Mi-era frig, și ca să-mi încălzesc trupul înghețat de viscolul vieții m-am învelit până la gât într-o pânză de păianjen țesută într-o altă noapte, și m-am ghemuit pe un morman de idei colțuroase, răsărite spontan printre firele de iarbă amară de la lacrimile vărsate din greșeală din cana sufletului meu ce le adunase mai demult.
Am simțit colții mușcători de carne ai acelor gânduri, dar mi-am acceptat fără să crâcnesc locul de odihnă, căci știam că nu e cea veșnică.
La fiecare răsucire sau întoarcere a trupului meu chircit între marginile lor, le simțeam înfigându-se în moliciunea trupului și învinețind netezimea sufletului. Și-am închis ochii promițându-mi să îi deschid peste o clipă lungă, am adormit fără să dorm și am visat fără să știu ce și de ce. Am uitat de frig, dar n-am scăpat de viscol, și am început să asud, prin porii pielii mele țâșnind apa păcatelor mele, îmbibate în sarea și piperul viciilor trăite și revărsându-se printre ochiurile pânzei de păianjen, curgând spre gura de vărsare a conștiinței mele încărcate cu o blamare nedefinită dar prezentă acolo ca un ghimpe dureros. Și atunci am cerut apă, simțind setea de veșnicie. Întâi cu glas șoptit, apoi din ce în ce mai tare până când strigătul meu atât de puternic a ajuns până la cerul albastru de deasupra mea și a adus cu el înapoi picături mari de ploaie. Și m-am simțit lacomă de gustul lor dulce, parfumat, mirosind a nor pufos, a iubire sinceră și a răcoare necondiționată. Și m-am lăsat îmbrățișată de miile de picături ce cădeau peste corpul meu revigorat de seva lor hrănitoare, menită să-mi vindece febra crescută din ger.
Iar când glasul meu s-a făcut auzit și aici pe pământ, și cineva mi-a întins o cană cu apă am rostit: "Mulțumesc am băut ploaie." Am luat însă cana, ca să nu se irosească drumul făcut în ajutorul meu, și să nu se evapore apa din ea în așteptarea altui moment de sete, și am băut-o încet, cu înghițituri mici, ca și cum m-aș fi temut să beau, și când am golit cana am știut că băusem dorul de viață, ce se răspândea deja în interiorul meu ca o energie vie. Mi-a părut rău că l-am băut tot, ar fi trebuit să îl păstrez pentru momentul potrivit de dor de viață, dar n-aș fi știut când o să am nevoie să vreau să trăiesc.
Și atunci am înțeles că în cana cu dor oferită mie era stors sacrificiul unei plecări, nici mai devreme nici mai târziu decât atunci când a fost hotărât momentul să-mi înceapă mie o nouă viață, din care țineam între palmele mele doar capătul cel mai apropiat, iar celălalt se așternea nevăzut în fața mea poate nu foarte departe, sau dimpotrivă atât de departe încât voi obosi mergând în căutarea lui. Mi-am privit tălpile însângerate de mersul prin glodurile existențiale, și degetele înnămolite în frământările umede și am decis că va trebui să mă încalț. Prea mult simțisem în tălpile mele asperitățile pe care nu fusesem pregătită să le ocolesc.
Voi căuta cea mai potrivită pereche de visuri și urcată pe ele voi străbate ce mi-a mai rămas din viață, protejată de ceea ce-mi doresc să se întâmple. Sper să știu să nu calc în picioare propriile mele visuri noi pe care le voi găsi așteptându-mă, pe măsura mea ca să nu mă strângă sau să-mi roadă călcâiul, singurul loc rămas vulnerabil pentru tot restul vieții.
Deschide-ți palma să-mi așez,
Obrazul în căușul ei,
Așa cum se așează un crez
În inimi calde de femei.
Să simt pe el doar mângâierea,
Din palma ta catifelată,
Ca primăvara adierea,
De-atâtea flori înmiresmată.
Căldură și parfum de om
Ce știe a iubi duios,
Așa cum înflorește-un pom,
Când îl alinți și-l crești frumos.
Mă lasă dar să-mi culc obrazul,
Ca luna-n apă oglindirea,
Să-mi simți în palma ta necazul
De-a nu mai ști ce-i fericirea.
Și-o lacrimă de vei simți,
Rostogolită în palma ta,
E tot a mea și ea să știi
La fel de pură ca iubirea.
Și palma ta și-obrazul meu,
Se vor iubi nemărginit,
Căci amândoi știu că e greu,
Să nu mai crezi în infinit.
Poezie inclusă în volumul "Zbor în suflet"
apărut la Editura Libris,
Brasov, 2017
http://www.libris.ro/zbor-in-suflet-petronela-blebea-LIB978-606-8814-44-5--p1164667.html
Un apel telefonic de la un număr necunoscut, o înșiruire aparent inofensivă pentru mine care curajoasă glisez încrezătoare pe ecranul telefonului și rostesc un alo calm și curios în a identifica din voce identitatea interlocutorului meu. Vocea doamnei de la celălalt capăt, fără să se recomande, convinsă fiind că a nimerit bine, mă anunță calm și firesc.
" Acum m-a anunțat N.... o aduce la capela din spatele Spitalului Militar". Primele câteva secunde rămân suspendate în neant agățate de inima mea, gata să se prăvălească în abisul spaimei. Nu cred că pot reda în cuvinte ce am simțit în timp ce ascultam paralizată detaliile acelei prezumtive înmormântări, apoi cerul ăla prăvălit în capul meu se ridică împreună cu ceața nelămuririi și pricep că este o greșeală, o cifră tastată aiurea care direcționase apelul spre mine, cea nerăbdătoare de ceremonia unei noi înmormântări. Ulterior, reflectând la cele întâmplate m-am gândit că ar trebui să mă bată Dumnezeu pentru sentimentul de ușurare că nu era "moarta mea".Reculeasă, explic doamnei că este o greșeală, dumneaei chitită pe anunțat nu-i arde de scuze și închide spontan. Reușesc să așez telefonul pe măsuța din fața mea și să îmi recompun înfățișarea normală, dar din nou sună telefonul, același număr. Răspund hotărâtă să o ajut pe d-nă să tasteze corect numărul dorit. Glisez, spun alo, și doamna o ia de la capăt în aceeași notă calmă și firească, până când o întrerup și îi spun din nou că este o greșeală. Pentru a doua oara doamna închide brusc, căci nu are vreme de pierdut să se lămurească. A treia oară nu mă mai deranjez să răspund, dar totodată îmi dau seama că m-a deranjat ceva, poate nejustificat, în toată această experiență, probabil banală și neinteresantă pentru mulți dintre noi.
M-a deranjat firescul și normalul cu care chemăm la spectacolul morții, atunci când durerea pierderii eroului respectiv nu ni se înfige în suflet și în carne. M-a deranjat vocea calmă și egală, similară unei invitații la teatru sau la film. Din vocea aceea eu nu am simțit regretul unei dispariții, ci dorința de a fi prezentă acolo la tragerea cortinei, ca ieșire în societate. Un fel de "ne vedem acolo să nu întârzii"
Și m-am revoltat pe alcătuirea lumii asteia care face din durerea unora prilej de divertisment emoțional pentru alții, unul egoist când privești pasiv cum unii s-ar vrea plecați dincolo, iar tu te uiți ca la o scenă de teatru despre care vei povesti mai târziu prietenilor. Experiența mi-a scos în cale vreo două cazuri de persoane care s-au amuzat copios pe la toate slujbele de pomenire pe seama unuia sau altuia în biserica în care pătrunseseră cu evlavie. Atitudinea lor m-a făcut să îmi simt durerea călcată în picioare și să simt că nu meritau să se roage pentru sufletul celui plecat, dacă cumva le-a dat prin cap să o facă.
