Când tu mă cerți...

Când tu mă cerți,
Soarele rămâne făr-o rază,
Și cât aștept ca să mă ierți
Lumina lui pe față-mi șchiopătează.
　　
Când tu mă cerți,
Cuvinte mici, rostite-n pripă,
Și-nfig în mine asprele săgeți,
Și rana lor se-nchide într-o clipă.
　　
Când tu mă cerți,
Și inima bătaia-și încetează,
Dar te grăbești și nici n-aștepți,
Fără să știi cât sângerează.
　　
Când tu mă cerți,
Mai bine tac și doar ascult,
Cum cade ploaia de săgeți,
Căci sufletu-mi nu poartă scut.
　　
Când tu mă cerți,
Iubirea mea o vreme se-nserează,
Să nu se vadă grelele peceți
Ce pas cu pas în inima-mi se-așează.
　　
　　
　　
　　

Hai cu mine !

Hai cu mine sus pe cer,
Să fim stele ce nu pier.

Hai cu mine în văzduh,
Până sus la Sfântul Duh.

Hai cu mine printre nori,
Să cădem rouă pe flori.

Hai cu mine spre zenit,
Căci de-acolo am venit.

Hai cu mine peste tot,
Eu cârmaci, tu matelot.

Hai cu mine n-aștepta,
Anii trec din viața ta.

Hai cu mine fără teamă,
E-un destin care ne cheamă.

Hai cu mine doar puțin
Să zburăm cât e senin.

Hai cu mine, se-nserează,
Bezna iarăși mă-ntristează.

Hai cu mine cât e zi,
Mâine nu știm ce va fi !

La mine-n suflet

La mine-n suflet e rotund
N-ai cum să stai în colț de gând,
Și nici nu ai unde te-ascunde,
Căci ochii mei te văd oriunde.

La mine-n suflet nu e frig,
Căci s-a încălzit de când te strig,
Chemarea mea s-a întunecat,
A fost lumină cât ai stat.

La mine-n suflet este cald,
Iubirea mea, bucăți de jad,
Ce licăresc în verde crud
Sub pașii tăi când îi aud.

La mine-n suflet este loc,
Dar tu în el nu stai deloc.
Mi-l învâltori și-apoi te duci,
Loc în alt suflet să apuci.

La mine-n suflet nu-i pustiu,
Căci încă e un suflet viu,
La mine-n suflet nu-i pătrat,
Și nu am colț de dor păstrat.

Fără iubire e frig

Lasă-mă să strig,
Fără iubire e frig.
Lasă-mă să plâng,
Numără ce suspine se strâng.

Lasă-mă să te chem
Intr-un colț neumblat de Eden,
Lasă-mă acum să-ți vorbesc
Știi cât de mult te iubesc.

Nu mă lăsa să aștept,
Să fugi din mine nu-i drept.
Nu mă lăsa să mă mint
Că norocul i-un ban de argint.

Nu mă lăsa, dar totuși mă lasă,
Să-mi fac din iubire o casă.
Lasă-mă dar nu mă lăsa
Să te așez prea departe de ea.

Pentru noi nu a venit timpul...

Am trăit ca să fiu clipa ta,
M-ai întâlnit ca să fii momentul meu,
Dar pentru noi nu a venit timpul.
Eu nu pot iubi o singură clipă,
Tu nu-mi ajungi un singur moment.
Fă din mine o salbă perfectă de clipe,
Înșiruite discret la gâtul femeii iubite,
Fă din tine un șirag splendid de momente,
Pe care să îl ascund în seiful iubirii
Și să îl port ori de câte ori
Îmi va fi nespus de dor de tine.

M-am resemnat

M-am resemnat să te iubesc atât
Cât sentimentul ți-este cunoscut,
Dar să nu-ți cer în plus un gram
Și să accept atât cât am.

M-am resemnat să nu-ți lipsesc
Mai mult decât un corp ceresc
Te întristează când lipsește,
Iar bezna împrejuru-ți crește.

M-am resemnat chiar să îmi spui
Că loc la tine-n suflet nu-i,
Că ești plecat și-ai încuiat,
Și să-mi lași cheie ai uitat.

M-am resemnat, și-am înțeles,
Că pomul nostru a fost cules,
Că acum e gol și printre frunze,
S-au agățat regretele confuze.


M-am resemnat, dar nu-i ușor
Să fii un suflet plin de dor,
Știu însă sigur că-ntr-o zi, 
În pomul nostru flori din nou vor fi.

Viața asta

În drumul tău spre infinit,
În viața asta fă escală,
Să nu regreți că te-ai oprit,
Să nu trăiești o viață goală.

Încearcă dar să-ți amintești
Ce tu numeai copilărie,
Cu jucării și cu povești,
Cu suflet învelit în bucurie.

Din tinerețe să păstrezi cumva,
Acel moment de dulce rătăcire,
Când inima în piept îți tresălta,
Fără să știi că e iubire.

