Scufița albastră I

　　　A fost odată, demult, pe vremea când soarele asfințea ziua și luna răsărea în zori trandafirii, făcându-se din noapte zi, un sat umil,bătrân și gârbovit, tupilat la poalele unui munte atât de mic încât scara care ducea spre vârful lui se legăna în bătaia vântului lovind sacadat în zilele de sărbătoare în turla bisericii ceea ce îi determinase pe oameni să desființeze clopotnița ca să nu se amestece zgomotele și să prevestească vreo nenorocire.
　　　Trăia în satul acela frumos ca un bunic cu barba albă și ochi albaștri și senini, o familie de oameni simpli, trecuți de mult de prima tinerețe, într-o viață liniștită, îngăduită de Dumnezeu ca să poată fi sprijin și protecție pentru nepoțica lor de care aveau grijă ca de lumina ochilor lor, și pentru care mulțumeau în fiecare zi fără să  ostenească.
　　　Fetița fusese crescută de bunici de când avea doar câțiva anișori pentru că își pierduse părinții. Nici măcar bunicii ei nu știau cum de se întâmplase asta. Fiecare dintre ei se rătăcise pe drumul lor, hărăzit de destin și nu mai găsiseră niciodată acel drum care să îi aducă înapoi acasă, împreună mână în mână, ca fetița să îi poată găsi din nou, să se agațe de mâinile lor cu mânuțele ei mici și dolofane, devenind liantul dintre ei. Visa uneori în somnul ei de copil nevinovat că își tine tatăl de mâna dreaptă și mama de mâna stângă, iar cei doi se țin și ei de mâinile rămase libere, privindu-se și zâmbindu-și unii altora și dansând într-o horă ritualică, menită să cheme împăcarea în familia lor, ca pe o ploaie răcoritoare mult așteptată după o zi toridă de vară.
　　　Absența părinților usca asemeni unei secete aspre sufletul copilei pe zi ce trecea și nimeni nu simțea asta cu adevărat pentru că niciun adult cu mintea lui coaptă nu putea să vadă marea de tristețe ce inunda candidul ochilor ei, iscoditori, dornici de mama și tata rostite împreună și nu pe rând.
　　　Pe fetiță o chema Mălina, dar toți o știau de Scufița albastră pentru că, într-o zi, când ieșise cu bunica ei la cumpărături, văzuse o căciuliță albastră într-o vitrină și rămâsese minute în șir ca hipnotizată privind-o cu picioarele ca de plumb, proptite în fața magazinului. Privise apoi  în sus către bunică, fără să ceară ceva, niciodată nu cerea nimic, dar bunica înțelesese și fără o vorbă, la rândul ei, o lăsase pe fetiță cu nasul înfipt în sticla vitrinei, intrase în magazin și îi cumpărase fetiței scufița albastră.
　　　Mălina strânsese la pieptul ei scufița și mulțumise bunicii ștergându-și lacrimile de pe obraz pentru că atunci când o văzuse pe tanti vânzătoarea luând scufița din vitrină  crezuse că altcineva o cumpărase și va fi a altei fetițe. De atunci ea și scufița erau nedespărțite, bunica operând din când în când modificări, căci, uneori scufița dădea semne că ar rămâne mică.
　　　Pentru că fetiței îi plăceau mult poveștile spuse de bunicul ei, ținând-o pe genunchi, acesta îi spuse într-o zi că mai demult, într-un alt sat trăise o altă fetită la fel de frumoasă ca și ea, care avusese și ea o scufiță doar ca nu era albastră ci roșie. Fetița devenise curioasă și începu să pună întrebări bunicului despre Scufița Roșie. Mai întâi fetița îl puse să îi arate ce însemna culoarea roșie. Când bătrânul îi arătă, Mălina compară cele două culori și spuse bunicului că scufița albastră i se potrivea mai bine pentru că ea știa că inimioara ei este albastră și nu roșie.
Bătrânul răsese și îi spuse că toți oamenii au inimile roșii și nu albastre. Fetița clătină din cap cu încăpățânare  și insistă că ea își simțea inima albastră și nu roșie. Bătrânul nu mai spuse nimic și o mângâie pe creștet vrând parcă să ia toată tristețea care îi albăstrise inima bietei copile.