Poate mulți vor spune că exagerez, ca sunt intransigentă și nu accept firescul morții ca parte din viață.
Poate ! Sau poate mă gândesc că noi oamenii, ar trebui să înțelegem că nu numărul mare de participanți contează la astfel de evenimente, ci dorința noastră de a fi acolo, nu obligația nu " joiningul de club". Dacă nu te doare dispariția aia, dacă nu ai un ultim omagiu de adus, de ce nu te uiți tu frumos la televizor, de ce nu citești tu o carte, de ce nu o inviți tu pe vecina ta la o cafea? De ce să încurci tu cu nepăsarea ta, drumul durerii celorlalți?
Privesc în urma mea și-apoi,
Atâtea lacrimi curg șiroi,
Mă înfior de tot ce-a fost.
Caci am rănit fără de rost.
Oh, de-aș putea să uit, să sper,
Să pot privi din nou spre cer,
Să cred în mine și în bine,
Să mă îndrept spre fericire.
Oh, de-aș putea să reînviu,
Acum, când încă nu-i târziu
Tot ce-i frumos și bun și drept
Tot ce de-atâtea luni aștept.
Și de-aș putea să dăruiesc,
Măcar puțin din ce-mi doresc
Măcar o clipă de simțire,
Și doar puțina fericire.
Abia atunci eu mi-aș ierta
Tot ce-am greșit, demult, cândva
Și ar renaște în sufletu-mi pustiu
Tot ce-a murit de timpuriu.
Încet, încet fetiței i se făcu frică și decise să se întoarcă acasă. Își dădu seama însă că nu mai știa exact pe unde venise și multe din lucrurile pe lângă care trecuse i se păreau deodată necunoscute. Nu luase în calcul drumul înapoi și nu fusese foarte atenta. Convinsă că se rătăcise copila începu să plângă și se așeză cu coșulețul lângă ea pe marginea drumului. Își scoase scufița o îmbrățișă și plânse și plânse până când adormi nu înainte de a simți două brațe calde ridicând-o de jos. Era însă atât de epuizată că nici nu putu să deschidă ochii să vadă cine o luase de acolo.
Două zile mai târziu Mălina fusese găsită în orașul vecin în casa unor oameni de bine care o descoperiseră pe marginea drumului și anunțaseră autoritățile.
Când părinții și bunicii veniseră să o ia pe Scufița albastră o gasiră jucându-se cu cei doi băieți ai familiei respective.
Primii intrară părinții ținându-se de mână căci pierderea fetiței lor îi adusese, într-o atitudine matură, adultă, la înțelegerea importanței prezenței lor în viața acelui pui de om și deciseseră să mai dea o șansă familiei lor, nu doar de dragul fetiței ci de dragul acelei perioade minunate din viața lor care rodise în copilul bun și minunat ce îi aștepta și pentru care viața trecea altfel față de cum trecuse pentru ei, care crescuseră cu ambii părinți.
Zărindu-i Mălina li se aruncă în brațe și printre lacrimile și sărutările mamei, fetița repeta în neștire.
-Îmi pare rău că lupul a trebuit să vă mănânce doar pe voi, îmi pare rău că lupul a trebuit să vă mănânce doar pe voi.
Părinții se priviseră nedumeriți dar nu puseră întrebări. Singurul care înțelesese cele spuse de fetiță fusese bunicul, căruia i se umpluseră ochii de lacrimi pe care și le ștersese fără să fie văzut cu scufița albastră căzută de pe capul copilei, ducând-o la ochi și apoi la buze, sărutând-o cu pioșenie.Scufița albastră reîntregise o familie.
SFARSIT
Poveste inspirată din dorul unor copii de părinții lor !
Dintre noi doi eu sunt cea care
Aștept cu răbdare o clipă în plus,
Menită să strige sublimă chemare
Că-i o poveste menită de sus.
Să înceapă acum de-i ceasul ei bun,
În leagănul dulce al vieții în doi,
Ce stă să se nască în capăt de drum,
Frumoasă încercare cu noi ca eroi.
Dintre noi doi tu ești cel care,
Te temi de așteptare, de mine, de noi,
Căci crezi că iubirea se stinge și moare,
Când nu e închisă în cupluri de doi.
Nimic nu se naște, nimic nu se pierde
Fără să știe celestul destin,
De-i o poveste în care poți crede,
Ea o să curgă încet și senin.
Dintre noi doi nu-i nimeni care
Să o oprească din curgerea ei,
Poveste-iubire, nectar -vindecare,
Speranța de mâine, trimisă de zei.
Poezie inclusă în volumul "Zbor în suflet"
apărut la Editura Libris,
Brasov, 2017
http://www.libris.ro/zbor-in-suflet-petronela-blebea-LIB978-606-8814-44-5--p1164667.html
Apoi, atunci când bătrânul îi spuse despre drumul prin pădure spre casa bunicii, fetița îl întrebă ce este aceea o pădure, pentru că nu era niciuna prin apropiere și nu văzuse niciodată o pădure în realitate. Bătrânul se gândi câteva momente cum să îi explice fetiței cât mai aproape de puterea ei de a înțelege și îi răspunse:
Pădurea este alcătuită din niște copaci înghesuiți care stau unul lângă altul ca și cum s-ar sprijini dacă vreunul din ei ar fi să cadă.
- Mi-ar plăcea să avem și noi o familie înghesuită, spuse fetița, iar bunicul o strânse la pieptul său ca ea să nu îi vadă lacrimile ce îi inundaseră ochii lui bătrâni și obosiți de neputința de a vedea soluția care să curme suferința micuței ce se mistuia de dorul părinților.
-Vrei să continuăm povestea sau ai obosit ?, o întrebă bunicul.
- Spune mai departe bunicule, zise fetița
- Și Scufița Roșie își luă coșulețul cu mâncare pentru bunica și plecă prin pădure, singurul drum care ducea la casa ei.
Când bunicul termină de povestit, fetița îi puse bunicului o singură întrebare :
- Și vânătorul le-a scos pe Scufiță și pe bunică întregi din burta lupului?
- Bineînțeles se grăbi bunicul să confirme, temându-se ca nu cumva violența din poveste să o fi afectat.Și Scufița și bunica ei au fost scoase întregi și nevătămate iar lupul cel rău a murit.
Fetița se lumină la față, iar bunicul respiră ușurat, finalul poveștii o mulțumise pe nepoțica lui dragă.
În mintea Mălinei însă, ascultând povestea bunicului, încolțise o idee care pentru prima dată îi readucea zâmbetul pe buze. Într-o dimineață va pleca de acasă și va căuta pădurea și un lup și îl va ruga să o mănânce mai întâi pe ea și apoi pe părinții ei astfel încât să fie măcar o vreme toți trei împreună până când vânătorul îi va găsi și îi va scoate de acolo întregi. Și poate în tot acest timp cât vor sta în burta lupului părinții ei vor vedea ce familie frumoasă alcătuiesc și vor accepta să se întoarcă toți trei la casa bunicilor.
Câteva zile mai târziu, timp în care fetița își pregătise minuțios dispariția, păstrându-și din dulciurile primite de la bunic ca să își facă provizii pentru drum, când bunica a intrat în cameră să o trezească, a găsit patul gol cu așternuturile nederanjate ca și cum fetița nu ar fi dormit în el. Au căutat-o peste tot prin casă și prin împrejurimi dar nu au mai găsit-o pe Mălina.
Speriați, bunicii i-au anunțat pe părinți care au venit într-un suflet, au anunțat dispariția copilului și s-au organizat echipe de căutare.
În tot acest timp Malina cu scufița ei albastră pe cap și coșulețul de păpuși în care își pusese proviziile, pe braț a mers ieșind din sat în căutarea acelei păduri cu lupi care să îi îndeplinească dorința. La un moment dat se gândi că s-ar putea ca lupul să nu o înțeleagă sau să nu vrea să o mănânce decât pe ea, fără să se mai obosească să îi caute părinții.
Alungă aceste gânduri din minte și își păstră curajul mergând mai departe. Apoi dintr-o dată își dădu seama că nu știa cine e vânătorul și cum să îl găsească ca să îi spună să îi scoată din burta lupului. Dacă vor rămână închiși acolo până vor muri? Abia atunci își dădu seama că făcuse o prostie și nu vroia să îi pună în pericol pe părinții ei. Se gândi la bunici care probabil deja constataseră plecarea ei. I se făcu dor de bunic și de poveștile lui, de bunica și vorbele ei calde, de mângâierile și dragostea pe care o primea de la amândoi.
Sursa foto - Internet
A fost odată, demult, pe vremea când soarele asfințea ziua și luna răsărea în zori trandafirii, făcându-se din noapte zi, un sat umil,bătrân și gârbovit, tupilat la poalele unui munte atât de mic încât scara care ducea spre vârful lui se legăna în bătaia vântului lovind sacadat în zilele de sărbătoare în turla bisericii ceea ce îi determinase pe oameni să desființeze clopotnița ca să nu se amestece zgomotele și să prevestească vreo nenorocire.
Trăia în satul acela frumos ca un bunic cu barba albă și ochi albaștri și senini, o familie de oameni simpli, trecuți de mult de prima tinerețe, într-o viață liniștită, îngăduită de Dumnezeu ca să poată fi sprijin și protecție pentru nepoțica lor de care aveau grijă ca de lumina ochilor lor, și pentru care mulțumeau în fiecare zi fără să ostenească.
Fetița fusese crescută de bunici de când avea doar câțiva anișori pentru că își pierduse părinții. Nici măcar bunicii ei nu știau cum de se întâmplase asta. Fiecare dintre ei se rătăcise pe drumul lor, hărăzit de destin și nu mai găsiseră niciodată acel drum care să îi aducă înapoi acasă, împreună mână în mână, ca fetița să îi poată găsi din nou, să se agațe de mâinile lor cu mânuțele ei mici și dolofane, devenind liantul dintre ei. Visa uneori în somnul ei de copil nevinovat că își tine tatăl de mâna dreaptă și mama de mâna stângă, iar cei doi se țin și ei de mâinile rămase libere, privindu-se și zâmbindu-și unii altora și dansând într-o horă ritualică, menită să cheme împăcarea în familia lor, ca pe o ploaie răcoritoare mult așteptată după o zi toridă de vară.
Absența părinților usca asemeni unei secete aspre sufletul copilei pe zi ce trecea și nimeni nu simțea asta cu adevărat pentru că niciun adult cu mintea lui coaptă nu putea să vadă marea de tristețe ce inunda candidul ochilor ei, iscoditori, dornici de mama și tata rostite împreună și nu pe rând.
Pe fetiță o chema Mălina, dar toți o știau de Scufița albastră pentru că, într-o zi, când ieșise cu bunica ei la cumpărături, văzuse o căciuliță albastră într-o vitrină și rămâsese minute în șir ca hipnotizată privind-o cu picioarele ca de plumb, proptite în fața magazinului. Privise apoi în sus către bunică, fără să ceară ceva, niciodată nu cerea nimic, dar bunica înțelesese și fără o vorbă, la rândul ei, o lăsase pe fetiță cu nasul înfipt în sticla vitrinei, intrase în magazin și îi cumpărase fetiței scufița albastră.
Mălina strânsese la pieptul ei scufița și mulțumise bunicii ștergându-și lacrimile de pe obraz pentru că atunci când o văzuse pe tanti vânzătoarea luând scufița din vitrină crezuse că altcineva o cumpărase și va fi a altei fetițe. De atunci ea și scufița erau nedespărțite, bunica operând din când în când modificări, căci, uneori scufița dădea semne că ar rămâne mică.
Pentru că fetiței îi plăceau mult poveștile spuse de bunicul ei, ținând-o pe genunchi, acesta îi spuse într-o zi că mai demult, într-un alt sat trăise o altă fetită la fel de frumoasă ca și ea, care avusese și ea o scufiță doar ca nu era albastră ci roșie. Fetița devenise curioasă și începu să pună întrebări bunicului despre Scufița Roșie. Mai întâi fetița îl puse să îi arate ce însemna culoarea roșie. Când bătrânul îi arătă, Mălina compară cele două culori și spuse bunicului că scufița albastră i se potrivea mai bine pentru că ea știa că inimioara ei este albastră și nu roșie.
Bătrânul răsese și îi spuse că toți oamenii au inimile roșii și nu albastre. Fetița clătină din cap cu încăpățânare și insistă că ea își simțea inima albastră și nu roșie. Bătrânul nu mai spuse nimic și o mângâie pe creștet vrând parcă să ia toată tristețea care îi albăstrise inima bietei copile.
Se întunecă încet pe marea
De patimi și-i plină de fum,
Corabia vieții își urmează chemarea,
Pe întâiul și ultimu-i drum.
Plecase din port de-abia dimineață,
Departe de doruri și visuri deșarte.
Cu prova înainte și vântul în fața,
Pe-o mare înspumata cu valuri înalte.
Plutesc în derivă, nu știu cum să fac
Să trec printre valuri ce puntea-mi lovesc,
Întreb căpitanul și-mi spune să tac,
Să îndur și să sufăr, să simt că trăiesc.
De azi la amiază ea zace într-o rână,
Complet neștiută, pe-un țărm eșuată,
Cu pânzele rupte, în plină furtună,
Cu cârma blocată, epavă curată.
Departe în zare lucește un far,
O fi vreun port mic sau poate-i pe-o stâncă
Voi merge într-acolo când voi pleca iar,
Caci mâine e aproape și marea-i adâncă
Poezie inclusă în volumul Zbor în suflet apărut la Editura Libris, Brasov, 2017
http://www.libris.ro/AfiseazaProdus.jsp?pr_id=1164667
No man is good enough to be another man’s master (William Morris)
Cine sunt eu să fiu stăpânul altui om, îcercând să îi manipulez convingerile, ideile, sentimentele, modul de viață, invadându-i intimitatea sau spatial personal, nimicindu-i fragila încredere în sine, năruindu-i în cap speranțele că își poate găsi drumul său în viață bucurându-se de fiecare pas înainte pe care îl face, trăgându-l odios de breteaua cutezanței, pe care eu, ipocrita, i-o neg dar în același timp i-o invidiez.
Eu sunt un simplu muritor, carne efemeră , mirosind a obișnuit atât de tare încât uneori sunt nevoită să țin nasul pe sus ca să inspir și altceva decât rutină. Eu sunt nimeni și atunci tu, dacă ești seamănul meu, de ce să fii Cineva ? Cine ești tu de fapt, și dacă eu nu pot fi stăpânul tău de ce te-aș lăsa pe tine să fii al meu? Ce te face pe tine mai bun decât mine în fața celorlalți semeni ai noștri aici pe pământ, și în fața lui Dumnezeu acolo sus? Dacă eu am misiunea mea modestă, insignifiantă aici pe pământ, și tu ai misiunea ta din aceea imposibilă care te face pe tine să crezi că ești mecanismul central în mașinăria existențială, de ce nu ne vedem noi, muritorule drag, fiecare de misiunile noastre?
Poate că plus-valoarea asta după care tânjim noi atât ca după o aură sacră ne este dată tocmai de capacitatea noastră de a ne accepta limitele condiției umane, frumoase unice, inegalabile tocami prin umilința pe care o degajă.
Știu că nu este interzis nimănui să aspire să devină un pisc semeț care să fie cu ușurință zărit de acolo de sus, dar hai să fim fiecare piscuri pe drumul nostru, cât de mari vrem noi, și să nu uităm că din când în când de sus din Înaltul Cerului mai sosește falnic și maiestuos câte un fulger care-și cere tributul lui de creste ridicate pe vârfuri ca să pară mai înalte.
Suntem cu toții muritori egali în fața divinității, dar uneori unora li se pare că atunci când Dumnezeu obosește să privească în jos spre oceanul incandescent de snobbism si prefăcătorie, și își lasă “interimari” aici pe pământ, bate la ușile “celor aleși” pe care surpriză le găsește deja larg deschise, așteptând chemarea auzită doar de ei, și ascunsă nouă celorlalți muritori, care habar nu avem ce misiune grea au ei : “Să fie Dumnezeu pe pământ”
Dumnezeu este totuși Dumnezeu și are mandatul său, și acolo sus și aici jos, și el este singurul stăpân. Asa că, dacă noi doi suntem oricum supușii aceluiași Dumnezeu, de ce să să fii tu stăpânul meu?
Mi-am frânt aripile într-un alt zbor,
Când într-un moment de neatentie lucidă,
Le-am agățat într-o rafală de vânt
Iscată brusc pe un cer senin,
Sub privirile neputincioase ale lunii,
Ce mi-a vegheat durerea căderii lente,
Mângâindu-mi trupul zdrobit inutil,
În colții ascuțiți ai dezamăgirii semețe.
Am rămas o vreme agonizând mut,
În absența sfâșâietoare de aripă frântă,
Ce visa să se înalțe planând peste obișnuit,
Până am prins putere să o smulg definitiv,
Uitând de aripi, de zbor și de mine,
Cea care am fost înainte de prăbușire.
M-am consolat în rutina păsării simple,
Ce nu s-a gândit niciodată să zboare.
Dar sufletul meu construia din nou aripi,
Căci devenise un bob de zăbavă
Într- un sac umplut veșnic cu grabă,
Ignorat de toți cei aflați pe fugă,
Într-o lume fulger ispitită de fapte.
Și aripa mea a crescut din răbdarea dulce,
Virtute rară de mulți urgisită, și cu greu găsită,
Gată să se zbată în zborul perfect
Din viitorul vopsit în roz parfumat,
Așteptând la capătul unei vindecări optimiste,
Pe care o voi simți negreșit deplină,
Când îmi voi întinde aripile fâlfâind a zbor.
Poezie inclusă în volumul Zbor în suflet apărut la Editura Libris, Brasov, 2017
http://www.libris.ro/AfiseazaProdus.jsp?pr_id=1164667
Mi-aș fi dorit să fiu mamă. Mi-a trebuit mult să accept în adâncul ființei mele ca nedezvoltarea în interiorul meu a sentimentului matern, generat spontan de aducerea pe lume a unui copil, a avut poate drept consecință modificări majore de perspectivă asupra rolului meu episodic în primul rând aici pe pământ,și apoi,de ce nu, în rândul oamenilor care au intrat sau vor intra în viața mea. Nu aș putea spune că am simțit o traumă majoră descoperind acest handicap personal, dar afirm cu toată luciditatea omului educat și format ca să își înțeleagă calitățile și defectele, că a fi femeie, oricâte realizări și împliniri ar avea, înseamnă a-și atinge desăvârșirea ei ca și creație a divinității pe acest pământ, prin aducerea pe lume a minunii vii care îi conferă calitatea unică și de neegalat dăruită de cuvântul simplu și sublim: mamă. Am suferit nefiind mamă ? Nu știu, nu m-am gândit niciodată. Am acceptat absența aceea din interiorul meu tacit, fără luptă, ca pe un drum ce îmi fusese dat fără să crâcnesc, obișnuindu-mă treptat cu celelalte compensări din viața mea. Când un alt eveniment traumatic a stârnit primele rafale de revoltă și m-a scos de pe orbită fără vreo șansă de a mai regăsi vreodată drumul acela, am început să mă gândesc că dacă aș fi fost mamă poate m-aș fi agățat cu mai multă convingere de calea aceea, pentru că aș fi știut că acolo se mai află ceva ce nu este iremediabil pierdut din vechea mea viață.
Nu am invidiat niciodată femeia-mamă mai înzestrată calitativ decât mine prin această capacitate a ei, refuzată mie, de a dărui viață. Dimpotrivă i-am admirat și respectat măiestria cu care se transformă din femeie în mamă. Am admirat de asemenea forța și puterea instinctuală de a-și apăra prelungirea propriei ființe în copilul firav și minunat care are nevoie de ea, mama, să îl apere în această lume obtuză și strâmbă care se oglindește drept și acționează strâmb.
O întâmplare povestită mie recent de una din aceste femei minunate care a știut să fie mamă, uneori chiar și pentru copii pe care nu i-a adus ea pe lume, întâmplare care o marcase prin violența de limbaj la care copilul ei și alți tovarăși de joacă fuseseră supuși de un adult deștept și atotștiutor care considera că deține adevărul absolut în privința educației paterne și civice, m-a făcut să reflectez adânc la câtă tensiune se acumulează în sufletul unei mame atunci când vede cum insensibilitatea, necioplirea și primitivismul de peșteră al adultului lovesc într-o ființă minusculă de doar 5 ani, care a comis monstruoasa, abominabila faptă de a-i stropi accidental cu apă cățelul când oricum fierbeai la 40 de grade, în plină caniculă. Și chiar dacă acel suflet nevinovat într-o joacă copilărească ar fi greșit fiind, poate, o experiență nouă pentru el, să nu găsești tu, "adult cu pretenții de educație și maturitate", resursele necesare să te porți frumos și să îi explici copilului ce a greșit? Se întreba retoric, povestindu-mi, minunata femeie mamă. Și ascultând-o nu am știut ce să spun pentru că nefiind mamă nu m-am putut plia perfect pe suferința ei de a nu fi reușit, împiedicată de rațiune și bună- cuviință, să iasă în apărarea puiului ei suficient de fervent.
Ascultând-o m-am gândit însă că, dacă acel copil ar fi fost un animăluț din pădure și ea mama lui, adultul acela deștept care ar fi agresat puiul ar fi fost o amintire și nu ar fi judecat-o nimeni,știindu-se ca animalele își apără puii. Zău că eu una nu aș fi judecat-o pe această doamnă dacă ar fi mușcat cu sete din carnea proaspăt stropită a adultului crescut degeaba. Pun pariu însă că întreaga societate civilă ar fi tras-o la răspundere. E frumos, dar e greu să fii mamă. Ferice de cele care reușesc cu adevărat !
Sursa foto -Internet
Azi noapte am strigat după ajutor,
Cu glasul meu mut în urechile-mi surde,
Cu sufletul doborât de neputința
De a fi înțeleasă de semenii mei.
Azi noapte am urlat în pustiul
Instalat comod lângă singurătatea mea
Veghind alături de Nimeni să nu evadez,
Dornică de prietenie și de oameni.
Azi noapte mi-am îmbrățișat soarta,
Ce stătea cuminte și aștepta pitită,
În spatele încurajării că ea se poate schimba
Dacă o iei de mână cu tandrețe și curaj.
