în "gura lupului", întorcându-te acasă, când nu se știa dacă mai poți să o zbughești înapoi și rămâneai cu gândul acolo. la marile jocuri.
   Poate că mi-aș dori să rămân acolo, să refuz să cresc dar știu că mi-am propus să merg dincolo de nașterea mea, spre acel moment în care se spune că sufletul semnează "contractul" venirii lui pe pământ, știind pas cu pas ce urmează să se întâmple în întreaga lui existență trupească. De ce tocmai acolo ? Nu stiu, poate că adeseori am tendința să consider veridică această teorie care ar putea explica senzatiile de deja-vu pe care le experimentăm de-a lungul vieții. Poate că explicația tocmai aceasta ar fi- nu am mai trăit o dată acel ceva ci am văzut că vom trăi acel ceva, că vom trece prin experiența respectivă, și nu ne-am speriat, sufletul nostru nu a dat înapoi, ci a venit pregătit să trăiască cele ce i-au fost date lui, indiferent de revolta trupului care nu înțelege de ce așa și nu altcumva.
   Aș vrea să fiu acolo, eu-trupul să vad ce i se arată eului-suflet, și poate știind, voi avea puterea să accept mai ușor cele hotărâte mie.
   Ar fi ca o ghicire a viitorului la începutul vieții. Mi-ar fi oare de folos? Poate da, poate nu. Nu vreau să știu viitorul, dar vreau să știu "viitorul trecut" ca într-o mașină a timpului întoarsă spre începuturile mele. Poate cine știe, de data asta aș apăsa pe un alt buton care ar schimba măcar itinerariul dacă nu pasagerii alături de care am călătorit spre încoace.
   

sâmbătă, 17 octombrie 2015

Înapoi în caruselul vieții !

   Dacă ne-am putea întoarce în timp, cred ca aș cumpăra bilet doar pentru dus și aș alege să călătoresc înapoi până dincolo de nașterea mea. Aș revedea secundă cu secundă toate evenimentele care mi-au marcat existența, retrăind cu alte sentimente toate emoțiile și reacțiile pe care le-am avut atunci când ceva s-a întâmplat sau cineva m-a marcat prin acțiunile lui.
   Nu aș zăbovi prea mult în perioada maturității, este încă proaspătă în amintirea mea, iar greșelile făcute, asumate și interiorizate, m-au făcut să înțeleg că dacă aș fi acționat rațional și nu emoțional, destinul ar fi fost același dar aș fi suferit mai puțin. Sunt lucruri pe care le regret dar am înțeles că nu le-aș fi putut face altfel, și chiar dacă nu mai pot ține în mână firele unei vieți liniștite, normale, egale, ci ale uneia frământate, întortocheate, imprevizibile, ea este cumva continuarea celeilalte în care poate în subconștientul meu nu mă mai regăseam.
   M-aș opri pentru o vreme în perioada adolescenței pentru că mi-e dor de omul care eram atunci. Mi-e dor de exuberanța, de optimismul, de încrederea în forțele proprii, atunci când puținii ani și puțina experiență de viață reprezentau ingredientele perfecte pentru rețeta omului temerar. Mi-e dor de iubirea adolescentină pentru tot ce reprezenta ziua din zori și până în noapte, de lăcomia cu care gustam nestingherită din mii de pagini de roman care îmi dădeau posibilitatea să călătoresc liberă prin spații imaginare, construind în mintea mea inocentă caractere și personalități frumoase, de care m-aș fi vrut înconjurată. Mi-e dor de sentimentul acela când simțeam că nu mă tem de viață, când mă frământam atât de puțin dacă mă iubește cineva sau dacă maine o sa am pe cineva de iubit, când fiecare iubire mi se părea atât de incandescentă, de unică, de profundă încât credeam că la capătul ei, la care ajungeam destul de repede, lumea se va sfârși, că nu voi mai iubi niciodată. Și totuși, soarele continua să răsară, lumea nu se sfârșea, iar iubirile ofereau, fiecare din ele, un strop de dezvoltare emoțională, un fir de speranță, o petală de trandafir, care atunci când a fost complet în inima mea s-a deschis într-o poveste frumoasă, completă cât a fost ea menită să dureze, dându-mi sentimentul de femeie împlinită.
   Apoi, voi călători mai departe spre acea perioadă din care cu toții greșim că plecăm prea repede, copilăria. Am făcut parte din generația copiilor norocoși, care au avut o copilărie frumoasă. A fost, poate, și meritul părinților noștri, sau poate a fost meritul unei epoci care ne-a învățat să ne bucurăm simplu și firesc de ceea ce copilăria ne oferea. Jocurile copilăriei mele par "o lume dispărută" pentru generațiile de astăzi, dar "dinozaurii" aceia care ne umpleau ziua sunt încă atât de vii în amintirea mea. Păcat ca nu i-a salvat nimeni să îi aducă până astăzi, sa creeze un minunat muzeu al unei copilării atât de frumoase, încât mulți dintre noi, nostalgici, l-am vizita în fiecare duminică fără să ne plictisim.
   

joi, 15 octombrie 2015

Sunt frunze...

