Când dorul doare

 Când dorul doare 

Când dorul doare și apasă,

Te-așezi cu teamă la fereastră,

Poate zărind un trecător,

Și așteptarea trece mai ușor.

Și ai striga, dar n-ai la cine,

Degeaba chemi, nimeni nu vine.

Tristețea sumbră te-nconjoară

E noapte-n tine ca afară.

Te mulțumești din nou să plângi,

În palme lacrimi să le strângi, 

Nici nu mai ai unde le pune,

Le lași în ochi să se adune.

Parcă ai murit și nici că-ți pasă, 

Ești doar o umbră-nchisă-n casă,

Nici nu auzi și nici nu vezi,

Și nici în viață nu mai crezi.

Speranța ta e la fereastră, 

După perdea e-o noapte albastră, 

Dar ochii tăi privesc spre stradă, 

Parca ai vrea din cer să cadă.

Ca un miracol să-ți apară, 

Iubirea ta în stradă afară,

Chemarea ta să o ajungă, 

Tu ești aici și noaptea-i lungă.

Când dorul doare, nu te lasă, 

Stai ca o umbră la fereastră, 

Si poate doar un trecător

Te-ar face să zâmbești ușor.

Visul meu

 Visul meu

De visul meu să nu te-atingi,

Ca de o stea incandescentă,

Dacă nu vrei ca să te frigi

Să arzi în patima-i latentă.

Privește-l doar cum se arată,

Ca pe-un canar în colivie,

Și mai visează-l înc-o dată,

O altă noapte dintr-o mie.

Mă tem si eu pentru acest vis,

Căci nu mai e ca altă dată,

Și dacă l-aș lăsa deschis,

Ar alerga prin noi deodată.

Și ne-ar aduce pe-amândoi,

Pe un tărâm de fantezie,

Și-ar fi așa de bine-n noi

Că n-am mai vrea în lumea vie.

Am refuza să ne trezim,

Și am rămâne în somn de moarte,

Căci ne-a fost dat să ne iubim,

Tardiv în visele de noapte.

Era-n destin

 Era-n destin

Era în destinul meu să-ți fiu

O formă de iubire aparte,

Ce-aprinde-n tine un foc viu,

Și-ți ține cald în miez de noapte.

Era în destinul tău să-mi fii,

Izvor de apă și de viață,

Speranța că-mi va răsări

Un soare nou de dimineață.

Era-n destinul meu să știu

Că nu am rost fără iubire,

Așa cum într-un loc pustiu

Nu poți gusta din fericire.

Era în destinul tău să știi

Că niciodată nu vei mai cunoaște,

Nimic din ce-am ales să-mi fii,

Chiar înc-o dată dacă te-ai mai naște.

Și lor de aici le este dor

 Dacă din visele rămase

Am împleti scări de mătase,

Am urca apoi la cer 

Să-i vedem pe cei ce pier, 

Să le spunem că ni-e dor,

C-am rămas în urma lor

Doar frânturi de inimi goale, 

Lacrimi multe, plâns și jale.

Că tânjim după acel vis

Ce rămâne–n noi deschis, 

Ca o punte între lumi,

Ca un jar în care scurmi, 

Tot sperând să-l reaprinzi, 

Viața-n palme s-o cuprinzi.

Le-am mai spune că-ntr-o zi, 

Poate își vor aminti, 

Viața lor de pe pâmânt,

Om, iubire, legâmânt, 

Și vor coborî o clipă

Să ne mângâie în pripă,

Să ne-arate că si lor, 

De aici le este dor.

Așa-i ?

 Așa-i ?

Așa-i că îți lipsesc

Ca unui soare luna ?

Că-n dorul tău lumesc

Încape numai una ?

Așa-i că îți sunt dragă

Ca unui suflet viața ?

Că gustul meu de fragă

Apune dimineața ?

Așa-i că îți e dor

De înc-o clipă-n plus,

Că nu-i deloc ușor,

Că nu îți sunt de ajuns ?