Am deșteptat toate acestea în mijlocul nopții,
Și le-am urcat pe cerul disperării mele,
Le-am transformat în luceferi de ziuă,
Ca să nu mă mai tem de întunericul hâd.
Și le-am vorbit în mine despre mine,
Dorind ca vorbele mele să se închidă în ele,
Să-mi mângăie zbuciumul amar,
De suflet singur într-o lume plină.
M-au ascultat cu ochii lor atotcunoscători,
De vise bune risipite printre cele rele,
Și mi-au promis că o să adorm curând,
Și-am să uit să strig, să tip, în noapte.
Și astfel zorii zilei m-au găsit zâmbind,
Ca pe un prunc la sânul mamei lui,
Ce face semnul crucii peste odorul adormit,
Și legănat în palmele Dumnezeirii.
Pe chipul meu îmbătrânit de viață,
Au curs primii picuri de odihnă pură,
Într-un alt răsărit de noapte apusă,
Stinsă treptat de noua liniște rouă.
Sursa foto - Internet
Dacă mă vei întreba de ce plâng,
Iți voi spune că e doar o picătură
De rouă, izvorâtă din cerul ochilor,
Și coborâtă pe petala obrazului meu,
În căutarea buzelor însetate de ea.
De vrei să știi de ce strig,
Iți voi spune că e doar șuierul vântului,
Măturând o pădure de umbre,
În căutarea acelui copac puternic
În scorbura căruia să se adăpostească.
De vrei să vezi de ce suspin,
Îți voi arăta că e doar vuietul unei cascade
Izvorâtă din creste sihastre de munte,
În coborârea ei tumultuoasă și repede,
Spre albii de râu aflate în cale-i.
Dar nu mă întreba de ce sufăr,
Caci n-am sa-ți pot în veci arăta,
Ce urme adânci, dureroase și grele,
Au lăsat dispariția ta, petrecută în tăcere,
Ca o fugă tardivă din calea iubirii.
Mă întreb uneori, poate fără temei, cum voi putea să-mi mențin echilibrul interior, puterea de a rezista într-o lume pe care acum o descopăr, pas cu pas, ca pe un labirint complicat de experiențe complexe din care trebuie să învăț că eu sunt singura care pot să găsesc ieșirea. Uneori mi se pare simplu și mă amăgesc spunând ca e prea curând și că mi-ar plăcea să mai zăbovesc o vreme în această aventură a redescoperirii de sine, prin trăiri și frământări care îmi pot consolida caracterul și mă pot defini ca (non)valoare printre semenii mei.
Alteori, când mă trezesc din greșeală într-un ungher blocat simt cum panica mă cuprinde și regret oportunitatea ratată în vremea când ieșirea se afla în fața mea limpede și clară. Să se numească nehotărâre? Să fie poate teama de a abandona o stare, deși dureroasă totuși familiară, pentru un necunoscut tentant dar nesigur, care ar putea să îmi aducă mai multă nefericire decât ceea ce stiu?
Viața mea a continuat și a va continua fără îndoială. La începutul acestei experiențe într-o târâre spasmodică,mai ales atunci când simțeam o acută stare de sufocare în existența mea altfel de cum aș fi vrut-o eu. În acele momente îmi doream să evadez și în nebunia mea aveam lungi dialoguri cu mine însămi în încercarea de a mă înțelege și a de a mă accepta.
- Deschide, vreau sa ies! Strig cu înfrigurare zgâlțâind o ușă care se încăpățânează să rămână închisă și adresându-mă unei prezențe necunoscute dar bănuite dincolo de ea, prezență ce îmi îngrădește accesul spre un alt spațiu pe care mi-l doresc cu ardoare.
- De ce ?, se aude o întrebare seacă și aridă fără urmă de înțelegere pentru încătușarea mea.
- Pentru că nu mai pot sta aici, pentru că vreau să respir altceva.
- Aerul este peste tot la fel, nu vei simți diferența, nu asta vrei tu, îmi atrage atenția vocea.
- Trebuie să simt eu asta, cine ești tu, și ce-ți dă dreptul să ma ții închisă undeva unde nu mă mai regăsesc.
- Eu sunt tu si nimic altceva. Eu sunt propriile tale limite, propria ta închistare, sunt refuzul tău de a vedea....Când ai să înțelegi asta, vei simți ca nu există nicio ușa închisă pentru tine sau pentru oricine altcineva.
Alteori în asa numitele crize de optimism îmi încurajam interiorul meu, convinsă ca pot accepta și trăi cu durerea aceea.
De ce sa tipi de durere, când poți să zâmbești mulțumit(ă) că ea există în sufletul tău,bucurându-te că este singurul lucru care iți aparține cu adevărat, și pe care nimeni nu va voi sa ți-l ia pentru că nu va ști ce să facă cu ea și nici nu-i va fi de folos ca să te învingă mai târziu.
De ce sa-ti urli nefericirea cand poti sa pretinzi ca ea, fericirea e peste tot in jurul tau. In lucrurile marunte pe care le faci ca sa-ti demonstrezi ca esti viu, in flori, in fluturi, in privirea trecatorilor grabiti spre niciunde.
De ce sa vrei sa dispari cand poti sa astepti un maine etern, traind un azi unic de care iti vei aminti ca de un ieri povestit.
De ce sa vrei sa schimbi lumea cand ea e asa cu un motiv nestiut de tine, biet muritor in goana nebuna dupa acel ceva intotdeauna ravnit dar niciodata gasit.
Stai calm și visează, trăiește. și în vis vei simți o sete nebuna de viata reală și-o foame normală de dor neîmplinit.
Recunosc însă că la un moment dat am simțit epuizarea .Am obosit să mă doară fără să pot alina măcar un moment cele ce simt. Am obosit să aștept ca timpul să treacă cu promisiunea deșartă că el va începe să vindece o suferință ce a devenit parte din existența mea, zi de zi, ca și cum aș duce pe umeri o povară apăsătoare și grea. Am obosit să pretind că am înteles un destin care a hotărât altcumva față de cum mi-am dorit eu, și că nu puteam face nimic (oare ?)să dau un alt curs întâmplărilor.
Mi-e somn "de odihna", de odihna aceea ca un balsam care-ți inundă sufletul, care-ți leagănă trupul și din care ai vrea să nu te mai trezești niciodată, pentru că ea te transportă într-o altă dimensiune în care te regăsești pe deplin.
Vreau sa "dorm" o ora, o zi, un an, un veac, o eternitate, atât cât va fi nevoie să respir liniștea de care mi-e dor, ca de o iubire pierdută mult prea devreme.
Vreau o călătorie, poate fără sfârșit, către acel loc, acum neștiut, în care să simt că am ajuns acasă, oriunde ar fi el în mintea mea încă nerătăcită ,dar obtuză la ideea de "viața merge mai departe"- acea sintagma stereotipă care nu înseamnă nimic pentru cel care știe ca vieții nu drumul îi lipsește ci călăuza.
Treptat unele lucruri s-au așezat în viața și sufletul meu odată cu trecerea timpului, cu efortul făcut de mine și de oamenii din jurul meu, și de ce nu, odată cu venirea primăverii despre care se spune că trezește absolut toul la viață, am început să mă simt dornică de verde. Mi-era dor de verde, mi-era dor de viața din el. Voiam să fiu verde să mă aștern peste tot ce e viu, să mângâi cu bunătatea din spatele setei de viața tot ce e trist, întunecat și uscat.
Să umplu lumea de verde și de energia ce se degajă din aceasta culoare perfectă, să uit de ușile încuiate din cămările sufletului meu, să sparg barierele invizibile care îmi impiedica expansiunea sufletească.
