- A murit ! Era prima zi din cele 365 pe care aveam să le trăiesc, fără să vreau, fără să mi le doresc, și pe care multă vreme nu mi le-am amintit ca fiind ale mele, ci ale altcuiva ca și cum aș fi suferit o dedublare de personlitate.
Calmul meu indus de chimicalele farmaceutice, și din care m-am trezit abia la câteva zile după înmormântare a speriat pe cei mai mulți dintre apropiații mei care l-au privit ca pe o alunecare inexorabilă spre un soi de nebunie liniștită inofensivă pentru ceilalți dar periculoasă pentru mine personal.
Mi-amintesc chinuitoarea așteptare premergătoare confirmării unei morți pe care o văzusem instalându-se cu mai bine de 24 de ore înainte, dar pe care refuzam să o accept sperând într-o minune divină ce nu era însă sortită să se producă. Mi-amintesc cele câteva ore de somn sau de transă din noaptea aceea și prezența lui strângându- mă de mână cu o întrebare cu care, poate, avea să moară pe buze.
-Mă primești înapoi așa cum sunt? Dacă nu eu am să plec. Apoi țipătul meu ce avea în el acel "nu" monstruos despre care nu știu dacă era refuzul întoarcerii la o existență pe care intenționasem să o schimb printr-un efort de voință sau refuzul de a accepta plecarea lui de lângă mine. M-am gândit ulterior de multe ori dacă nu cumva acel nu rostit de subconștientul meu traumatizat deja nu a fost bucățica care lipsea din planul acela divin menit să îmi schimbe definitiv întreaga existență, ca să mă sature cumva de schimbarea după care tânjeam. Adică o înlocuire a unei pedepse cu alta pedeapsă, a unei cruci cu o altă cruce poziționată invers. Trezită din impresia aceea de somn m-am perceput singură și abandonată într-o lume dintr-o dată altfel, din cea veche nu-mi rămâsese decât căldura mâinii lui peste mâna mea.
Acela a fost momentul în care timpul a început să se târască pentru mine și fată de care am rămas cu aceeași percepție peste jumătate din cele 365 de zile despre care scriu astazi.
Fiecare oră care trecea și mă aducea mai aproape de dispariția lui rupea încă o bucățică din speranța că am să îl mai văd vreodată. Agitația mea a culminat inconștient cu momentul morții lui efective când am simțit că întregul apartament se prăvălește peste mine și am ieșit în stradă să merg, să merg, să nu stau pe loc de parcă moartea m-ar fi cautat pe mine.
Și apoi liniștea, calmul pe care l-am adus cu mine în casă atunci când m-am întors. Sunetul telefonului care anunța vestea m-a găsit știind, și dacă familia mea trebuia în momentele acelea să îmi ofere suport, să preîntâmpine o prăbușire, un colaps, eu am fost suport pentru un alt membru al familiei mai sensibil decât mine. Simplu, calm, firesc. Așa am făcut eu cunoștință cu moartea pentru prima dată în viața mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu