Drumuri neatente

Drumul meu a fost neatent,

Și s-a împiedicat într-o zi de al tău,

Niciunul însă nu a recunoscut,

Că de atâta vreme se căutau.


Drumul meu a zâmbit timid,

Cerându-i scuze drumului tău,

Drumul tău a răspuns încurcat,

Că se bucură că s-au întâlnit.


Și astfel drumurile noastre

S-au întâlnit poate întâmplator,

Dar întâmplarea ce le-a adus împreună,

Pare să le țină încă tandru de mână.

Sclavii iubirii

Mă ascund uneori temătoare,
În unghere tainice din sufletul tău,
Sperând să nu mă găsești,
Să mă trimiți din nou afară.

Când nu mă vrei și mă gonești,
Mă simt stingheră în fața ta,
Dar ma supun dorinței tale,
Fără să știi de chinul meu.

Și când mă chemi să vin din nou,
Ca un stăpân capricios,
Sosesc de-ndată să-ți șoptesc,
Că niciodată n-am plecat.

De ești stăpân iar eu sunt sclavă,
E pentru că așa-i menit să fie,
Iubirea nu pe tine o slujesc,
Căci sclavii ei mereu vom fi.

Camara sufletelor III

- Da te-am gasit, ii raspund eu. Ce este asta un magazin de jucarii?
- Nu, este o camara a sufletelor.
- Poftim? Nu am auzit bine? Cum poate fi o camara a sufletelor un loc plin de jucarii?
- Cum ti se par? Ma intreaba batranul ignorandu-mi intrebarea, sau poate nici nu a auzit-o.
- Sunt frumoase, sunt delicate, sunt curate, sunt pure.
- Vezi asa sunt si sufletele tuturor oamenilor, frumoase si copilaresti. Fiecare isi regaseste sufletul intr-un anumit obiect aflat aici.
-Chiar si al meu?
- Chiar si al tau.
- Ce rol are aceasta camara a sufletelor?
- Ea este deosebit de importanta, pentru ca uneori cei care pleaca, cei dragi noua, iau cu ei, fara sa vrea si sufletele noastre.Nu pot trece mai departe de aici decat ducandu-si propriul suflet. Cel care nu ii apartine trebuie sa ramana aici spre a fi recuperat intr-o zi, mai devreme sau mai tarziu de stapanul lui. Si abia atunci, cei vii, ramasi pe pamant, se pot desprinde de trecut si pot merge mai departe in calatoria vietii lor.
- Asta li se intampla tuturor oamenilor?
- Doar acelora care se daruiesc cu devotament si pretuire omului care pleaca.
Privesc impresionata in jurul meu, parca nevenindu-mi sa cred ca ceea ce se intampla este real. Si atunci imi dau seama ca nu stiu care din obiectele existente acolo este reprezentarea in plan material a sufletului meu. Daca iau sufletul altcuiva? Cum voi putea sa traiesc purtand in mine un suflet strain, care sa nu mi se potriveasca. Batranul zambeste ingaduitor cu gandurile mele pe care in mod sigur le stie.
- Nu te teme, toti stim sa ne recunoastem sufletul.
Deodata prin usa deschisa trece in zbor un fluture de un alb imaculat. In clipa aceea sunt ferm convinsa ca el este sufletul meu. Poate ca acesta este visul tuturor oamenilor ca sufletul lor sa fie atat de curat si usor ca un fluture. Ca in transa cu privirea atintita spre el, pornesc spre fundul colibei sa il prind, sa-mi recuperez sufletul de care abia acum simt ca mi-a fost cu adevarat dor.
Dar nu apuc sa fac decat cativa pasi si simt o durere sfasaietoare in talpa, si aud un zgomot de ceva sfaramandu-se sub piciorul meu. Ultimul gand care imi vine in minte inainte de a-mi pierde cunostinta este ca mi-am calcat in picioare sufletul, aspirand la sufletul altcuiva, mai bun si mai curat decat mine...
Deschid cu greu ochii ca dintr-un somn de moarte din care regret ca m-am desteptat.Sunt din nou in camera mea, a disparut orice urma de plaja, de coliba. Simt ca am o lacrima pe obraz. Am plans in somn. O ating cu degetul si ea se prelinge in jos pe obraz ca un drum catre motivul durererii mele. Lacrima e firava, se pierde dar ii ramane prezenta adanc incrustata in inima mea.
Simt ca am ceva strans in pumnul mainii drepte. Il deschid incet, cu teama si vad o mica scoica alba, pe care am strans-o atat de tare, incat marginile ei mi s-au infipt in palma, intrerupand linia vietii, ca o cumpana care trebuia trecuta. Un fir subtire de sange mi se prelinge printre degete, dar ciudat nu simt niciun fel de durere in palma de unde imi desprind scoica, ci in picior in locul unde am calcat pe ea in coliba de pe plaja.
Tin intre degetele mele scoica si o privesc cu dragoste, este doar sufletul meu pe care l-am redobandit, aducandu-l inapoi intr-un trup chinuit in absenta lui. 
Ma simt inundata de o liniste placuta si calda si desi inteleg ca totul a fost un vis menit sa ma ajute sa imi iau ramas bun de la un om important mie, al carui suflet se afla poate si el intrupat in batranul din coliba, care mi se parea atat de cunoscut, simt ca nu m-am intors cu mana goala de acolo. Am adus o scoica, e sufletul meu si sper ca atunci cand el va fi pregatit sa se deschida sa nu fie doar o cochilie goala, m-ar durea mai mult decat daca nu l-as mai fi primit inapoi.