Tânjeam sa fiu verdele crud, sau verdele pal, verdele sevă sau verdele fruct, orice nuanță de verde , important era să arăt că încă mai pot să trăiesc viu.
Încet în mintea și sufletul meu s-au instalat momente din ce în ce mai lungi de liniște, așa numita acalmie dinaintea unei alte furtuni.
Mi se parea atunci că una dintre cele mai rapide căi de vindecare a unei traume de natura sufletească este să o izolezi, să o inchizi undeva, în cea mai ascunsă cameră din inima ta, și să te prefaci că ea nu există. Am făcut lucrul acesta, am încuiat acea durere cu tot cu amintiri si m-am prefăcut că nu am trăit niciodata experienta respectivă. La început lucrurile păreau să funcționeze, începusem să zâmbesc, să gandesc pozitiv, să fug de trecut. Apoi mi s-a facut dor și am început să dau târcoale ușii respective, descuind-o din când în când și petrecând clipe întregi în prag, îmbrățisănd cu privirea pierderea lui. Atunci am realizat ca m-am intors de unde am plecat, poate mai nesigură decât înainte în privința șanselor mele de revenire la o stare inițială pe care abia mi-o amintesc, dar cu certitudinea dobândită ca nu poti trai fugind de trecutul tău. El exista si trebuie lasat liber ca sa poata fi acceptat si iertat, asemeni unui râu involburat caruia ii pui inutil diguri. El nu se va linisti pana nu va matura din calea lui tot ce nu ar trebui sa fie acolo. Si l-am lasat din nou să măture tot, să curețe ce se cerea curățat.. Suferința s-a aratat din nou, o obisnuită a casei mele interioare.
Și astăzi te doare ? M-a întrebat ea într-una din vizitele ei, asezându-se cuminte pe genunchii mei si tinându-mă strâns de teama ca aș putea să o îndepărtez.
- Nu, astăzi nu , i-am răspuns zâmbind și imbrătișand-o așa cum, dacă aș fi fost mamă, mi-aș fi îmbrățișat un copil neastâmpărat care mă supără uneori.
- De ce nu ma lași să stau lângă tine? , continuă ea zgândarind-mi durerea în speranța câtorva lacrimi pe care să le soarbă însetată.
- Ba nu, dimpotrivă, m-am hotărât să te accept, să faci parte din ființa mea. Să facem un pact. Iți dau ție jumătate din inima mea să o pustiești cât dorești, dar lasă-mi cealaltă jumătate, pentru că în dimineața asta am găsit ascunse într-un colț izolat din ea câteva semințe. Aș vrea să le sădesc cât mai este încă primăvară.
M-a privit cu respect și și-a rezemat povara de pieptul meu, iar eu am înconjurat-o cu brațele, înțelegând dintr-o dată ca de-acum încolo nu o eliberare de suferință trebuia să caut ci o viață alături de ea, în cealaltă jumătate din inima mea.
Plutesc pe un nor și-mi doresc
Să mă așez pe un colț de lună rotundă și grea,
Să îmi sprijin fruntea de marginea ei,
Privind pe pământ și să sper,
Că aș putea să chem soarele alături,
Să stea lângă noi martor mut
Al unei secunde perfecte nicicând întâmplată.
Ce clipă sublimă, un mit destrămat,
Doi aștri împreună pe un cer de iluzii,
Să spargem clepsidra și să oprim timpul.
Să curgă nisipul în pulbere fină,
Ninsoare de vise sau ploaie de doruri nestinse.
Apoi treptat am ajuns să accept că experiența trăita de mine mă va transforma, că voi deveni un alt om, complet necunoscut și antipatic unora care mă vroiau înapoi pe mine cea care fusesem înainte de furtuna care pustiise deșertul vieții mele. De ce spun deșert? Pentru că am iubit întotdeauna deșertul. Am simțit mereu o emoție puternică la vederea dunelor de nisip, pierzându-mă în visare în fata întinderilor nesfârșite alb-aurii care mă înconjurau. Simțeam uneori cum îmi dădeau lacrimile și simțeam o durere sfâșâietoare, un sentiment puternic al dezrădăcinării. Deșertul a fost casa mea poate intr-o altă existență, și pentru că de data asta trăiam într-o altă climă ,destinul meu de iubitoare de nisip, soare și cămile alesese sa mi-l recostruiască la un moment dat interior.La început nu m-am temut, chiar mi-a plăcut și am zis ca sunt o femeie destul de puternică care poate trăi într-un deșert existențial, care se poate lupta cu câte o furtuna în fiecare zi. Apoi treptat furtunile au devenit mai puternice, eu am obosit și sătulă de ariditate și uscăciune am început să îmi doresc altceva. Visam la o oază cu verdeață și răcoare, la un copac puternic între ramurile căruia să mă odihnesc o vreme, să mă simt îmbrățișată și protejată. Și tot visând și tânjind după oaza aceea într-o zi am evadat din acel deșert.A fost o fugă lasă, egoistă, pentru că am lăsat acolo un om care nu știa să trăiască în acel desert fără ajutorul meu, deși el adusese nisipul și căldura, iar eu femeia puternică acceptasem încântată de tot ce însemna o viață în deșert.
Un cutremur devastator a zguduit acest deșert al meu și am decis să mă întorc. Din păcate omul lăsat acolo nu a supraviețuit absenței mele. N-am să știu niciodată dacă l-a omorât plecarea mea inexplicabilă sau contițiile de acolo. Am rămas o vreme, jelindu-l și încercând să înțeleg ce l-a distrus. Am plâns amintirile frumoase și am regretat altele. Și am hotărât să rămân și încet am simțit cum devin o dună de nisip apărută misterios într-un deșert de o netezime desăvârșită,ca urmare a unei furtuni puternice, nedorită dar imposibil de prevenit, sau poate cineva a spart clepsidra eternității aici, în deșert, lăsându-mă să curg nestingherită până la ultimul fir. Voi rămâne aici, în deșertul existenței mele până când o altă furtună mă va spulbera nemiloasă, împrăștiindu-mă atât de neștiut că nu va rămâne nici măcar amintirea unui "a fost odată o dună...''. Sau până când un muritor, rătăcit printr-un deșert aidoma mie, va avea puterea să răzbată până la mine refăcând cu gesturi tandre și generoase clepsidra sfărâmată mult prea devreme, și mă va culege în căușul palmelor sale, redându-mi iluzia menirii mele inițiale : ...să curg încet de la început și până la sfârșit....ca orice himeră!
Contrar dorinței multora nu am ales izolarea ca formă de trăire a perioadei de doliu, ci dimpotrivă am ieșit foarte mult, am trăit experiențe noi care treptat au contribuit la vindecarea mea. Am avut în jurul meu oameni frumoși și buni care mi-au dăruit câte o părticică din sufletele lor în care să mă cuibăresc în căutarea liniștii, căci o mare parte din această perioadă ea liniștea mi-a lipsit cu desăvârșire. Și într-o zi printr-un alt efort de voință mi-am luat un răgaz să fiu singură cu mine însămi,și mi-am dorit pentru prima oara, după multă vreme, să ascult liniștea. Dar nu liniștea aceea hâdă și apăsătoare care îți încrâncenează carnea și-ți face să-ți țiuie urechile a pustiu și singurătate, ci o altfel de liniște ,pură și tămăduitoare, ca îmbrățișarea plină de dragoste a unei mame pentru pruncul ei aflat în suferință, o liniște caldă și mângâietoare ca palma unei bătrâne pe obrazul unui copil neastâmpărat întors de la joaca obosit și îmbujorat. Am închis ochii și am așteptat să-mi inunde trupul și sufletul, să mă simt legănată, să simt acea odihnă binefăcătoare pe care o aștept de mult.Și la un moment dat am visat. Am visat o poveste care nu începea cu " a fost odată ca niciodată", ar fi fost banal și m-ar fi speriat încă o întoarcere în trecut ci cu " ....se va întâmpla într-o zi ". Nu-mi mai amintesc povestea dar nu asta e important. Important e că nu mi-a mai fost teama de ea, de liniște...