Așa-i că mă dorești

Ca pe o lună nouă ?

Că fără mine ești

O floare fără rouă ?

 Lumea ta

Când am trecut prin lumea ta

Părea mai mică și pustie,

Nu semăna cu lumea mea,

Dar m-așteptam așa să fie.

Și-n lumea ta erau cărări,

Ascunse, mici și-ntortocheate,

Ce se pierdeau departe în zări,

Ca niște drumuri neumblate.

Și peste tot erau hățișuri,

Ce parcă piedică-mi puneau,

Ca niște gânduri cu tăișuri,

Ce tot mai mult mă-mpresurau.

Și mă-ndemnau să mă opresc:

În lumea ta fă cale-ntoarsă,

Eu aș fi vrut să zăbovesc,

Să-mi fac din inima-ți o casă.

S-aprind foc viu la tine-n vatră,

Din jarul meu cu greu păstrat,

Să te-ncălzesc ca altă dată,

Să guști un strop de dor curat.

Dar lumea ta e mult prea rece,

Și orice foc aș înteți,

El mult prea repede ar trece,

S-ar stinge totul într-o zi.

Am să te aștept în lumea mea,

Și-am să visez că vei veni,

Încape-n ea și lumea ta,

Adu-ți dorința de-a iubi !

In toate toamnele e toamnă

 În toate toamnele e toamnă

În toate toamnele sunt ploi,

Ce cad peste copacii goi,

Și peste frunzele jos, rupte,

Cu picături reci și mărunte.

În toate toamnele e vânt,

Ce îți pătrunde chiar și-n gând,

Și răscolește pân’ la os,

Cu frigul lui cumplit, tăios.

În toate toamnele e ceață,

O pâclă densă, dimineață,

Ce face ziua mohorâtă

Când tot coboară hotărâtă.

În toate toamnele e brumă,

Când se așterne ca o humă,

Ca un lințoliu trist și rece,

Acoperind pe unde trece.

În toate toamnele e toamnă,

Mereu aceeași tristă doamnă,

Pe care o simți cu nostalgie,

Deși ți-e dor n-ai vrea să fie.

Miroase a toamnă

Miroase a mere coapte,

Gustate printre șoapte,

Miroase a vânt de toamnă,

Mai stai, îmi este teamă.

Miroase a struguri moi,

Culeși doi câte doi,

Miroase a fum de lemn,

Al iernii prim însemn.

Miroase a nuci bătute,

Pe jos sunt frunze rupte,

Miroase și-a gutui

Pe care-n geam le pui.

Miroase a rod de toamnă,

Parfum suav de doamnă,

Miroase a frig și ceață

Ca la sfârșit de viață.

Miroase a timp trecut,

A nopți ce au durut,

Miroase a ploi mărunte,

Și-a sărutări pe frunte.

Miroase a nostalgie,

A ce-mi doream să fie,

Mai stai, tu toamnă bună, 

Mi-e dragoste nebună.

Doar pentru noi

 În jurul nostru cad luceferi,

Sunt simple mărturii din cer 

Că între atâtea mii de stele,

Eu îți sunt una dintre ele.

Doar când m-atingi eu strălucesc

Iubirea ta mă tine aprinsă,

Și n-aș putea să nu-ți iubesc

Îmbrățișarea caldă și deschisă.

Doar pentru noi răsare luna,

De parcă n-ar mai fi niciuna,

Doar pentru noi mai cade-n zori,

În boabe mari rotunde roua.

Doar pentru noi mai este asfințit,

Și noaptea doar prin noi trăiește,

Și doar cu tine focul infinit,

Mii de scântei în ceruri zămislește.

În jurul nostru se-ntrupează zorii,

Vestind sosirea aspră a dimineții,

Și încheierea unei nopți de vis,

Să-mi fie dor rămâne un destin prescris .

Viața noastră e doar una

 Apune soarele în noi,

Absența lui ne lasă goi,

De ziua lui și de lumină,

În noaptea care o să vină.

