Dăruiește-mi ceva

Dăruiește-mi o privire,
Și eu voi avea grijă
Să o păstrez la fel de seducătoare,
Ca o altă privire
Care te-a cucerit mai demult.

Dăruiește-mi un zâmbet,
Și eu voi încerca
Să rămână mereu întipărit
Pe obrazul tău
Chiar și atunci când ești trist.

Dăruiește-mi o îmbrățișare,
Și eu o voi păstra
La fel de tandră și ocrotitoare
Ca toate îmbrățișările tale
Pe care le-am mai primit.

Dăruiește-mi un sărut,
Și eu mi-l voi aminti
Cu aceeași emoție și încântare
Pe care am simțit-o
Când te-am sărutat la început.

Dăruiește-mi inima ta
Și eu voi fi nerăbdătoare
Să am grijă de ea,
Așezând-o cu drag lângă inima mea,
Să bată împreună la bine, la greu.

Ți-am spus vreodată că mi-e dor?

Ți-am spus vreodată că mi-e dor,
Că dorul doare și apasă,
Că niciodată nu-i ușor,
Să fug de el când nu mă lasă.

Ți-am spus vreodată că mi-e sete,
Să sorb nectar din glasul tău,
Cuvintele-ți să mă îmbete,
Să mă inunde cât vreau eu?

Ți-am spus vreodată că mi-e somn
În visul tău să mă odihnesc,
Tu să mă legeni să adorm,
Să nu mai simt cât te doresc.

Ți-am spus vreodată cât aș vrea,
Să vii cu o clipă mai aproape,
Să-ți simt în palme dragostea,
Și să rămână peste noapte.

Poezie inclusă în volumul Zbor în suflet apărut la Editura Libris, Brasov, 2017
　　　

http://www.libris.ro/AfiseazaProdus.jsp?pr_id=1164667

Aspirație

Am găsit pe drum o îmbrățișare,
Se ofilise de atâta așteptare,
Căci nimeni nu a vrut să o culeagă,
Crezând-o poate moartă sau beteagă.

Pe drum am mai găsit și un sărut,
M-am întrebat de unde-o fi căzut,
Părea fierbinte,proaspăt oferit,
Păstrând parfumul setei de iubit.

Iar de-aș găsi pe drum iubirea,
Ar semăna perfect cu fericirea,
Și-aș dărui-o toată celui care știe,
Să o păstreze în suflet veșnic vie.

Dorul m-a făcut să devin doină

 Dorul m-a făcut să devin doină și am întârziat pe înserat printre dealuri, dorindu-mi să fii tu buciumul care să mă cânte vers cu vers până la ultima emoție revărsată din strigătul ei tânguitor ca un plânset de dor, ca o chemare febrilă.
   Dragostea m-a făcut să devin serenadă, cântată șoptit, în nopțile cu stele,când tu priveai cerul și eu speram ca licărul lor este sclipirea bucuriei din ochii tăi, ca din nou gândurile noastre s-au întâlnit să se țină în brațe. Și mi-am dorit să fii tu strună de chitară care să-mi împrăștie acordurile de femeie îndrăgostită în înaltul cerului, pentru că iubirea mea să fie auzită de tine, cel căruia îi este menită.
  Nostalgia puținelor clipe petrecute împreună m-a făcut să devin tristă romanță a iubirii niciodată destulă, tradusă în clipe lungi de absență a gândului, a cuvântului, a îmbrățișării, a pasiunii încătușată în amintirea mea încă plină de parfumul tău, ca să-mi hrănească dorul, în așteptarea revenirii tale în brațele mele, sărace de tine. Și mi-am dorit să fii tu cel care să îmi cânti muzica aducerilor aminte, ținându-mă strâns lângă inima ta caldă și bună, care să îmi mângâie sufletul meu de romanță a vieții tale.
   Doină, serenadă, romanță, orice aș fi nu ar fi suficient sa-mi ajungă, să-mi poată potoli dorul de tine, ca unei zeițe setea de nemurire.

