365 de zile singure ! V

 Apoi treptat am ajuns să accept că experiența trăita de mine mă va transforma, că voi deveni un alt om, complet necunoscut și antipatic unora care mă vroiau înapoi pe mine cea care fusesem înainte de furtuna care pustiise deșertul vieții mele. De ce spun deșert? Pentru că am iubit întotdeauna deșertul. Am simțit mereu o emoție puternică la vederea dunelor de nisip, pierzându-mă în visare în fata întinderilor nesfârșite alb-aurii care mă înconjurau. Simțeam uneori cum îmi dădeau lacrimile și simțeam o durere sfâșâietoare, un sentiment puternic al dezrădăcinării. Deșertul a fost casa mea poate intr-o altă existență, și pentru că de data asta trăiam într-o altă climă ,destinul meu de iubitoare de nisip, soare și cămile alesese sa mi-l recostruiască la un moment dat interior.La început nu m-am temut, chiar mi-a plăcut și am zis ca sunt o femeie destul de puternică care poate trăi într-un deșert existențial, care se poate lupta cu câte o furtuna în fiecare zi. Apoi treptat furtunile au devenit mai puternice, eu am obosit și sătulă de ariditate și uscăciune am început să îmi doresc altceva. Visam la o oază cu verdeață și răcoare, la un copac puternic între ramurile căruia să mă odihnesc o vreme, să mă simt îmbrățișată și protejată. Și tot visând și tânjind după oaza aceea într-o zi am evadat din acel deșert.A fost o fugă  lasă, egoistă, pentru că am lăsat acolo un om care nu știa să trăiască în acel desert fără ajutorul meu, deși el adusese nisipul și căldura, iar eu femeia puternică acceptasem încântată de tot ce însemna o viață în deșert.
 Un cutremur devastator a zguduit acest deșert al meu și am decis să mă întorc. Din păcate omul lăsat acolo nu a supraviețuit absenței mele. N-am să știu niciodată dacă l-a omorât plecarea mea inexplicabilă sau contițiile de acolo. Am rămas o vreme, jelindu-l și încercând să înțeleg ce l-a distrus. Am plâns amintirile frumoase și am regretat altele. Și am hotărât să rămân și încet am simțit cum devin o dună de nisip apărută misterios într-un deșert de o netezime desăvârșită,ca urmare a unei furtuni puternice, nedorită dar imposibil de prevenit, sau poate cineva a spart clepsidra eternității aici, în deșert, lăsându-mă să curg nestingherită până la ultimul fir. Voi rămâne aici, în deșertul existenței mele până când o altă furtună mă va spulbera nemiloasă, împrăștiindu-mă atât de neștiut că nu va rămâne nici măcar amintirea unui "a fost odată o dună...''. Sau până când un muritor, rătăcit printr-un deșert aidoma mie, va avea puterea să răzbată până la mine refăcând cu gesturi tandre și generoase clepsidra sfărâmată mult prea devreme, și mă va culege în căușul palmelor sale, redându-mi iluzia menirii mele inițiale : ...să curg încet de la început și până la sfârșit....ca orice himeră! 
   Contrar dorinței multora nu am ales izolarea ca formă de trăire a perioadei de doliu, ci dimpotrivă am ieșit foarte mult, am trăit experiențe noi care treptat au contribuit la vindecarea mea. Am avut în jurul meu oameni frumoși și buni care mi-au dăruit câte o părticică din sufletele lor în care să mă cuibăresc în căutarea liniștii, căci o mare parte din această perioadă ea liniștea mi-a lipsit cu desăvârșire. Și într-o zi printr-un alt efort de voință mi-am luat un răgaz să fiu singură cu mine însămi,și mi-am dorit pentru prima oara, după multă vreme, să ascult liniștea. Dar nu liniștea aceea hâdă și apăsătoare care îți încrâncenează carnea și-ți face să-ți țiuie urechile a pustiu și singurătate, ci o altfel de liniște ,pură și tămăduitoare, ca îmbrățișarea plină de dragoste a unei mame pentru pruncul ei aflat în suferință, o liniște caldă și mângâietoare ca palma unei bătrâne pe obrazul unui copil neastâmpărat întors de la joaca obosit și îmbujorat. Am închis ochii și am așteptat să-mi inunde trupul și sufletul, să mă simt legănată, să simt acea odihnă binefăcătoare pe care o aștept de mult.Și la un moment dat am visat. Am visat o poveste care nu începea cu " a fost odată ca niciodată", ar fi fost banal și m-ar fi speriat încă o întoarcere în trecut ci cu " ....se va întâmpla într-o zi ". Nu-mi mai amintesc povestea dar nu asta e important. Important e că nu mi-a mai fost teama de ea, de liniște... 
 Am avut destule momente când m-am temut că stările mele nu erau normale, că așa trebuie să simtă și să procedeze o persoană care trece printr-o pierdere de tipul celei suferite de mine, dar apoi m-am gândit ca sunt o ființă unică în felul meu pe acest pământ și că fraza " nu ești nici prima nici ultima căreia îi moare soțul" nu avea legătură cu mine și cu ceea ce trăiam eu. De ce? Pentru că fiecare dintre noi percepem o pierdere de orice natură diferit. Ce simt eu este diferit față de ce simte altcineva. Și atunci de ce durerea mea trebuie comparata cu a altora?