Cămara sufletelor II

Partea a II- a

Mă întorc pe plajă, nu se văd urme. Undeva mai departe se conturează o colibă acoperită cu stuf. Nu-mi amintesc de ea, dar poate s-a construit între timp, o fi vreun refugiu al pescarilor, sau poate al ciobanilor. Nu am ce căuta acolo dar totuși, curiozitatea îmi dă ghes să merg până la ea. Privesc în jurul meu, nu e nimeni, poate ar fi trebuit să verific și cortul prietenei mele, deși, uneori, matinali plecau amândoi prin împrejurimi.
Soarele este deja deasupra copacilor, dar dintr-o dată mi se pare trist și încă este mult prea roșu pentru o zi frumoasă de vară. Pare abătut și parca își ferește fața, iar razele-i deși puternice nu reușesc să mă încălzească. Mi-e frig sau mi-e teamă? Teamă de ce ? Nu sunt singură aici, sunt împreună cu ei. Încerc să îmi amintesc dacă am visat ceva urât, care sa îmi dea această senzație de frică inexplicabilă. Îmi simt ochii inundați de lacrimi. O fi pentru ca am încercat sa privesc în soare. Cine știe...
Coliba pare mai departe decât am crezut eu sau poate pașii mei sunt prea greoi, înceți, ca și cum picioarele nu ar vrea să mă ducă acolo. Am plecat desculță. Prin unele locuri nisipul a început deja să frigă. Am să merg mai aproape de apă, pe acolo pe unde este umed. În spatele meu rămân urme, nu foarte adânci dar vizibile. Ma Întorc să le privesc, vor ști că am venit încoace. De ce mi se pare că nu mă voi mai întoarce la locul nostru, de ce am certitudinea că în fața mea este ceva ce nu îl pot împiedica. Aș vrea să o iau la fugă înapoi. Sunt ridicolă, nu sunt un copil, e zi, iar zona nu este deloc o pustietate. Dar parcă prea mă simt singură așa cum nu m-am mai simțit de multa vreme, ca și cum locurile acestea fac parte dintr-un alt episod al existenței mele și m-am întors imaginar sau oniric ca să îmi iau rămas bun.
Am ajuns la ușa colibei. Este întredeschisă, și atunci când pășesc înăuntru văd atât de multă lumină. Mă așteptam să fie o colibă părăsită, prăfuită și cu pânze de păianjen atârnând din tavan și prin colțuri, și când colo parcă mă invita să pășesc într-o altă lume.
Mă simt ca într-un magazin de jucării. E atât de frumos! Ca într-o copilărie de mult pierdută și acum regăsită. Sunt în jurul meu tot felul de obiecte viu colorate. Nici nu știu la ce să îmi arunc ochii mai întâi: sunt păpuși, sunt animăluțe din pluș, mașinuțe, trenulețe, pantofiori, cuburi, personaje de poveste în miniatură, cărți cu povesti, porumbei și papagali. Parcă toate obiectele de pe fața pământului au fost aduse și lăsate aici spre păstrare. Aș vrea să le strâng în brațe pe toate și să fug cât mai departe. Mă simt atât de bine printre ele ca și cum fiecare ar avea o poveste și dacă le-aș atinge aș afla povestea lor, spusă de o voce interioară.
- În sfârșit m-ai găsit! Se aude din spatele meu o voce, caldă și blajină. Sunt atât de transfigurată, de impresionată de frumusețea locului în care mă aflu încât nu mă sperie deloc aceasta voce, ca și cum o știu demult și îmi este familiară, nu mă poate înfricoșa. Mă întorc zâmbind către cel care a vorbit. E un bătrân, cu o față senină și blândă, cu o barbă albă și niște ochi mari ,verzi și adânci ca marea. Nu l-am mai văzut niciodată, dar știu că îl cunosc așa cum mă cunosc pe mine însămi. Știu până și că mă aștepta și că într-o zi trebuia să ne întâlnim, chiar în acest loc minunat în care nu poți să simți altceva decât bucurie, ca într-o oază a copilăriei de care aproape că am uitat, ca și cum m-aș fi născut direct adultul de azi.