Ne-am bucurat de răsărit,

De orizontu-i infinit,

De roua rece a dimineții

De marea împlinire a vieții

Ne-am bucurat și de amiază,

Cu binecuvântata-i rază,

Și rodul nostru aproape copt,

L-am adunat în suflet tot.

Azi ne găsim la asfințit,

Cu amintiri din ce-am trăit,

Pe cerul nostru apare luna,

Căci viața noastră e doar una.

Te-am văzut privind-o !

 

Te-am văzut privind-o ! Lacom, cu ochii sfredelind dincolo de țesăturile care-i înveleau carnea, cu fața transfigurată de atingerea imaginară a trupului după care tânjeai, poate nu pentru prima oară. 

Am zâmbit, deși lacrimile îmi curgeau pe obraz, deși durerea se cuibărea în pieptul meu, ca un cioc crud de pasăre înfometată de certitudine. 

Am zâmbit, pentru că îmi aminteam, cum odinioară și eu mă scăldasem în privirea aceea, ca o fecioară goală.

Am văzut-o căutându-ți privirea, speriată, ca nu cumva ceilalți trecători să înțeleagă că voi doi, împărtășiți o iubire, unică, inegalabilă, dar, care, paradoxal, nu are nimic în plus, față de a celorlați la începuturile ei.

Apoi, am plecat, cu lumea prăbușită în cap, indiferentă la tot din jurul meu, la oameni și la timp, la realitatea din care vroiam să evadez, părându-mi-se prea crudă pentru a fi îndurată, încercând să mă prefac că nu am văzut nimic, că nu am simțit nimic. Dar nu-mi puteam minți sufletul, nu-mi puteam minți dragostea de care tu nu mai erai vrednic și pe care nu ți-o mai doreai.

Ajunsă acasă mi-am pipăit fiecare milimetru al feței, fiecare rid, fiecare defact al chipului meu, dintr-o dată urât, bătrân și neputincios.

Dinlăuntrul meu mă privea o femeie frumoasă, cu bunătate și înțelegere și care s-a aplecat peste trupul meu zguduit de plâns, de durere și disperare, și așezat chipul ei peste creștetul meu, peste mintea mea pentru care lumea nu mai exista în absența ta și a întrebat :

- Și ce vrei tu ?

- Să nu-l urăsc, am răspuns eu, cu tristețe. L-am iubit prea mult ca să-l pot urî.

- Nu-l urî, atunci. Iubește-l pentru ceea ce ți-a fost și pentru ceea ce nu-ți mai poate fi, din această zi.

- Tu știi de ce ?

- Nu, și nici tu nu vei ști niciodată. Nu-ți folosește la nimic să compari o femeie cu o altă femeie, dacă nu vezi asta prin ochii lui, ai bărbatului îndrgostit. Iar în ochii lui, ea are acum locul tău. E suficient !

 Mi-am șters lacrimile, si am înțeles că nicio dragoste nu este veșnică, și nu durează mai mut decât trebuie. 

Poate cea mai mare greșeală, a mea și amiilor de femei, asemenea mie, este să credem că este doar vina noastră. Nu are însă nimic de-a face cu ceea ce ,, nu am făcut noi,, ci cu ceea ce ,, ar putea face cealaltă,, într-un suflet care a uitat de tine, fascinat de ceea ce nu a trăit încă !

Mi-ar fi plăcut să știu că ești

În noaptea asta îmi lipsești, 
Poate mai mult ca niciodată,
Mi-ar fi plăcut să știu că ești,
Prin preajma mea ca altă dată.

În noaptea asta strig de dor, 
Ca dorul să te-ajungă-n vis,
Căci gândul meu e călător,
Atâta doar să-i lași deschis.

În noaptea asta să-mi răspunzi,
Am obosit de când te strig,
De gândul meu să nu te ascunzi,
E atât de singur și-i e frig.

În noaptea asta vreau să știu,
Să mai îmi spui încă o dată,
Că sunt a ta și o să-ți fiu,
Și-ți voi rămâne viața toată.