Am avut destule momente când m-am temut că stările mele nu erau normale, că așa trebuie să simtă și să procedeze o persoană care trece printr-o pierdere de tipul celei suferite de mine, dar apoi m-am gândit ca sunt o ființă unică în felul meu pe acest pământ și că fraza " nu ești nici prima nici ultima căreia îi moare soțul" nu avea legătură cu mine și cu ceea ce trăiam eu. De ce? Pentru că fiecare dintre noi percepem o pierdere de orice natură diferit. Ce simt eu este diferit față de ce simte altcineva. Și atunci de ce durerea mea trebuie comparata cu a altora?
Mi s-a cerut atunci un efort de voință ca să mă pot înscrie în lupta cu durerea ce mă invadase cotropitoare. Nu înțelegeam ce anume însemna, ce anume trebuia să fac eu în această luptă și credeam ca deja fac acest lucru doar privindu-mă dimineața în oglindă și imaginându-mi că gata, sunt puternică și îmi voi vedea de viața mea. Viața mea? Simțeam că nu mai am așa ceva, viitorul era un adevărat neologism pentru mine. Nu vedeam dincolo de această moarte. Uneori aveam percepția unui om ieșit din comă profundă în urma unei operații pe creier, care acum învață să se miște, să meargă, să vorbească, să se joace. Cumva am revenit la interesele majore ale copilăriei. Cărțile de colorat mi-au ținut companie câteva luni bune, oferindu-mi bucuria inocentă a unei mari reușite,precum și jocurile puzzle sau cele de îndemânare în construirea unor modele decorative. Pas cu pas am început să mă dezvolt intelectual redescoperind în episoade scurte pasiunea lecturii.
Monitorizarea atentă, mult prea atentă a familiei își avea pe vremea aceea bazele în temerea că aș putea să renunț la viață în mod intenționat. Îmi doream să mor ca formă de redobândire a liniștii dar nu m-am gandit niciodată la sinucidere, ca formă de a ajunge la ea, dintr-un singur motiv, acela că un astfel de act ar fi distrus șansele unei regăsiri în lumea de dincolo. Uneori mă gândeam că mi-ar fi plăcut să locuiesc într-un zgârâie nori, din care să mă pot arunca în fiecare zi de la ultimul etaj cu speranța că până jos nu ar mai rămâne din mine nici măcar amintirea sau că dimpotrivă aș învăța să zbor, asemeni unui pui care cade accidental din cuibul lui și deși se așteaptă să moară, instinctual își întinde aripile și descoperă că poate zbura salvându-se de la moarte.
Era perioada în care, deși nu credeam în minuni, speram în miracolul redescoperirii de sine, al reașezării mele individuale într-un plan divin față de care simțeam o chinuitoare revoltă.Mi se părea că eram atât de puternică încât să renunț la acea resemnare mioritică de a-ți accepta destinul sau voința Domnului care numai El hotărăște viața și moartea tuturor lucrurilor, și că pot face mai mult decât să accept ce mi-a fost scris și să decid eu dacă trăiesc sau mor.
Erau multe zilele în care îmi doream ca viața să învingă moartea dar la fel de multe în care finalul mi se părea un nou început, perioade de ieșire la suprafață, de acceptare a unei sorți care nu mai poate fi schimbată, alternând cu perioade mai lungi de colaps total.
Atunci sufletul meu era într-un zbucium cumplit. Și dacă aș alege sa capitulez în fața vieții ?, mă surprindeam gândindu -mă.Să depun armele și să mă recunosc învinsă, resemnându-ma cu demnitate că este o luptă pe care nu aveam cum să nu o pierd? Aș fi dezamăgit oare? Ca în cazul unui război în care mulți contează pe geniul tău strategic ca să câștigi bătălia decisivă. Cred că nu, până la urmă este războiul meu personal, este chinul și lupta mea, iar renunțarea ,chiar dacă ar putea fi considerată o formă acută de lașitate, este în același timp un indiciu clar ca doar atât am putut, că mai departe nu am avut forța să mai lupt. Să lupt? Nici măcar nu știu cine îmi sunt "vrăjmașii" Când ți-e foame mănânci să te simți sătul, când ți-e sete bei o cană cu apă proaspătă ca să te simți revigorat, când ești obosit dormi ca să te simți odihnit și plin de energie când te trezești. Dar ce faci atunci când nu simți nimic? Cum să lupți cu nimicul instalat în sufletul tău care iți dă o senzație de prăbușire în gol.
Și cazi, și cazi și simți că prăbușirea ta este eternă, într-o viteză amețitoare deși practic nici nu simți că aluneci. Nu ai nici forța, nici dorința să te agăți de ceva în jurul tău, sau poate, de fapt, nici nu ai de ce te agăța. Totul poate fi atât de neted, de perfect mat, ca nu-ți dă nicio șansă de a te prinde de vreo tulpină sau rădăcină, oricât de firavă.
Nu ! Cazi și cazi sperând că odată ajuns jos vei mai avea răgazul să simți nu izbitura ci scufundarea totală în alinarea capătului de drum, a destinației finale și fatale în același timp.
Și poate abia atunci, ajuns pe fundul interiorului tău sufletesc, după ce vei fi zăbovit acolo o vreme, ca într-un loc de origine, să înveți să faci primii pași, să te înalți, să-ți întinzi aripile. Cât de minunat te vei simți atunci când relansarea aripilor întinse devine exclusiv meritul tău, determinată de instinctul de supraviețuire într-un mediu ostil lamentărilor și slăbiciunilor. Șoimul din tine va ști să se înalțe sus, tot mai sus, fără să uite însă niciodată că a fost o vreme când nu credea să mai învețe a zbura. Am visat mult timp și încă mai visez uneori la acest zbor de pasăre cutezătoare spre înalt.
În tot acest timp au existat foarte multi oameni care s-au aliat cu mine și au tras în stânga și în dreapta mea în aceasta luptă, dar au fost și alții care nu mi-au înțeles reacțiile, frământările, acțiunile și toate lucrurile care păreau o adevarată nebunie pentru ei. Și astfel am început să simt că dincolo de lupta cu suferința mea se afla și o altă luptă pe care încă o mai port și astăzi la un an de zile după ce viața mea s-a schimbat, cu toți acei care nu înțeleg că o astfel de experiență îți modifică din temelii percepțiile, prioritățile, valorile și atitudinile. Am simțit cum diferența între generații, între nivelul de educație, și mai cu seamă între structura sufletească a fiecăruia dintre noi își spune cuvântul chiar și în cazul celor mai apropiate persoane.