Căprioara inimii tale

Am coborât aproape țopăind pe cărarea îngustă ce șerpuia către pârâul pe care deși nu îl vedeam îl auzeam susurând și chemându-mă ispititor ca o mână nevăzută a destinului.
Îmi era sete, o sete nebună de apă limpede și cristalină după ce colindasem nestingherită crângurile din împrejurimi ca să îmi umplu sufletul de liniște. Iar liniștea mă invadase, se strânsese în mine picătură cu picătură până când îmi simțisem interiorul căptușit cu ea, ca un covor cald și moale.
Dar acum setea mă gonise din crâng în căutarea apei, iar căutarea mea se apropia de final pentru că începusem să zăresc albia pârâului. Ajunsă la marginea lui m-am lăsat în genunchi, aplecându-mi fața să simt răcoarea și atingerea catifelată a luciului de apă.
Deodată, am zărit în apă în locul chipului meu cea mai frumoasă căprioară pe care o văzusem vreodată. Nu m-a surprins anormalul feeric al situației, convinsă fiind că nu mă aflu în față unui joc al imaginației sau a unei iluzii optice, ci, că ea, căprioara, se află undeva în spatele meu, așteptând temătoare să-i dau voie să bea, coborând în locul meu. Eram atât de sigură că se afla acolo, încât mi-am întins mâinile în spate, încet, ca într-o mângâiere reciprocă pe care o așteptam de prea multă vreme.
Și ea m-a lăsat să o mângâi, fără să se sperie, lipindu-și trupul cald și catifelat de palmele mele, de spatele meu. Ne priveam cu încredere în oglinda apei și ne studiam reciproc chipurile. Ochii noștri păreau la fel, umezi și triști, fără nicio așteptare, fără nicio teamă, pregătiți să accepte jocul de-a viața si moartea.
Am stat așa o vreme, povestindu-ne viețile fără să scoatem o vorbă dar înțelegându-ne fără să ne judecăm. Nici când te-am zărit vânătorule nu ne-am speriat. Eu te știam departe, mult prea departe ca să poți ajunge la mine, iar acum zărindu-te am știut că trebuia să fii acolo. Știam că îți place să vânezi și că ești un vânător iscusit, dovadă fiind trofeele de ciute, gazele și alte sălbăticiuni desăvârșite ce stăteau suspendate discret de pereții din cămările sufletului tău.
Știam că ne-ai văzut și că nu vei da greș și am simțit săgeata pornind către noi. Apoi am văzut-o murind în brațele mele. Aș fi vrut să te urăsc pentru că ai ucis căprioara din mine, dar fără moartea ei nu aș fi putut deveni căprioara inimii tale.
Te-am privit cu ochii unei îndrăgostite veșnice, încercând să-mi întipăresc în suflet puterea și măreția chipului tău ca să te pot recunoaște ori de câte ori ne vom întâlni aici, în locul care va deveni pentru totdeauna al nostru, căci dincolo de el eu și tu suntem două entități diferite, cu vieți diferite.
M-am ridicat în picioare gata de întoarcere, ți-am făcut cu mâna în semn de rămas bun și plecând am vărsat primele lacrimi ale dorului de tine, iar în timp ce urcam murmuram în neștire doua versuri despre care știam că au însemnat ceva pentru o altă moarte , a unei alte căprioare “Tu iartă-mă fecioară, / Tu căprioara mea...”

Dacă tu ai fi vânător

Dacă tu ai fi vânător,
Și eu aș fi căprioară,
M-ar ucide nepăsarea
Cu care vânezi o iubire.

M-aș lăsa în genunchi,
Străpunsă de dor,
Cu ochii umezi de rouă
Și gura însetată de tine.

Ți-aș pune în palme,
Săgeata și arcul cu care,
Să mă vânezi doar pe mine,
Uitând de celelalte căprioare.

Te-aș aștepta neincetat,
Făcând din lacrimi izvor
Cristalin, cu apă de munte,
Din care să bei plin de sete.

Ți-aș oferi sufletul meu,
Ca să nu-ți dorești alt vânat,
Să nu simți că tolba ți-e goală,
Vânând o singură căprioară.

 Dacă tu ai fi vânător
Și eu aș fi căprioară,
Te-aș ademeni în pădure,
Neîncetată vânătoare-iubire !

Sursa foto-Internet

Clepsidra

Mi-ar plăcea să fiu o clepsidră din cea mai fină și delicată sticlă, sa simt fiecare fir de nisip ce îmi atinge pereții în curgerea lui lentă, curgere ce marchează neîncetat trecerea timpului,ca pe o mângâiere caldă și iubitoare așa cum n-am mai simțit de miliarde de clipe. Și mi-ar plăcea ca din când în când cineva să își amintească că în măsurarea corectă a trecerii timpului este imperios necesar ca aceasta clepsidră să fie întoarsă la momentul potrivit pentru ca nicio secundă sa nu se piardă inutil.
　　　　　　Poate că fiecare dintre noi suntem propriile noastre clepsidre, în care nisipul vieții noastre se scurge de la primul la ultimul fir, fără să putem vedea însă cât a trecut și cât a mai rămas. Nu vedem nimic, nu știm nimic,doar respiram și cu fiecare gura de aer a mai trecut o clipă din viața noastră. Oare dacă am ști durata vieții noastre ca și cum am porni un cronometru, am fi mai atenți la cum risipim nisipul din ea irosind anii fără sa ne bucuram de frumusețea lor.
　　　　　　Mi-ar fi plăcut să pot opri la anumite momente cruciale din existenta mea, curgerea nisipului din clepsidră, ca să pot fi sufletește pregătită pentru acele fire de nisip care m-au lovit cu brutalitate, fisurându-mi peretele interior, atât de tare încât uneori mă întreb cât va ma dura până se va sparge definitiv.