Nu mai cred în fantezii

 Eu nu mai cred în fantezii
Ce se destramă toate intr-o clipă,
Tu nu-mi mai spune basme de copii,
Căci bucuria-n mine nu mai țipă.

Eu nu mai cred nici în povești,
Ce se sfârșesc sau stau să-nceapă,
Tu lasă-mă să simt că-mi ești,
Ca unei flori un strop de apă.

Eu nu mai cred în mângâieri,
Ce se opresc fără să-mi spună,
Că nu mai sunt la fel ca ieri,
Căci azi e-o noapte fără lună.

Eu nu mai cred deodată în cuvinte
Care s-au spus deja de-atâtea ori
Tu îmi vorbești, dar vocea-ți minte
Tot ce ne-am fost va dipărea în zori.

Ochii mei

În ochii mei mai arde o lumină
Lăsată așa, mereu aprinsă,
Pentru acel ce-ar vrea să vină,
Să nu-mi găsească o privire stinsă.

Din ochii mei nu s-a pierdut culoarea,
Ci s-a păstrat intactă în calde rătăciri,
Reînnoind o dată-n plus chemarea
Pecetluită în taina unei mari iubiri.

În ochii mei încă mai sunt văpăi, 
Ce ard mocnit fără să frigă,
Ca niște focuri risipite printre văi, 
Înlănțuite-n dorul care-n noapte strigă.

Din ochii mei încă mai cade câte-o stea,
Ca dintr-un cer cu îngeri care au plâns,
Și zăbovind pe-obrazu-mi, pare că ar vrea,
Să îi redau lucirea ce-a lasat-o sus.

În ochii mei mai poți citi o vreme
Tot ce-n cuvinte s-a rostit demult,
Ca într-o poveste ce treptat se-așterne,
Să îți păstreze în tine propriul tău trecut. 

I-am primit pe toți cu bine

I-am primit pe toți cu bine,
Nu-i mai așteptați cu dor,
De-ar putea să vă aline
S-ar trezi din somnul lor.

De-ar putea să vă vorbească
Despre tot ce nu v-au spus,
Mulți ar da să se trezească
Să strige, de-aici, de sus.

De-ar putea să mai coboare
Doar o clipă pe pământ,
Voi le-ați arăta cum doare
Că nu sunt decât în gând.

I-ați opri să nu mai plece,
Înc-o zi măcar să stea, 
Fără ei pământu-i rece,
Viața-i searbădă și grea.

I-am primit pe toți cu bine,
Vă trimit din dorul lor,
Veșnicia aici îi ține
Pe toți oamenii ce mor.