O lume care atunci când plângeam îmi cerea să râd pentru că i se părea absurd să îmbraci suferința în veșminte de permanență, pentru că ei știau cât poate sau cât trebuie să sufere un om.
Aceeași lume, acum când mă străduiesc să zâmbesc, condamnă zâmbetul meu, semn al recuperării sufletești, confundându-l cu uitarea mult prea rapidă a ceea ce a fost viața mea. Nu e potrivit să trăiesc, spun ei, acum după ce atunci când păream să îmi găsesc locul în moarte, părea la fel de nepotrivit să mor.
Eu nu știu ce îi este bine acestei lumi reprezentată de X, Y, și Z care nu întâmplător sunt așezate la coada alfabetului în ecuația importanței părerii lor pe această planetă, pe care, din fericire, încă mai încăpem toți, și dacă eu care sunt A, B sau C pentru mine personal, mă simt atât de departe de binele lor, pe care și-l pot construi cum doresc ei, de ce distanța de la ei la mine se măsoară altfel? De ce drumul de la mine la ei este atât de lung încât nici nu știu că mă așteaptă în capăt, iar drumul de la ei la mine e atât de scurt că par să le intru în ochi ca un pai nedorit.
Eu sunt bine, mulțumesc, cu mine și cu toți oamenii din jurul meu pentru care reprezint ceva, în egală măsură cu ceea ce reprezintă ei pentru mine. Ei ar trebui să fie bine pentru ei și pentru toți oamenii în mijlocul cărora se regăsesc. E oare așa de greu să facem niște alegeri personale și să îi ignoram pe cei care nu ne corespund nouă? Eu cred ca nu. Să avem răbdare strugurii tuturor se coc într-un final !