Undeva, departe

Ia-ți vorbele înapoi, iubite,
Nu-ți mai păstrez niciun cuvânt,
Și chiar pe cele nerostite,
Le las să spulbere în vânt.

Ia-ți înapoi și șoaptele de noapte,
Ce le rosteai de dragoste arzând,
Ți le-am păstrat ca niște fructe coapte,
Le-am adunat cu inima-mi plângând.

Ia-ți înapoi și asprele tăceri,
Pe care zile-n șir le-am adunat,
Ia tot ce vrei fără să ceri,
De mâine am să fac curat.

Mai lasă-mi, însă, niște mângâieri,
Din cele vechi și noi, deopotrivă,
Să-mi amintesc de acele seri 
Când ne iubeam cu sufletu-n derivă.

Mai lasă-mi, poate, chiar și un sărut,
Cu gust de buze moi, catifelate,
Să-mi amintesc de primul început,
Lăsat în urmă, undeva, departe 

De mâine

De mâine nu mai este vară,
Fără să spună singură a plecat,
Și soarele e trist în astă seară,
Seninul lui e-un simplu scăpătat.

De mâine o să fie iarăși toamnă,
Cu nostalgie, ruginiu și ploi,
Cu frunze care cad cu teamă,
Îngrămădite veștede-n noroi.

De mâine o să fim mai goi
De veselia unui galben anotimp,
Și chiar de o să fim tot noi,
Simțim tristețea trecerii prin timp.

Ce de ceasuri trec

Ce de ceasuri trec,
Toate se întrec,
Unde or vrea să ajungă,
Viața nu-i prea lungă.

Am oprit o clipă,
Am furat-o în pripă,
Vroiam să-mi rămână, 
De urât să-mi țină.

O așez în palmă,
O ascult cum cheamă, 
După Timp tânjește 
El nu se oprește.

Ticăie cu frică, 
O secundă mică, 
Din minutul care
Trecea la-ntâmplare.

Ce de ceasuri trec, 
Toate se întrec, 
Curând or s-ajungă, 
Viața n-a fost lungă.

Habar n-aveam

Necruțător e astăzi dorul ce m-apasă,
Și-n pieptul meu o urmă crudă lasă.
Habar n-aveam că și absența-ti frige,
În locul unde golul tău de inima-mi se-atinge.

Habar n-aveam că așteptarea doare,
Și rana ei pe zi ce trece crește tot mai mare.
Pe-obrazul meu o lacrimă își face casă,
Iar dac-o șterg din ochii mei o alta se revarsă.

Din plânsul lor răzbare neputința
De a-mi opri măcar o clipă suferința,
De-a stăvili în inimă tot dorul,
Ca unui râu ce-ncerci să- i seci izvorul.

Necruțătoare mușcă-n carnea mea arzândă,
Cu lăcomia-i de durere iar flâmândă,
Sperânds ă-și potolească a neiubirii foame,
Cu urmele de vise și amintiri din carne.