Sunt frunze ucise pe jos,
Mi-e frică să calc pe alocuri,
Mă înțeapă galbenul lor inert,
La fiecare pas așezat peste ele.
   
Au murit la vreme de seară,
Să nu fie văzute de cele de sus
Rămase pe crengi tot mai goale,
Să fie crezute nuntite de vânt.
   
Mirese gingașe purtate pe brațe,
De ici până colo de toamna rebelă,
Pețite haotic de zile cu brumă,
Desprinse de viață, plutind spre pământ.
   
Sunt frunze așternute, plăpânde făpturi,
Pe aleile goale în parcul pustiu,
Pășesc printre ele și aud cum îmi spun,
Că moartea-i o formă de somn îngeresc.
   
Sunt frunze adormite în sufletul meu,
Și somnul lor roșu, aproape de copt,
Aduce odihnă și liniște plină,
De dorul de viață din frunze de toamnă.


Sursa foto-Internet

miercuri, 14 octombrie 2015

Simt timpul și dragostea

Simt cum timpul îmi numără pașii,
Pe cei mari câte unul, pe rând,
Pe cei mici doi câte doi în pereche,
Și se oprește odată cu mine așteptând.
   
Poate dacă nu aș mai merge o vreme,
Ar uita de mine și numărul lor,
Aș trișa în jocul de-a mersul în timp,
Și aș câștiga nemeritat niște ani în plus.
   
Nu pot păcăli timpul hărăzit mie,
Evitând drumul găsit de curând,
Dar pot învăța pasul de horă,
Când eu și timpul am merge în cerc.
   
Simt cum dragostea îmi numără bătăile inimii,
Pe cele mari le strânge în minute,
Pe cele mici le varsă în secunde,
Bucurându-se că încă mai simt.
   
Poate dacă ea nu ar mai bate o vreme,
Dragostea ar pleca din inima mea,
Aș înșela stupid în jocul iubirii,
Fără sa câștig însă o altă dragoste.
   
Nu pot păcăli dragostea crescută în mine,
Prefăcându-mă că nu o cunosc,
Dar pot învăța din nou să trăiesc,
Așa cum am făcut-o cândva.

   
 Sursa foto-internet  

luni, 12 octombrie 2015

Intrebări si răspunsuri.

Caut răspunsuri la întrebări,
Nepuse de nimeni gândului meu.
Găsesc întrebări ce nu au răspuns,
Căci nu sunt rostite de-acolo de sus.
Cine să întrebe de ce sunt aici,
Cine să știe care mi-e drumul,
Așternut înainte-mi fără să-l văd,
Bâjbâind în derivă ca noaptea prin lume,
Socotind pas cu pas distanța spre zi.
   
Caut răspunsuri fără întrebări,
Rătăcite absurd prin mii de idei,
Agățate tacit de semnu' întrebării,
Menite să scurme în noianul de vorbe,
Ce-aduc a sentințe fără proces.
Găsesc întrebări în retorica minții.
Țesute acolo în fină rețea,
Cu ochiuri perfecte ce lasă să intre,
Îndoiala că așteptau vreodată răspuns.
   
Caut răspunsuri de după întrebări,
Ce nu-și mai au rostul în logica firii,
Șterse de timpul trecut peste ele,
Prea mult așteptate, prea puțin înțelese,
Smulse cu forța din guri amuțite.
Găsesc întrebări în urma durerii,
Prea ascuțite să fie uitate,
Lovind colțuroase în pereți de poveste,
Goliți de culoare, înnegriți pe alocuri.
   
Caut răspunsuri, găsesc întrebări,
Unele-mi plac, altele-s grele,
Unele vin, prăvălite la vale,
Altele pleacă, împinse în sus.
Găsesc întrebări cu zeci de răspunsuri,
În grilă croită din test aritmetic,
Un plus sau un minus așezat la-ntâmplare,
Îmi spulberă crezul că este vreo noimă,
Să vrei absolutul, trăind relativ  

duminică, 11 octombrie 2015

Despre "Declarație"

   
   
   "- Recunoaste ca ti-e dor de noi !!!
- P, știi că-s rușinos. Cum să recunosc...?!?
- Si rusinosii sunt oameni frumosi..
.- Aaaaa, mulțumesc! Da, de frumos sunt superb, clar.
- Clar !!! Nu am gusturi nesuperbe.
- Evident. Și modest. Modeste.
- Mai ales modestia m-a cucerit... Sa mai enumar?
- Ia să vedem...ce mai ai?
- Empatie, Caracter, energie, vointa, perseverenta, preocupare... farmec, chimie, fizica, biologie..
.- Vai! Cred că mă însor. Curând.
- Pai cu atatea calitati cred si eu...  "         
                                                                                                                                         Sursa : Povesti de incetineala
   
