Bucăți de noi

Aș vrea să rupi un pic din mine
Ca dintr-un colț gustos de pâine,
Să-mi simți mirosul cald și parfumat,
De spic de grâu cu bobul alb, curat.

Bucata ruptă să o ții în palme
Ca pe un prunc la sânul unei mame,
Să-i cânți de dor în noaptea lină,
S-o prețuiești ca pe o zi senină.

S-o duci la buze lacom de iubire,
Să muști din ea nebun de fericire,
Și gustul ei să îți rămână-n minte,
Ca amintirea unei alte nopți-fierbinte.

Aș vrea să rup un pic din tine,
Să-l duc cu mine în zi de mâine
Să vii să iei bucata-ți lipsă,
Să o găsești în mine-nchisă.

Aș vrea să fim bucăți de noi,
Înlănțuite-n vis de doi,
Unite tandru într-un dor etern,
Ce nu se pierd într-un sfârșit peren.

Prețul neprețuirii

Se plătește de fiecare dintre noi atunci când nu mai avem pe cine sau ce prețui. El poate fi mare, sau mult prea mare în deplină concordanță cu ignoranța pe care am afișat-o față de lucrul sau persoana pe care am ales să o ignorăm suficient de tare, încât să se simtă neprețuit și să-și caute prețuirea în altă parte.
Amintiți-vă cât de încântați ați fost, măcar o dată în viață, când ați dobândit ceva ce vă doreați enorm, cât de mult îi invidiați pe alți posesori ai unui lucru similar, înainte ca voi să aveți ceva-ul ăla atât de râvnit. Încântarea voastră a ținut preț de câteva zile, câteva săptămâni sau luni, în funcție de structura sufletească a fiecăruia dintre voi, și de ce nu, de calitatea obiectului dorit.
Apoi, ea, încântarea, a scăzut în intensitate, intrând cumva în normalitatea proprietarului de lucruri...
Uneori, ați uitat vreme îndelungată să vă mai bucurați de obiectul adorației voastre pe care a început deja să se aștearnă praful.Poate doar dacă cineva vi l-ar lua sau muta din loc, instinctul de proprietar ar fi cumva tulburat de absența lui, reamintindu-vă că vă aparține.
Din păcate însă, natura umană nu își schimbă optica nici în privința oamenilor. Ne dorim oameni în viețile noastre, tânjim după prezența lor, visăm la momentele când vom fi în preajma lor, apoi când îi avem lângă noi și siguranța apartenenței lor este garantată, uităm de ei cu desăvârșire, lăsând să se aștearnă praful pe ceea ce a fost odinioară seva adorației și incandescenței noastre sufletești.
Doar că... spre deosebire de obiecte, oamenii pleacă, unii mai greu, alții mai ușor, dar totuși pleacă, iar cei mai mulți nu se mai întorc niciodată în locurile unde sufletele lor au fost rănite și neprețuite. Și bine fac ! Pentru că neprețuirea se plătește. Uneori atât de scump încât nu-ți mai rămâne nimic pentru tine după aceea, rămânând atât de sărac...de omul acela.
Bucurați-vă de oamenii din viața voastră, nu-i neprețuiți !

Lipsesc o zi din viața mea

Lipsesc o zi din viața mea,
Și fug cu mine sus pe cer,
Ca să îmi caut altă stea,
Și-o altă soartă să îi cer.

Acolo sus sunt mii de stele,
Cât pe pământ atâtea vieți,
Și ca și mine cad si ele
În diminețile cu ceți.

Găsesc o stea uitată-n cer,
Și tare aș vrea să fie a mea,
Până în ziua ce-am să pier,
Lăsându-mi cerul făr ' de-o stea.

N-am fost în viața mea o zi,
Și nimeni parcă n-a simțit,
Căci stele sus mereu vor fi,
Habar n-avem care au pierit! 

Vis al nopților târzii

Lasă-ți inima să-mi spună
Unde ești și când mai vii,
Să te aștept sub clar de lună
Vis al nopților târzii.

Lasă-ți dorul să mă cheme,
Să ne apropie într-un fel,
Focul să-mi aprindă-n vene,
Și să ardă cât vrea el.

Lasă-ți dragostea să vină,
N-o opri să mi se arate,
Nu-i știrbi a ei lumină,
N-o lăsa să facă noapte.

Lasă-ți sufletul să simtă,
Că nu zboară în zadar,
Că iubirea nu-i o țintă,
Ci al fericirii dar.

