Dor de omul bun

　　Trecuseră minute bune de când stătea rezemată de balustradă așteptând, ascultând, respirând ca o dovadă că era încă vie, cel puțin pe dinafară. La câțiva metri de ea, cineva se oprise și arunca boabe de mei porumbeilor care se strânseseră ciucure în jurul lui. De undeva, nu de foarte departe se auzeau bătăi de clopot, vestind o slujbă de seară.
　　Se desprinse de balustradă și își continuă drumul, încercând să treacă neobservată, ca să nu sperie prea mult porumbeii. Când ajunse în fața bărbatului care îi hrănea, acesta îi făcu semn să se oprească, aruncând ultima mână de grăunțe. Se trezi dintr-o dată înconjurată din toate părțile de păsări. Zâmbi, dar trebuia să recunoască că fâlfâitul aripilor lor, iureșul creat o zăpăciră și îi tulbură întrucâtva starea de liniște pe care o simțise până atunci. Deși stăteau unul lângă altul, bărbatul părea absent și captivat doar de obiectul preocupărilor sale, porumbeii. Când aceștia terminară de mâncat și își luară zborul, bărbatul se întoarse spre ea și spuse :
　　- Acum poți să treci, seara bună.
　　-Mulțumesc asemenea, răspunse ea politicoasă, făcând primii pași fără să îl privească, nu din timiditate, ci pentru că un chip în plus, nu însemna neapărat un om nou.
　　-Ce făceai acolo ? Te-am observat, ai stat ceva vreme, privind în zare, o opri el din nou. Avea o voce aspră, dar protectoare, care-i amintea de vechii căpitani de corăbii.
　　-Ascultam dorul...
　　-Dorul are sunet, nu știam, fantezii feminine, făcu el, dând din mână a lehamite.
　　　- Dorul are ecou, răspunse ea cu dârzenie, întorcându-se și oprindu-se în fața lui, hotărâtă să lupte cu neîncrederea omului acela în dorul ei.
　　　La rândul său și el îi susținu privirea și prima dintre luptele, mereu altele, dar totuși aceleași dintre rațiunea unui bărbat și simțirea unei femei părea gata gata să înceapă. Niciunul nu era pregătit însă să o piardă, dar amândoi se simțeau lipsiți de aliați și strategii.
　　　Bărbatul scoase din buzunarul jachetei un pachet de țigări din care luă una și și-o aprinse fără să se sinchisească de prezența ei.
　　　Ea se întreba de ce nu pleca. De ce-și simțea picioarele înțepenite în locul acela, de ce i se părea că dacă pleca atunci întreg eșafodul ei de convingeri filozofice s-ar fi prăbușit pentru totdeauna.
　　　Bărbatul mai trase un fum din țigare și apoi zise :
　　　- Și a venit ?
　　　- Cine să vină ?, răspunse ea încurcată.
　　　-Ecoul, nu pe el îl așteptai ?
　　　- Nu așteptam nimic, doar ascultam, și până la urmă ce-ți pasă dumitale ce făceam eu aici ?
　　　- Nu-mi pasă, e drept, erai doar frumoasă, așa așteptând... Femeile sunt frumoase când așteaptă, așa adâncite în visare. Semănai cu Penelopa.
　　　Ea simți sarcasmul din vocea lui și dacă inițial fusese tentată să-i mulțumească pentru compliment, acum se hotărî să nu o mai facă și să plece cât mai curând. Se întoarse pe călcâie, recunoscându-se învinsă de incisivitatea și pragmatismul lui și făcu din nou câțiva pași. Îl auzi strigând : 
　　　-Și de cine ți-era dor ?
　　　Închise ochii, strânse din buze, și continuă să meargă, pentru ca în secunda următoare să se ciocnească de el. Constată asta când redeschise ochii.
　　　Ridică capul, era mult mai măruntă decât el, și îl privi în ochi, privire în care pusese toată căutarea și toată așteptarea pe care sufletul ei o strânsese de atâta amar de vreme și șopti cu teamă:
　　　- De un om bun !
　　　El zâmbi cu înțelegere și bunătate, o mângâie tandru pe obraz, apoi îi luă una din mâinile care atârnau inerte pe lângă trupul ei mic și ducând-o la buze o sărută, zicând :
　　　- Oamenii buni vin când te aștepți mai puțin, stau doar o clipă și-ți rămân în suflet o viață !
　　　- De unde știi ? Ar fi vrut ea să întrebe sau poate chiar întrebase, dar el îi apăsă buzele cu degetul arătător și spuse :
　　　- E drept, nimeni nu știe. Noapte bună mai spuse el dându-i drumul la mână și pornind în direcția opusă celei în care pornise ea.
　　　Năucită de emoție se întoarse către el, dar se întunecase deja și nu se mai distingea decât o umbră. Auzi sau poate doar i se păru, o voce aspră spunând :
　　　- Vino mâine seară ! Adu-ți și dorul cu tine, eu am să aduc omul bun.
　　　 Să se mai ducă ?
　　　
　　　

Mi-e sufletul nesuflet

　　  Mi-e sufletul o tină,
　　Un glod mâlos și rău,
　　Deși nu port vreo vină,
　　Pășesc prin el cu greu.
　　
　　Mi-e sufletul un haos 
　　Și totul pare-un vid,
　　Cer timpului adaos
　　Să-l reașez lucid.
　　
　　Mi-e sufletul un loc,
　　În care n-am mai fost,
　　Nu-l recunosc deloc,
　　Și-l simt fără de rost.
　　
　　Mi-e sufletul nesuflet,
　　Lipsit parca de viață, 
　　Pierit-a tot din cuget,
　　O mască-n loc de față.

Când înțelegi că în iubire

Când înțelegi că în iubire
Nu este loc pentru decor,
O porți cu tine în simțire
Și o așezi unde ți-e dor.

Când înțelegi că în iubire
Nimic și nimeni nu așteaptă,
Și orice pas spre fericire
Te urcă sau coboar-o treaptă.

Când înțelegi că în iubire
Nu poți trăi din amintiri,
Cea mai cumplită amagire,
Erou al unei neiubiri.

Când înțelegi că în iubire,
Nu e nimic de înțeles,
Ci doar scânteia din privire
Aprinde întregu-ți univers.

Când înțelegi că în iubire,
Doar tu pe tine te-nțelegi,
Iar drumul tău spre împlinire
Te face rege între regi.

Chipul tău m-a durut

Ai ajuns prea târziu,
Nu mai am ce să-ți fiu,
Te-așteptam mai devreme,
Cine acum să te cheme ?

Ai ajuns după ieri,
Nu mai ai cum să-mi ceri
Înc-o zi pentru tine.
Am închis-o în mine.

Ai ajuns prea spre noapte,
Sunt acum prea departe,
M-am ascuns de regrete.
Nu mai vreau să mă certe.

Ai ajuns prea târziu,
Nu mai pot să te știu,
Pari cumva cunoscut,
Chipul tău m-a durut.