Filmul de vineri

　　　　Dacă e vineri, e, în ultima vreme, zi de cinema, fără a avea vreo legătură cu vreo înclinație cinefilă a persoanei mele, neînclinată către nimic cu precădere și către orice cu curiozitate. Vinerea asta am alergat într-un suflet să nu-mi rămână activitatea nebifată în agenda mea imaginară. Am luat aproape ultimul bilet într-o sală plină și m-am așezat cuminte pe locul meu așteptând să înceapă. Cu 5 minute înainte de începerea lui primesc un telefon și persoana de la telefon mă întreabă îndreptățit cum se numește filmul. Și îmi dau seama că habar n-am la ce film am venit, dar nu contează, sala e plină, or ști ei că filmul e bun de au venit atât de mulți, altă dată luam aproape primul bilet.
　　　　Și filmul începe. Se numea "Legenda lui Hugh Glass" cu Leonardo di Caprio în rol principal.
　　　　Scopul meu nu este să fac o recenzie, nu filmul mi s-a părut important ci stările pe care mi le-a transmis și mesajul pe care eu l-am  simțit invadându-mi mintea și sufletul. A fost un film greu, despre supraviețuire, onoare și dragoste paternă, un film dur cu multe momente greu de vizionat, dar ce mi s-a părut impresionant a fost tenacitatea cu care omul trebuie să se agațe de viață, chiar și atunci când șansele lui de supraviețuire par aproape nule, îndârjirea de a rezista și a trece peste încercări care te pot marca sau schingiui fizic, psihic și emoțional, dar niciodată nu trebuie să renunți la luptă, dacă îți dorești cu adevărat să trăiești sau dacă înțelegi că misiunea ta este să trăiești. Au fost câteva momente în care eu recunosc că ușor transpusă în piele personajului aș fi renunțat, m-aș fi abandonat morții convinsă fiind că nu mai am nicio șansă de scăpare. Și totuși .....nu ! Renunțarea nu este o soluție, voința, tenacitatea și agățarea cu orice preț de viață nu trebuie să ne părăsească niciodată.

　　　　
　Sursa foto _ Internet　

O duna de nisip

Sunt o dună de nisip apărută misterios într-un deșert de o netezime desăvârșită.Poate am apărut ca urmare a unei furtuni puternice, nedorită dar imposibil de prevenit, sau poate cineva a spart clepsidra eternității aici, în deșert, lăsându-mă să curg nestingherită pană la ultimul fir. Voi rămâne aici, în desertul existentei mele până când o altă furtună ma va spulbera nemiloasă, împrăștiindu-mă atât de neștiut că nu va rămâne nici măcar amintirea unui "a fost odată o dună...''. Sau până când un muritor, rătăcit printr-un deșert aidoma mie, va avea puterea să răzbată până la mine refăcând cu gesturi tandre și generoase clepsidra sfărâmată mult prea devreme, și mă va culege în căușul palmelor sale, redându-mi iluzia menirii mele inițiale : ...să curg încet de la început și până la sfârșit....ca orice himera!

Sursa foto-Internet

O poveste...

Lasă-mă să-ți spun o poveste,
Promit că până mâine dimineață,
Să trec de mirajul lui a fost odată,
Rostit abia la începutul ei.
　　　　
Ascult-o cu ochii închiși către somn,
Deschiși însă spre lumea din ea,
În care orice cărare pare un drum,
Menit să ajungă negreșit undeva.
　　　　
Privește-i eroii creați din nevoia,
De a visa că putem fi ca ei,
Aduși împreună să rupem o vrajă,
Găsindu-ne, oricât ne-am căuta.
　　　　
Dă-mi voie să-ți spun o poveste,
Promit să aibă același final,
Sau poate un altul, în care iubirea
Unește destine fără să surpe cărări.

Oameni mulțumiți

Dacă aș fi o zeița aș coborî pe pământ uneori, în căutarea acelor muritori care simt că trăiesc cu respect și pietate fața de viața pe care au primit-o bucurându-se de fiecare clipă și folosind-o ca să dăruiască semenilor bunătate, frumusețe și speranța. Mi-ar plăcea să le strâng mana și să le dăruiesc puțin din "nemurirea" mea, dar sunt ferm convinsă că m-ar refuza, pentru că sunt oameni care știu că le este suficient ceea ce au și sunt mulțumiți cu existența lor efemeră, dar plină de satisfacția de a fi trăit util și frumos, și de a fi înțeles ca fericirea este dată de capacitatea lor de a o simți izvorând din sufletele lor curate, asa cum izvorăște un izvor din cea mai îndepărtata stânca pe crestele munților, acolo unde numai cei temerari pot să ajungă.
Dar cum sunt doar o biata ființa, muritoare, aidoma lor, nu pot decât să visez că îmi va fi dat să întâlnesc astfel de oameni, în călătoria mea prin aceasta existență, care să îmi împărtășească din înțelepciunea lor cu dragoste și tandrețe.