   
 Ieri, eu și tatăl ei am conceput o poveste. Simplu, firesc și natural, așa cum se zămislește orice ființă atunci când în înșiruirea cronologică de puncte pe axa prezentului sosește momentul ei optim pentru a-și face apariția în această lume în care fie va însemna ceva, fie va trece neobservată.
   S-a născut dintr-un dialog simplu dar profund, generat de amintiri de primăvară rechemate în memorie de nostalgia mijlocului de toamnă.
   Instinctul meu de "mamă de poveste", a acceptat-o imediat pentru că i-a simțit energia și vitalitatea, calități ale tatălui, impregnate adânc în miezul cuvintelor puține dar pline de sevă.
   Apoi, la puțin timp după nașterea ei, tatăl mi-a cerut să o botezăm. Acum îmi dau seama, cu surprindere, că nu mi-a cerut să îi punem un nume, ci să o botezăm, în spiritul credinței ortodoxe, deși, cum el este tatăl ei am fi putut să așteptăm încă mulți ani de aici încolo.
   L-am rugat să mai stăm un pic să mai crească și să ne gândim la un nume, dar nerăbdarea  tatălui a învins, iar eu ca o mamă bună cum devenisem spontan, am recunoscut că tatal trebuie să aibe ultimul cuvânt în alegerea numelui, pentru ca trebuie să fie o poveste fericită si nu una de tip single-parent.
   Am dăruit tatălui dreptul la nume, acceptând cu sufletul deschis că se va numi simplu,"Declarație", și nu va purta nume de sfânt, iar tatăl a răsplătit bunătatea mea cu o bunătate infinit mai mare, spunându-mi că va fi o poveste care va semăna cu mine. Hmmm(?!) Va fi o poveste frumoasă? Sau poate una puternică?
   Mi-aș dori să fie o poveste care să treacă cu demnitate prin sufletele oamenilor care o vor cunoaște, și să nu fie o poveste tristă pentru că mama ei știe ce înseamnă să ai un chip trist într-o zi cu soare.
   Nu-i mai bine să semene cu tine tati? Tu ai mai multe calități...



   
   

sâmbătă, 10 octombrie 2015

De n-aș fi femeie...

De n-aș fi femeie,
Aș vrea să fiu mare,
Să înec între valurile mele,
Suferințele strânse în timp.
   
   
De n-aș fi femeie,
Aș vrea să fiu luptă,
Să înving cu armele mele,
Inamicul nevăzut din umbră
   
De n-aș fi femeie,
Aș vrea să fiu copac,
Să umbresc cu ramurile mele,
Ogorul sădit cu sămânță.
   
De n-aș fi femeie,
Aș vrea să fiu ceas,
Să măsor cu bătăile mele,
Clipele pierdute în timp.
   
De n-aș fi femeie,
Aș vrea să fiu munte,
Să mângâi cu crestele mele,
Văzduhul și ceru-mi deasupra.
   
Dar sunt femeie,
Și-aș vrea să înțeleg,
Cine sunt pentru mine,
În jocul de-a viața sortită.
   
Dar sunt femeie
Și aș vrea să rămân,
Leagăn de dor și iubire
De azi și de mâine.



Sursa foto _internet
   
   

joi, 8 octombrie 2015

Sfârșit de lună

Din jarul stins al nopții reci,
Am adunat cu mâna tremurândă,
Bucăți de lună risipite în veci,
Ce s-au pierdut secundă cu secundă.
   
Sunt cioburi mari de lună spartă,
Și prăbușită brusc peste pământ,
Sunt cioburi mici, frânturi de soartă,
Ce s-au cernut prin sita gând.
   
Eu n-am simțit sfârșitul ei,
Și n-am știut să o păstrez,
S-a stins ca dragostea unei femei,
Rămasă goală, fără miez.
   
Și într-o seară n-a mai fost,
Și am privit degeaba cerul,
Căci fără ea el n-avea rost,
Și-n locul ei zăream eterul.
   
Pășind încet prin întunericul intens,
Sub pasul meu aproape bâjbâit,
Am întâlnit un ciob imens,
Ce îmi cerea să îl ridic.
   
L-am pus oglindă la intrarea în viață,
Căci reflecta discret în unda lui,
Tot ce-mi stătea întipărit pe față,
Icoană blândă a sufletului.
   
 Aveam un strop de lună spartă,
 Dar altele pe jos mă așteptau,
Mi-aș fi dorit s-o am pe toată,
Căci fără lună suflete mureau.

Sursa Foto - Internet