Poveste adultă inclusă în volumul Zbor în suflet apărut la Editura Libris, Brasov, 2017
　　　



http://www.libris.ro/AfiseazaProdus.jsp?pr_id=1164667

Cămara sufletelor I

Partea I
Mi-e frig, din ce în ce mai frig. Tremur, mă ghemuiesc încercând să mă încălzesc, dar totuși senzația de frig persistă, devine din ce în ce mai puternică. Deschid ochii, confuză, fără să conștientizez unde sunt și de unde vine acest frig care mi-a cuprins întreg trupul.
Recunosc discul rosu al soarelui în fața mea pe jumătate ascuns după vârfurile unor copaci. Pare a fi un răsărit, într-o noua zi. Unde sunt? Pipăi cu palmele pe lângă trupul meu. Nisip. Mă ridic în picioare și privesc în jur. Parca ar fi o plajă cunoscută.Am hainele umede, poate de la rouă, poate am căzut în apă, sau poate am eșuat în urma unei furtuni. Nu-mi amintesc cum și când am ajuns aici. Încerc să mă liniștesc și să mă bucur de răsăritul în plină desfășurare din fața mea, senzație minunată pe care nu am mai trăit-o de multa vreme. Am uitat de frig și oricum, când soarele va ajunge sus, mă voi încălzi. Încerc din răsputeri să îmi amintesc ce caut aici. Nu-mi pare rău, e un loc în care veneam destul de des cu câțiva ani în urmă. Un loc retras pe malul Dunării unde am trăit niște momente frumoase alături de soțul meu și prietena mea. Pare o dimineață asemănătoare alteia pe care am mai trăit-o într-un an, într-o altă vară când eu cea mai leneșă dintre ei am reușit performanța de a mă trezi cea dintâi să admir răsăritul. E liniște ! Liniștea aceea splendidă din care nu lipsesc însă sunetele naturii, păsările, freamătul frunzelor de plop în bătaia ușoară a vântului și vocile îndepărtate ale pescarilor care își trag năvoadele în speranța unei capturi bogate.
Întorc capul spre zona atât de cunoscuta unde ne instalam de obicei corturile. Sunt acolo, le recunosc, asta înseamnă ca el este acolo, încă doarme, nu vreau să îl trezesc deși dintr-o dată simt ca mi s-a făcut dor. Pare ciudat. Ne-am văzut ultima data aseară când ne-a avertizat pe mine și pe prietena mea să nu lăsăm jarul aprins, de la micul foc tradițional pe care îl facem seară de seară. Zâmbesc! Întotdeauna s-a temut ca vom da foc pădurii. Noi îl ignoram de fiecare data, tachinându-l dar purtându-ne cu toată grija și responsabilitatea ca acest lucru să nu se întâmple. Și totuși am o anumită senzație că lucrurile s-au schimbat cumva fără să îmi dau seama cum. Parcă amintirile sunt mai neclare, mai încețoșate, ca și cum vocea lui,figura lui vin de undeva de departe, de undeva mult mai în trecut decât cele câteva ore care ne despart de seara precedentă. Poate nu am mai făcut focul aseară. Nu știu, nu îmi amintesc nimic care să mă ajute să înțeleg mai bine, și dorul acesta seamăna cu sentimentul pe care îl ai pentru un om pe care nu l-ai mai văzut de ceva vreme.
Apăsarea din inimă mă îndeamnă să merg până la cortul nostru. Mă aproprii și trag fermoarul ferm convinsă ca o sa mă certe că am lipsit prea mult.Cortul este gol. Ah, da! În dimineața asta a avut pofta de mers la pescuit.