Don Juan de chat

Demult, în vremurile imemoriale, când bărbații plecau la război și femeile țeseau preșuri pe care să calce ei, victorioși, acoperiți de glorie și răni,la întoarcere, când unuia îi pica cu tronc o domniță dulcinee, întotdeauna evident din Regatul vecin sau chiar de peste nouă mări și țări, scotea spada, arunca buzduganul, construia poduri, fura soarele și luna, sau măcar trimitea flori, flori reale nu din astea virtuale cu sclipici și fără lipici, se agita preț de cel puțin două veacuri, condensate în câteva luni, ca să intre în grațiile celei care i-a cucerit inima și care, evident, i-a frânt-o de cel puțin două ori ca să-i testeze rezistența și trăinicia sentimentelor...
Vremuri grele, dar care meritau trăite!
Acum, în vremurile actuale, Don Juan de chat, frustrat și dezechilibrat, căruia viața reala i-a arătat că șansele să pună mâna pe o femeie reală, cu carne și suflet s-au cam terminat, frunzărește Facebook-ul, acest site de socializare sub acoperire, pentru ăi de n-au bani de alea matrimoniale consacrate, cu taxe,și, din confortul peșterii lui, neîncălzite de vreo prezență și culoare feminină, singurul și inegalabilul efort pe care îl face, mândru de curajul și vitejia lui epilată, este :
- Îmi placi !
- Așa, și !?
- Cum așa, și ? Nu e suficient ?
Tu, femeia, ar trebui să cazi pe spate că te place el, măcar la figurat dacă nu la propriu, și el, rănit în amorul lui propriu, să știi că mai are și 10 lei de-o cafea, pe care ar vrea s-o bea, cu tine, la o locație cât mai aproape de casă, drumul ți-l plătești tu ,soro, că te-ai lăsat ademenită de farmecul lui, de fapt de mitocănia lui, sigură de izbândă.
- Aloo, Don Juan, de plăcut mă plac și eu, bani de-o cafea am și eu, deci de ce m-ar interesa oferta ta, bravule oștean de chat ? Ce să faci tu ? Să pășești în lumea reală, nu aia virtuală, să-ți pui la bătaie calitățile, să dovedești că le ai, să pui ochii pe o femeie care place sufletului tău și să te lupți pentru ea, așa cum făcut tac-tu și tactu-mare  care n-avea chat și ieșea la horă-n sat.
Ia uimește-mă ! Fă-mă tristă și zi-mi peste un an că te-ai însurat, dar nu pe chat !

P. S.
 A nu se înțelege că e doar vina lor, e și a noastră a femeilor, care ne-am pierdut feminitatea și demnitatea și disperarea singurătății și vieții de una singură ne fac să acceptăm o cafea și ce-o ieși din ea.

P.S.S. Cei care citiți spuneți-le și lor, Don Juanilor, aștia n-au citit în viața lor atâtea rânduri !

Mi-e dor de tine, marea mea

Azi te invit la o cafea,
S-o bei cu mine, marea mea,
Și ea-i la fel de înspumată,
Pe cât ești tu de-nvolburată.

Azi te invit la vorbă bună,
Ea e fierbinte, tu nebună,
Tu o bei dulce, eu amară,
Eu înăuntru, tu pe-afară.

Să o sorbim, până la zaț,
Căci ne-a fost poftă și nesaț.
Aruncă-n ea un bob de sare,
Să semene-a cafea la mare.

N-am mai băut cafea sărată,
Dar lângă tine-i minunată,
Mi-e dor de tine, marea mea,
Sper c-ai rămas la fel de albastră,
Cum te visez de la fereastră !

Ți-aș cere dragostea înapoi

Ți-aș cere dragostea înapoi,
Dar nu mai ai pentru amândoi,
Ți-aș cere înc-o clipă-n plus,
Dar timpu-ntreg parca s-a scurs.

Ți-aș cere o oră de iubire,
Dar ți se pare o risipire,
Ți-aș cere încă un sărut,
Dar ultimul parcă a durut.

Ți-aș cere să mă ții de mână,
Dar mâinile nu-s împreună,
Ți-aș cere focul din privire,
Dar jarul lui e-o amăgire.

Ți-aș cere totul înc-o dată,
Dar n-ar mai fi ca altă dată, 
Ți-aș cere iar să mă iubești,
Dar nu-mi poți fi ce nu-mi mai ești.

Iubirea ta

Iubirea ta e-un paradis,
E un Eden doar pentru doi,
Un rai frumos, de nedescris,
În care încăpem doar noi.

Iubirea ta e un ocean,
Cu apă multă dintr-o mare,
Cu fericire un noian,
Cu-o insulă în depărtare.

Iubirea ta e-un răsărit,
De lună nouă, sau de soare,
E un șirag de infinit,
E un ecou la o chemare.

Iubirea ta e un izvor,
Cu adăpători de căprioare,
E o bucată dintr-un dor,
Pe z ice trece tot mai mare.

Iubirea ta e-un strop de rouă,
Căzută pe-un boboc de floare,
Ce aștepta demult să plouă,
Fără de ea știind că plouă.