Trecutul rămâne II

　　　Când am ajuns gara era pustie, ne-am așezat pe un peron la întâmplare, împărțind aceeași valiza așa cum împărțisem o existență.Am stat o vreme fără să ne vorbim, fără să ne privim, fiecare adâncit în gândurile lui. Cred că dacă aș fi fost mai atentă aș fi putut să îi aud țipătul interior.
　　　Știam că il doare așa cum mă durea și pe mine dar simțeam că ruptura trebuia să fie definitivă
　　　- Când...încercă el cu timiditate
　　　-Întârzie, am răspuns eu tăios, parcă nerecunoscându-mă  în persoana de atunci pe mine femeia blândă și delicată care credeam că sunt.
　　　-De unde știi, nu ai fost să întrebi
　　　-Știu nu se pot hotărî unde să pună locomotiva, să tragă sau să împingă vagoanele, așa că mai așteptam.
　　　-Tu unde ai prefera?
　　　-Nu știu, tu ești cel care pleacă. Am fost ani la rând într-un tren cu o locomotiva care a tras din răsputeri niște vagoane mult prea grele pentru puterile ei, nu am ajuns prea departe.
　　　- Te vei urca într-un tren cu locomotiva în celălalt capăt.
　　　-Cred ca nu. M-aș simți împinsă spre o destinație forțată, pe care nu mi-o doresc. Am tăcut amândoi o vreme, gândindu-mă la toți acei ani în care am călătorit împreună în același tren și din care am fost nevoiți să coborâm la un moment dat.
　　　Apoi, deodată m-am ridicat în picioare și i-am zis scurt : 
　　　- Hai acasă ! Am plecat alergând fără să privesc măcar o singură clipă în urmă ca să nu regret gestul făcut
　　　A doua zi dimineață prin geamurile larg deschise ale casei sufletului meu, oricine ar fi putut vedea că trecutul meu fusese acceptat ca într-o împăcare mult așteptată, iar el, trecutul nu mai stătea cuminte în poartă așezat pe valiza asa cum îl găsisem deunăzi. O singură condiție avusesem de pus: să nu deschidem niciodată valiza cu amintiri.

　　　 

Trecutul rămâne !

　　　L-am văzut stând abătut lângă poartă atunci când am ieșit val-vârtej din casa goală și mohorâtă în care trăiam de ceva vreme. Tocmai plecam grăbită lăsând toate geamurile deschise pentru că simțeam că nu mai pot respira aerul uscat și încins ce îmi apasă pieptul și îndura pustietatea unor camere îmbibate cu mirosul de suflet bolnav.
　　　Stătea așezat pe o valiză îndesată cu lucruri, veche și ponosită, pe care nu o putuse închide și o încinsese cu o curea de piele peste, dar din care se ițeau pe la colțuri frânturi de amintiri, roase de vreme.
　　　 M-am așezat lângă el pe celălalt capăt al valizei și fără să îl privesc, jenată cu un glas în care se trădau paradoxal două sentimente contradictorii : suferința și eliberarea, și l-am întrebat :
　　　- Ai luat tot?
　　　- Da, mi-a răspuns, fără să mai adauge altceva.
　　　- Îmi pare rău, dar nu pot face altfel, am spus ca și cum m-as fi scuzat. Pare totuși puțin pentru atâția ani, am adăugat.
　　　- Amintirile mai vechi sunt mai subțiri și ușoare, mai ușor de așezat în valize. Cele recente ocupă mai mult loc până vor începe și ele să se usuce, în timp. Atunci, zâmbi el, valiza se va închide și voi putea pleca...
　　　- Vino cu mine i-am spus eu, ignorându-i ultimele cuvinte care trădau dorința lui de a rămâne încă o vreme în preajma mea.
　　　S-a ridicat fără să se opună și a apucat valiza, încercând să o țină cât mai sus ca să nu târască prin praful străzii excesul de amintiri, ceea ce mi-ar fi produs durere.
　　　Pentru că eu mergeam cu pas grăbit și hotărât  ca nu cumva  o urmă de slăbiciune să îmi înfrâneze pornirea și să mă facă să mă răzgândesc, el a rămas puțin în urmă luptându-se cu greutatea valizei, răsuflând greu, dar neîndrăznind să îmi ceară să încetinesc.
　　　- De ce fac asta? M-am întrebat continuând însă să merg la fel de repede. Nu este numai vina lui, oricât aș nega și eu am fost acolo în tot acest timp. Ce fel de om sunt să vreau să îl gonesc din viața mea, poate...
　　　- Unde mergem?, strigă el întrerupându-mi firul gândurilor.
　　　- La gară am răspuns sec, peste umăr. Vreau să te văd plecat cât mai repede și cât mai departe. Vreau liniște, multă liniște. Cu tine lângă mine viitorul nu îndrăznește să se limpezeasca, să se contureze, să crească.
　　　- Bine, am înțeles.