Poveste adultă inclusă în volumul Zbor în suflet apărut la Editura Libris, Brasov, 2017
　　　


http://www.libris.ro/AfiseazaProdus.jsp?pr_id=1164667

Vino iubire !

Vino iubire,
Te-aștept de un timp
Mai lung sau mai scurt,
Dacă aș mai avea ceas,
Ți-aș putea spune precis.

Vino iubire,
Nu-s încă bătrână,
Dar nu-s nici copilă,
Suntem poate de-o seamă,
Tu pari mai vie cu-o lună.

Vino iubire,
Arătă-mi că poți,
Ținându-ți spatele drept,
Să stârnești o bătaie,
Într-un piept gol de inimă.

Vino iubire,
Nu-i timpul trecut,
Să te lași sedusă din nou,
De-a vieții fragilă chemare,
Ca o ispită sosită de Sus.

Vino iubire,
Mai știu să te aștept,
Tu adu-mi din nou cheia aceea,
Pierdută atunci, mai demult,
Când n-am știut s-o păstrez.

Invită-mă la dans

Invită-mă la dans,
Alege ce vrei tu,
N-aș vrea să fie vals,
Dar nu-ți voi spune nu.

Condu-mă către ring,
Arătă-mi primii pași, 
Când palmele se-ating,
Uitați sunt cei rămași.

Iar dansul poate începe,
Pierduți printre perechi,
Nicicând nu-i vom pricepe
Acordurile-i vechi.

Și-n rătăcirea noastră,
Prin muzica-i divină,
Valsăm iubirea castă,
Ținându-ne de mână.

Invită-mă la dans,
Asemeni unui mire,
Rămasă fără glas,
Voi spune da, iubire.



 Poezie inclusă în volumul "Zbor în suflet" 
     apărut la Editura Libris,
            Brasov, 2017
　　　
http://www.libris.ro/AfiseazaProdus.jsp?pr_id=1164667

Dragostea mea e albastră

Dragostea mea e albastră
Ca petalele unei flori de cicoare,
Ce nu poate sta liniștită în glastră,
Tânjind după rouă și soare.

Dragostea mea e deschisă,
Ca o fereastră zâmbind către cer,
Ce nu poate rămâne închisă,
Chiar de afară e viscol sau ger.

Dragostea mea e aprinsă
Ca o torță în bezna din jur,
Ce nu poate fi ușor stinsă,
De vântul ce bate-mprejur.

Dragostea mea e perfectă
Ca o sferă în geometria gândirii,
Ce nu poate fi niciodată defectă,
Căci ar strica echilibrul iubirii.