În miezul vieții să te-oprești o clipă,
Privind în urmă să zărești în față,
Și chiar nimic să nu trăiești în pripă,
Căci orice noapte are o dimineață.

Amurgul vieții să nu te-nspăimânte,
Căci viața ta e-un dat frumos,
Experiența te-a făcut un munte,
E nefiresc să mai privești în jos.

Jocul "de-a oglindirea "

Într-o noapte, eu și luna ne-am jucat " de-a oglindirea". Nu a fost ceva premeditat ,ci așa, ca în vremea copilăriei, când, plictisit de atâta nejoacă, ieșeai pe stradă și descopereai un alt copil, și el nejucat, și încântați de șansa la joacă, hotărați să vă jucați împreună, chiar dacă nu vă mai văzuserăți niciodată.
Eu stăteam insomniacă, cu gândurile plecate în visurile tihnite ale celor care-și aminteau de mine ca să mă includă involuntar în visul lor de noapte, așteptând să-mi vină somnul ca să pot și eu la rândul meu visa niște gânduri primite in dar peste zi, de la o inimă tandră și bună.
Ea, înconjurată de o mantie de stele golașe, proaspăt răsărite, maiestuasă și zâmbitoare, privea visătoare peste pământul amorțit și trăgea nestingherită cu ochiul ei mare și rotund câtre răsărit, sperând că, poate, de data asta, va păcăli timpul, încercând să apună mai târziu, ca să prindă măcar o secundă din Răsăritul celui pe care era sortită  să-l iubească pănă la sfârșitul sfârșurilor.
- Vrei să ne jucăm de-a v-ați ascunselea, m-a întrebat ea, dintr-o dată, uitându-se la mine amuzată cum încercam să-mi ascund gândurile surprinse de-a valma înaintea ochilor mei rătăciți în visare.
- Noi două ? am întrebat eu.
- Da, noi două.
Am izbucnit în râs și privindu-i fața luminoasă, mult prea luminoasă pentru un astfel de joc, am răspuns :
- Unde te-ai putea ascunde tu să nu te văd eu, unde m-aș putea ascunde eu să nu mă găsești tu?
- In spatele iubirii noastre, mi-a răspuns ea, zâmbind șiret.
- Eu nu pot să mă ascund de Soare, tu nu te poți ascunde de un pământean, am replicat eu. Mai bine să ne jucăm " de-a oglindirea", i-am propus eu, de teamă să nu se supere pentru împotrivirea mea.
- Mă oglindesc de atâtea veacuri, în nopțile cu mine, încât niciun loc de pe lumea asta nu m-ar mai atrage mi-a răspuns ea posacă.
- Oglindește-te în sufletul meu am îndemnat-o eu, dornică de ea, de lumina ei, care ar fi putut să mă vindece de intunericul de care îmi simțeam uneori sufletul inundat.
- Ce folos ! Da, ți-aș putea aduce lumină, dar căldură nu,doar el aduce și lumină și căldură, șopti ea privind din nou spre răsărit. Îi era dor, ca oricărei femei îndrăgostite.
Părea dintr-o dată mai întunecată, poate din cauza tristeții, poate din cauza norului cenușiu care tocmai trecea prin dreptul ei. Când norul trecu, din nou luminoasă, scuturându-se de gândurile rele îmi spuse :
- Dar tu ai putea să te oglindești într-una din razele mele, propuse ea, ca să nu-mi strice hatârul jocului.
- Ce folos, îi răspunsei și eu la rândul meu. Și eu știu ce port în sufletul meu, iar ochii aceia mari și frumoși în care aș vrea să mă oglindesc sunt încă atât de departe...
-Să-i spui că-l voi iubi până la capătul meu, mă rugă ea, pregătită să apună și convinsă că pe mine răsaritul mă va prinde încă neadormită.
-Să-i spui că-l aștept până la capătul nopților, o rugai eu , convinsă fiind că undeva, departe, niște ochi buni se vor oglindi și ei, ca parte din jocul de-a oglindirea, pe fața perfectă a lunii.

Atâta dor...

Atâta dor încape în mine,
Cât poate în întreaga lume,
Dar lumea mea nu-i ca a ta,
E mult mai mare și mai grea.

Ea poartă în ea o viață-nchisă,
Ce mai miroase a făclie stinsă,
Și are gust de întuneric dens,
Căci fără el lumina n-are sens.

În lumea mea nu-s nori pe cer,
Și niciodată stelele nu pier,
Fiind sortite vieții pe vecie,
Lumina lor, lumina mea să -mi fie.

Tu poți veni în lumea mea,
Adu-ți cu tine lumea ta,
Dar te previn că nu-i ușor
Să fii un suflet plin de dor.

Atâta dor încape-n mine,
E-n întregime dor de tine,
Nu-l lua cu tine în lumea ta,
Te-așteaptă aici, oricând vei vrea.