Iubirea ta e-un dar ceresc,
E un crâmpei frumos de viată,
E pentru mine, ce-o primesc,
Seninul coborât pe față.

În palma ta e o dorință

În palma ta e o dorință,
Am pus-o acolo într-o zi,
Să o scutești de suferință,
Nu te preface că n-o știi.

Strânsoarea mâinii să n-o frângă,
E ca și-o floare delicată,
Puterea cărnii să n-o strângă,
N-o să-și revină niciodată.

Cu palma închisă, pumnul strâns,
Ea nu respiră niciun vis,
Și se aude doar un plans,
Durerea unui dor ucis.

În palma ta e o dorință,
Puțin la stânga cître viață,
Și dacă-ți este cu putință,
N-o rupe ca pe-un fir de ață.

Știu că ai trecut să mă vezi

Știu că ai trecut să mă vezi,
Te-am simțit așezându-te,
Ai stat o clipă să-mi veghezi,
Zbuciumul din somn, visându-te.

Te-aș fi rugat să mai rămâi,
Întreaga noapte lângă mine,
Căci nu îi pasă nimănui 
Un suflet gol cui aparține.

Și aș fi vrut să mai dansăm
Măcar o data fostul vals,
Îmbrățișati să colindăm
Căci n-am mai fost demult la dans.

Mi-aș mai fi pus și o dorință,
Să-ți simt sărutul pe obraz,
Dar știu că nu e cu putință,
Plecării să-I mai ceri răgaz.

Știu că ai trecut să mă vezi,
Te-am simțit ridicându-te,
Aș vrea din suflet să mă crezi,
Că m-am trezit din nou chemându-te.

De dorul tău

De dorul tău mai scriu povești,
Ce nu încep cu a fost odată,
Ci cu formula îmi lipsești
Și nu-mi va trece niciodată.

Răstorn pe file amintiri,
Unele sunt, altele au fost
Bucăți de suflet și trăiri,
Ce vieții par că-i dau un rost.

 Legate cast, pe albul foii,
Mă-ndeamnă să le scriu, pe rând,
Din taina lor se nasc eroii,
Ce rătăcesc prin propriu-mi gând.

De dragul tău, mai scriu cu dor,
Despre eroii de poveste,
Despre-ntâmplările ce dor,
Despre ce-a fost sau încă este.

Mai vino azi

Mai vino azi, eu te primesc
Cu așteptarea mea de ieri,
Și sunt aici să-ți dăruiesc
Orice ai vrea din nou să-mi ceri.

Mai vino azi de-ți este dor,
De gustul unui alt sărut,
Ce-ți lasă-n suflet un fior,
Adânc, profund, necunoscut.

Mai vino azi, de încă vrei,
Încă un strop din ce-ai gustat,
Căci din iubire poți să iei,
De simți că nu te-ai săturat.

Mai vino azi, eu te aștept, 
La fel cum am făcut-o ieri,
Cu inima-mi bătând în piept,
Ți-o dăruiesc dacă mi-o ceri.

Oameni

Peste tot sunt oameni buni,
Presărați pe unde treci,
Doar să știi să îi aduni,
Chiar și-n locurile seci.

Peste tot sunt oameni calzi,
Unii pleacă, alții vin,
Bunătatea lor și azi 
Face cerul mai senin.

Peste tot sunt oameni tandri,
Generoși în mângâieri,
Cu suflet de copilandri,
Ai iubirii mesageri.

Peste tot sunt oameni-oameni,
Îi găsești doar dacă vrei
Omenia să le-o semeni,
Să fie mai mulți ca ei.

Zăbrelele fericirii

Spune-mi, cum începe totul ?