Aveam uneori sentimentul ciudat ca m-am născut din nou. Ca într-un vis în care am în fata mea un alt om, dar totuși sunt eu.Nu am nume, nu știu cine sunt. Nu simt bucuria nou-născutului pentru familia în care a venit. Nu sunt un copil orfan, dar cei pentru care am venit așteptau altceva. Mama poate își dorea să alăpteze un copil care să aibe nevoie doar de hrana și de somn. Tatăl poate își dorea un copil cum a avut altul odinioară supus și diligent și nu unul rebel care scâncește neîncetat în căutarea afecțiunii. Se tem pentru mine sa nu mă rănesc și nu îmi dau voie să mă joc. Joacă? Unde sunt ceilalți copii? Am renăscut prea târziu, ceilalți au crescut și au plecat. Nu sunt multi asemenea mie, "norocoși" să trăiască din nou, și pe cei care or fi nu-i cunosc. Va trebui să cresc singură și o fac. Cresc ! Am voie sa ma privesc în oglindă. Sunt o femeie, un chip plăcut (spun unii). Un suflet nou într-un trup vechi, pe care par sa îl recunosc, dar care pare să nu mi se potrivească.Va trebui să mă regăsesc, să mă plac, să mă accept, încă nu știu să fac asta.Cum să-mi conving trupul să accepte un suflet căruia nu-i plac convențiile sociale, tradițiile, dogmele, închistarea și tânjește după expansiune, după infinit. Ce să aleg ? De partea cui să fiu ? Trupul, carne efemeră, cu simțuri și dorințe comune sau sufletul, energia și vitalitatea, zborul în sus.
Mi-amintesc de asemenea că au existat nenumărate momente când am crezut totul este doar un vis din care urma să mă trezesc. Zile întregi am mers afară doar însoțită de un membru al familiei, apoi am început să plec singură și mi-am dat seama că nu știu să traversez strada. Poate părea ilogic și paradoxal dar sentimentul acesta l-am trăit, că nu am să reușesc să ajung niciodată pe celălalt capăt al străzii. Flash-urile prezenței lui în stânga sau în dreapta mea ținându-mă de mână și certându-mă că nu sunt atentă nu făceau altceva decât să îmi acutizeze senzația că nu mă voi descurca la traversare.
După primul pas am decis că nu îmi pasă și am mers mai departe indiferentă la mașini ! Poate că a avut grijă de mine de acolo de sus, căci câteva săptămâni bune nu am avut noțiunea de trotuar, stradă, traversare, stânga, dreapta.
Durerea s-a instalat treptat zi după zi. Dacă la început mi-am dorit să îl visez fără să se întâmple asta când în cele din urmă a apărut în primul vis, a fost ca o oază de liniște pentru mine, iar ele, visele au fost de neoprit în toată acea perioadă în care se spune că spiritul celui mort încă mai colindă aici pe pământ. Am simțit o comuniune specială între noi doi, ilogică și inexplicabilă pentru ceilalți, dar cumva știu că a fost acolo lângă mine noapte de noapte într-un dialog între cele două lumi. Poate că și eu în toată această perioadă am pendulat între aici și acolo și uneori mă întreb de ce nu mi-am ales plecarea. Visele se produceau de fiecare dată la aceeași oră din noapte, aproape de zorii zilei și cumva inexplicabil, chiar dacă fusesem trează până aproape de momentul respectiv, atunci adormeam sau credeam că se întâmplă asta, simțeam mereu aceeași senzație de frig în plină vară, iar la trezirea din vis percepeam în cameră un alt miros străin mie înainte de vis: busuioc, tămâie, parfumul lui chiar vin roșu de împărtășanie.
În perioada aceea am așteptat cu nerăbdare să vină nopțile, să ne întâlnim în vis, să ne luăm rămas bun, să ne certăm, să ne spunem cuvinte ce n-au mai fost niciodată rostite aici pe pământ,să ne desprindem unul de celălalt. Au fost multe vise și fiecare a avut rolul lui în a limpezi cele ce simșeam, iar pe unele le-am perceput chiar ca o încercare a lui de a mă ajuta să accept cele întâmplate.Printre cele care mi-au rămas întipărite în memorie se află și unul în care era ziuă și mă aflam în fața unei case neterminate, așa cum a rămas și relația noastră. M-am gândit că acolo stă el, și m-am bucurat să îl redescopăr dincolo de o ușă albă, imaculată, ca un nou început. Cu o bucurie imensă ca o regăsire mult așteptată, am apăsat clanța fără să mă tem de metalul rece, în nerăbdarea căldurii din spatele ei. Dar ușa a rămas neclintită ca o barieră dincolo de care nu puteam trece. O mare dezamăgire a pus stăpânire pe mine, pe sufletul meu ostenit de așteptarea întoarcerii lui, de neputința intrării într-o lume în care simțeam că îmi voi redobândi liniștea. Am rămas lângă ușă o vreme, sperând în puterea mea de a deschide orice, apoi am înțeles că numai până acolo mi-a fost dat să îl conduc. Mi-am aruncat ochii în stânga ușii și am zărit un portret și o policioară, ca un sertăraș cu comori. M-am ridicat pe vârfuri și l-am sărutat pe obraz și fără să văd am pipăit policioara. Înăuntru erau cireșe, nu multe ci doar câteva. Am gustat una cu lăcomie și am simțit în gură gustul zemos de cireașă dulce, coaptă, matură. O poftă nebună mi-a dat ghes să mai iau. Apoi m-am oprit speriată. Sunt doar câteva. Ce mă voi face când lacrimile cireșe sau cireșele lacrimi se vor termina? Au trecut luni și policioara s-a golit rareori. Deci nu am dus dorul cireșelor nici măcar o singura zi, iar gustul lor este încă atât de viu pentru mine ca îmi va ajunge sa mai simt o vreme durerea.
Am fost îndemnată să caut liniștirea personală înspre biserică sau spre rugăciune. Ceea ce, pe bună dreptate, din perspectiva unora putea părea o soluție pertinentă, o cale demnă de luat în seamă pe care multe persoane în situația mea o urmaseră și o vor urma și de acum încolo. Pentru mine însă, recunosc că a fost o altă sursă de frământare majoră, căci fără să vreau asta declarasem război planului divin, considerându-mă responsabilă pentru cel întâmplate. Fraze de genul :" Așa a vrut Dumnezeu !" , " Așa a fost să fie !" erau greu de înțeles pentru mine care știa că Dumnezeu e bun și îi ocrotește pe toți supușii săi. De ce să vrea Dumnezeu să ia viața unui om? M-am întrebat și am întrebat atunci de nenumărate ori. A planat ceva vreme asupra mea un sentiment de revoltă pentru că în săptămânile premergătoare morții lui mersesem la mânăstiri rugându-mă ca eu să găsesc soluția problemelor noastre, pentru sănătatea și liniștea lui. După cele întâmplate simțeam uneori pornirea rebelă, păcătoasă chiar, să mă agăț de piciorul Împărăției Cerești și să îl zgâlțâi urlându-mi durerea. Nu acest lucru îl cerusem Tatălui, nu dorisem irosirea unei vieți, nu asta vrusesem să fie liniștea lui.
Rugăciunea însă ca formă de exteriorizare, de strigăt către puterea divină, am păstrat-o o vreme, pentru sufletul lui de data aceasta. Pentru mine însă mă rugam, poate cu mai multă credință ca niciodată, ca zorii zilei să mă găsească alături de el. E greu de descris în cuvinte tristețea pe care o simțeam zi de zi când răsăritul răsăritul soarelui mă găsea încă în viață, când descopeream că o nouă zi se întinde în fața mea. La ce-mi folosea mie acea zi ? Ce scop să îi dau, era o zi inertă ca toate celelalte credeam eu atunci, o târâre miriapodică din zori și până în noapte, inutilă, până la o nouă rugăciune, un nou vis, o nouă speranță că poate ziua următoare îmi va aduce șansa de a ne ține din nou de mână în schimbul vieții mele. Negocierea sau trocul acesta mi se părea atât de rezonabil, ba chiar cu avantaje de partea mea.
