Era-n destin
Era în destinul meu să-ți fiu
O formă de iubire aparte,
Ce-aprinde-n tine un foc viu,
Și-ți ține cald în miez de noapte.
Era în destinul tău să-mi fii,
Izvor de apă și de viață,
Speranța că-mi va răsări
Un soare nou de dimineață.
Era-n destinul meu să știu
Că nu am rost fără iubire,
Așa cum într-un loc pustiu
Nu poți gusta din fericire.
Era în destinul tău să știi
Că niciodată nu vei mai cunoaște,
Nimic din ce-am ales să-mi fii,
Chiar înc-o dată dacă te-ai mai naște.
Dacă din visele rămase
Am împleti scări de mătase,
Am urca apoi la cer
Să-i vedem pe cei ce pier,
Să le spunem că ni-e dor,
C-am rămas în urma lor
Doar frânturi de inimi goale,
Lacrimi multe, plâns și jale.
Că tânjim după acel vis
Ce rămâne–n noi deschis,
Ca o punte între lumi,
Ca un jar în care scurmi,
Tot sperând să-l reaprinzi,
Viața-n palme s-o cuprinzi.
Le-am mai spune că-ntr-o zi,
Poate își vor aminti,
Viața lor de pe pâmânt,
Om, iubire, legâmânt,
Și vor coborî o clipă
Să ne mângâie în pripă,
Să ne-arate că si lor,
De aici le este dor.
Așa-i ?
Așa-i că îți lipsesc
Ca unui soare luna ?
Că-n dorul tău lumesc
Încape numai una ?
Așa-i că îți sunt dragă
Ca unui suflet viața ?
Că gustul meu de fragă
Apune dimineața ?
Așa-i că îți e dor
De înc-o clipă-n plus,
Că nu-i deloc ușor,
Că nu îți sunt de ajuns ?
Așa-i că mă dorești
Ca pe o lună nouă ?
Că fără mine ești
O floare fără rouă ?