-Spune-mi, cum începe totul ?, întrebă el scuturând, cu un gest care trăda nervozitatea, scrumul țigării în formă de libelulă de pe masă.
- Cu Adam și Eva, răspunse ea, zâmbind liniștit.
- Nu, nu asta, râse el amuzat de felul în care ea reușea întotdeauna să risipească tensiunea, cu un singur cuvânt, cu un singur gest, cu o privire… Între doi oameni.
- Aaaa, asta, continua ea jocul Acela innocent de-a descoperirii străfundurilor conștiinței umane.
- Nu știu, dar știu cum se termină, cu mult înainte ca oamenii să știe asta. Nu e nevoie să să spui cuiva ,, nu te mai iubesc,, ca el să știe lucrul ăsta, poate cu mult înainte ca  tu să-ți faci curaj să rostești cuvintele.Oamenii se îndrăgostesc atunci când se așteaptă mai puțin și sunt părăsiți tocami atunci când cred că pentru nimic în lume nu li se mai poate întâmpla lor asta. Ei se îndrăgostesc de oameni, de calitățile lor, de lucruri simple și gesture mărunte care devin unice pentru cel care se cuibărește în inima ta.
- Și unde se duce iubirea asta ? De ce dispare ?
- Cine a zis că dispare ? Se consumă, ca un foc binefăcător, dar mistuitor. Oamenii se îndrăgostesc pentru că au nevoie să-și încălzească sufletele cu această stare, apoi se obișnuiesc atât de tare cu căldura acestei iubiri că n-o mai simt, e doar o stare normală, firească, prezentă dar, totuși, lipsă.
- Și touși, încercă el, dar se opri privind-o și citind în ochii ei cât de mult știa  despre ce se întâmplă în sufletul lui.
Se priviră o vreme, fiecare căutând în ochii celuilalt frumusețea a ceea ce trăiseră cândva.
-Când oamenii nu se mai iubesc, se simt ca într-o colivie, în care vor trebui să trăiască, renunțând la exaltarea lor sufletească, trăgând pe furiș cu ochiul prin zăbrelele fericirii lor. Ar fugi de a doua zi, dar necunoscutul îi sperie, uitând că nu s-au născut și nu au crescut acolo, ci au pășit de bună voie, împreună într-un legâmânt care, la vremea aceea, părea garantul unei fericiri veșnice.
- Dacă ai putea, ai schimba ceva ?, întrebă el, cu vocea gâtuită de emoția unei viitoare plecări.
- Nu, pentru că iubirea mea rămâne așa…răspunse ea, ridicându-se pentru a pleca.
…………………………………………………………………………………………
Și oameni mai târziu, dacă priveai cu atenție la aceeași masă aveai să zărești un bărbat scuturând înfrigurat scrumul țigării în scrumiera în formă de libelulă, crăpată pe o aripă. Cu privirea pierdută, ușor tremurând, murmura din când în când :
-Am rămas cu un dor de acel foc, mistuitor !

Nu mă mai lași...

Nu mă mai lași prin gânduri ca atunci,
Când colindam prin mintea ta nestingherită,
Acum chiar și din suflet pari că vrei să smulgi,
Și cea din urmă dâră din iubirea-ți ofilită.

Nu mă mai lași în inimă să-mi fac,
Un cuib rotund și cald cu vise,
Și izgonite într-un ungher stau și zac,
Neînțelese, de răceala ta ucise.

Nu mă mai lași în ochii tăi să-mi scald,
Chemările de dragoste și dor,
Și nici nu vezi cum lacrimile cad,
Ca niște picături de rouă care mor.

Nu mă mai lași și nu mai vrei să-ți fiu,
Nimic din ce ti-am fost vreodată,
Eviți să-mi spui, doar că eu știu,
Că dragostea mai moare câteodată.