Mi-am luat inima în brațe

Mi-am luat inima în brațe
Ca pe un copil ce țipă îmbufnat,
Și-am dus-o cât mai departe de lume,
Să nu o vadă nimeni plângând.
　　　　
Copilului îi ștergi afectuos lacrimile,
Și îl strângi în brațe să tacă,
Inimii îi legi strâns rănile,
Și speri cu timpul să-i treacă.
　　　　
Copilul are tot timpul din lume
Să redescopere frumusețea zâmbetului,
Inima are doar câteva bătăi rămase,
Așteptând cui să le dăruiască.
　　　　
Copilul va uita în scurt timp
Motivul pentru care a plâns,
Inima nu uită însă nicicând
De ce nu a vrut să mai bată.
　　　　
Mi-am luat inima în brațe,
Forțând-o să-mi simtă îmbrățișarea,
Să accepte că aș putea fi singura care,
Ar putea s-o mai iubească vreodată. 

　　　　
　　Sursa foto _ Internet
　　

Tu știi?

Tu știi să recunoști iubirea?

Arată-mi cum o faci,

Să n-o confuzi cu amăgirea

Că nu iubești, ci placi.

　　　　

Tu știi să recunoști misterul,

Ascuns în ochi frumoși

Ce par să oglindească cerul,

Dar nu sunt luminoși?

　　　　

Tu știi să recunoști sclipirea

Ce-ți umple sufletul de dor,

Lăsând în urmă amintirea,

Că să iubești n-a fost ușor?

　　　　

Tu știi să recunoști iubirea,

Sau doar pretinzi că știi,

Altfel rămâi cu amăgirea,

Că ai iubit o zi.

Sursa foto-Internet

M-ai întrebat

M-ai întrebat ce-i tristețea,
Și ți-am răspuns că-i o floare,
Ale cărei petale au căzut,
Din lipsă de soare, rouă și ploaie.
　　　　
M-ai întrebat ce-i durerea,
Și ți-am răspuns că-i un pom,
Sfârtecat de un fulger din cer,
Pe când visa să crească înalt.
　　　　
M-ai întrebat ce e plânsul,
Și ti-am răspuns că-i o salbă
De lacrimi albastre și mari,
Picurate din ochi inundați.
　　　　
M-ai întrebat ce e zâmbetul,
Și ți-am răspuns că-i un alt răsărit,
De soare optimist pe cerul albastru,
Într-o zi luminoasă, lipsită de nori.
　　　　
M-ai întrebat ce e bucuria,
Și ți-am răspuns că-i tango în perechi,
Ce zburdă pe note fierbinți,
Cu mișcări ce amețesc privitorii.
　　　　
M-ai întrebat ce e fericirea,
Și-am ales să zâmbesc și să tac,
Să-ți privesc ochii rătăciți în ai mei,
E rândul lor să găsească răspunsul. 

Pete de dor

Eu sunt acolo, tu ești aici, 
Și intre noi doar pete de dor, 
Ca niște cercuri rotunde și mici 
Înșirate pe-o ață, mirific decor. 

O pată de roșu, pe-o umbră de verde, 
Compun împreună albastru ceresc, 
Astăzi se naște, dar mâine se pierde, 
Nimic nu e veșnic, ci doar pământesc. 

Ți-e dor de mine, mi-e dor de noi, 
Dar tu ești acolo, eu sunt aici, 
Cheamă-ma azi să fim mâine doi, 
Într-o hârjoană de cai sălbatici.

Sursa Foto-Internet

Dorul îmi va fi râu

Îmi scald uneori sufletul
Prăfuit de atâta așteptare,
În răcoarea parfumată
A dorului de viață.
　　　　
Și dorul acesta pare o cascadă,
Pe care o simt prăvălindu-se,
Peste toate durerile mele,
Acoperindu-mi plânsul cu ropotul ei.
　　　　
Alteori dorul devine un val,
Trimis pe uscat din adâncuri de mare,
Plecând dulce, ajungând sărat,
Dâră albă în suflet brăzdată.
　　　　
O singură dată dorul îmi va fi râu,
Izvorându-mi viu din inima-mi seacă,
Umflându-se repede în ploaia de vise,
Devenind un torent menit să existe.
　　　　

Fă-ți timp...

Fă-ți timp să ascuți muzica gândului meu,

Pipăind atent cu mintea-ți acordurile-i fine,

Ce se vor răspândi în fibrele sufletului tău,

Ca un nectar parfumat, beție a simțurilor.

　　　

Nu știu să cânt, nu am știut niciodată,

Dar știu să așez dragostea în note,

Înșiruite discret în portativul iubirii,

Construind o romanță în noaptea de dor.

　　　

Fă-ți timp să asculți iubindu-mă iar,

Căci noaptea se crapă în cioburi de zori,

Și cântecul meu e doar pentru focul din tine,

A cărui văpaie se varsă în mine.

　　　

Nu știu să cânt și nici n-am să știu vreodată,

Căci muzica mea va rămâne o taină,

Știută de noi, ascultând-o în delir,

Adormiți printre gânduri, surprinse visând.

　　　

Fă-ți timp să asculți iubirea din tine,

Răsfrântă în vibrații ce vin către mine,

Ca o cascadă ropotind printre stânci,

Învolburându-se tandru peste inima mea.

Poezie inclusă în volumul Zbor în suflet apărut la Editura Libris, Brasov, 2017
　　　

http://www.libris.ro/AfiseazaProdus.jsp?pr_id=1164667

Sursa foto- Internet　

Hotarâre

Astăzi mi-am luat de mână destinul,
L-am acceptat ca parte din mine
Pentru că am obosit să simt chinul
De a spera în mai bine.

Nu-i ca și cum m-ar fi învins,
Sau mi-ar fi ucis o speranța,
Ci doar înțeleg că mi-e scris
Să duc o altfel de viață.

Sunt multe întrebări rămase în trecut,
Dar și mai multe mă așteaptă în fața,
Ce să păstrez, ce pot să mai uit
Ca dintr-un vis povestit dimineață?

Pășim împreună încet, temător,
Ca doi copii ce învață să meargă,
La început mai greu, apoi mai ușor,
Pe niște urme ce par să se șteargă.

Vom crește împreună, prieteni la greu,
Două frânturi din acest univers,
Rătăcite în lume, alături mereu,
Pe scena vieții, al morții revers.

Sursa foto -Internet

Dor de tine...

Nici noaptea asta nu-i așa
Cum aș fi vrut să o trăiesc,
Și iar mă doare lipsa ta,
Din somnul meu cel omenesc.
　　　
Parfumul tău în nări îl simt,
Ca pe-o aromă dulce amară,
Mi-e dor din nou să te ating,
Așa cum am visat aseară.
　　　
Te-aș vrea aproape, lângă mine,
Să pot visa la pieptul tău,
Că toate nopțile-s senine,
Că a trecut tot ce-a fost greu.
　　　
Cu ochii închiși te urmăresc,
Iar gândul meu te însoțește,
Oriunde ai fi eu iți doresc,
Un somn ce trupu-ți odihnește.
　　　
Și-n visul tău de-am să apar,
Să-mi dăruiești o îmbrățișare,
Să-mi țină până-n zori măcar,
Căci și tu știi că lipsa-ți doare.


Poezie inclusă în volumul Zbor în suflet apărut la Editura Libris, Brasov, 2017
　　　

http://www.libris.ro/AfiseazaProdus.jsp?pr_id=1164667

Sursa foto-internet

Vând optimism ! II

　　　Mi-am dat seama că nu pot merge mai departe fără să-i cer iertare omului și m-am întors, sau poate întoarcerea mea a fost doar iluzie, taraba se afla din nou în fața mea iar omul acela părea să vândă ceva, cuiva.
　　　-Hei, nu e corect!, am strigat eu. Pentru el de ce ai optimism și pentru mine nu?
　　　- Lui nu i-am dat optimism, i-am dat speranță. Mi-a dat în schimb liniște, o voi dărui altcuiva care o să aibă nevoie de ea. De aceea ți-am spus să vii mâine, poate cineva în drumul lui prin viață se va opri lăsându-mi o părticică din ce simte că are de dăruit pentru semenii lui. Și poate acel ceva va fi optimismul de care tu ai nevoie.
　　　-Și eu ce să-ți dăruiesc? Mie îmi lipsesc toate aceste lucruri despre care vorbești: optimismul, liniștea, speranța. Am nevoie de toate. Iar sufletul meu e prea gol și pustiu ca să am ceva de dăruit
　　
　　　- Dăruiești suferință, primești suferință, m-am grăbit eu să completez afirmația lui, convinsă că înțeleg motivul nefericirii mele.
　　　- Asta nu o știu eu, m-a oprit omul. Eu nu primesc lucruri urâte, aici nimeni nu aduce lucruri urâte, pentru că ele sunt lucruri vechi, nu noi. Suferința asta despre care vorbești tu este un lucru nou. Nu ai luat-o de aici. Aici este o piață de vechituri.
 - Du-te acum ! Întoarce-te mâine. Între timp privește în jurul tău cu mai multă indulgență. Uneori vechiul este mai trainic decât noul. Acum parcă și sufletele poartă pe ele etichete "made in China".
　　　Și am plecat, am privit și am înțeles sau poate am știut dintotdeauna ca nu e nimic nou și nu e nimic vechi, că învechitul și înnoitul e doar o joacă de-a timpului în curgerea lui răsucită dinspre aici spre acolo.
　　　Apoi m-am întors, și colindând clipă după clipă când l-am găsit părea mai bătrân, ba nu, mai vechi, și când m-a privit ridicând neputincios din umeri, nu am mai fost nici dezamăgită, nici enervată. L-am rugat să-mi întindă palma, în care tăcută i-am așezat cu drag o picătură de optimism, atât cât s-a putut aduna în sufletul meu în tot acest timp, de când el îmi strânsese mâna.
　　　Mi-a zâmbit mulțumit. Am dat să plec. M-a bătut pe umăr, șoptindu-mi discret ca unui client special :
　　　-Mâine primesc fericire !
　　　
　　　PS. E un om mic și gârbov în piața de vechituri din adâncul sufletelor voastre !