O poveste desenata

-Nu-ți pot fi mai mult decât sunt, dar dacă ceea ce sunt nu-ți mai este de ajuns, caută mai departe. 
Pentru că, nu-i așa, nimeni nu ne oprește să căutăm oameni noi, lucruri noi, visuri noi, ambiții noi, realizări noi cu care să ne mândrim ca niște vânători veritabili cu trofeele noastre, și ele noi, de anu ăsta, de sezonul ăsta. Dar pentru asta, știi ce ? Va trebui să-ți dezgolești pereții sufletului tău de vechile trofee. Și eu sunt unul din ele. Încă mai port locul de cinste în centru inimii tale, doar că te-ai obișnuit atât de mult cu mine că nici nu-ți mai ridici ochii să mă vezi. Și uneori când stai relaxat la gura șemineului în care încă mai arde mocnit dragostea noastră, simți miros de vechi și mucezit, fără să fi știut de unde vine. Acum da, știi, eu eram. Înțeleg, e momentul să miroasă a proaspăt în inima ta. Deschide-ți, te rog, larg fereastra inimii tale și las-o așa să pot și eu respire, pentru că da, și eu simt miros de aer închis, de la visul mai devreme ucis.
Hai, dă-mă jos, ai putea să te preface, că nici n-am existat vreodată, că inima ta e la fel de curate, aproape imaculată, dar ar însemna să negi toată experiența ta de vânător iscusit. Și-apoi, mai știi ceva ? Nici eu nu-s de ieri de azi în inima ta, sub iubirea mea va rămâne o pată, o poveste desenată, sub formă de floare ce încă mai are câteva petale.
Știu, te grăbești, în aer plutește miros de vânătoare, și nu vrei să lipsești, hai, du-te, vezi să nu greșești, nu trage la întâmplare, caută de data asta un vânat mare, doar te simți pregătit din nous ă iubești….
Stai, ai uiat ceva, nu este asta, nu un rămas bun te va vindeca, dar aș vrea să știi că în lipsa ta, uitarea va fi cea care va renova și locul acesta și pe cel din inma mea, și nu toate vânătorile, nu toate căutările sunt norocoase.
- Nu-ți pot fi mai mult, dar ceea ce ți-am fost cândva va rămâne pentru totdeauna sub noua culoare din inima ta. 

Iubire anotimp

Eu nu mai vreau să mă iubești văratic
Ca pe o poală coaptă de cireșe,
Gustând avid din carnea mea pietroasă
Si savurându-mi dulcele din sâmburi.

Eu nu mai vreau să mă ascuzni prin lanuri,
Și să mă ispitești candid în nopțile cu lună,
Nu-mi mai promite stele și luceferi
Căci mi se face frig în diminețile cu rouă.

Eu nu mai vreau să mă iubești tomnatic,
Ca pe un măr frumos cu rod întârziat,
Adăpostit în palmele-ți în jurul lui căuș,
Să nu înțeleagă nimeni de unde l-ai furat.

Eu nu mai vreau tristețea din nopțile prea lungi,
Uitată la fereastră, cu ploaia așteptând,
Ca vântul să-mi aducă frânturile-ți din gânduri,
Și-apoi să le așeze uscate peste prag.

Eu nu mai vreau să mă iubești iernatic,
Cu tremurat de patimi și-nfrigurări de dor,
Tânjind după iubrea ca-n primele ninsori,
Ce sper să se aștearnă si-n ochi mei s-o vezi.

Eu nu mai vreau iluzii din altă primavară,
Ce pare să sosească și repede să treacă,
Îmi vreau iubirea-ți toată, nu doar un anotimp,
Și pentru ea, de-a pururi, primește-mi viața-n schimb.

Ce dor cuvintele-ți

Ce dor cuvintele-ți ca piatra
Ce o arunci s-o vezi căzând,
Ajunge una, apoi alta,
Și toate nimeresc, pe rând.

Ce dor cuvintele-ți rostite,
Lăsând în urma lor adâncă,
Ecoul vorbelor pripite,
Ca niște colțuri mari de stâncă.

Ce dor cuvintele-ți doar zise,
Fără să crezi că pot răni,
Când nimeresc în răni deschise,
Făcute, poate, în altă zi.

Ce dor cuvintele-ți ca focul,
Arzând în jarul lor mocnit,
Simțiri ce n-au avut norocul,
Să fugă când mania-ți le-a lovit.

Stropi de iubire

De-aș fi un strop minuscul dintr-o iubire rară,
Aș curge cald și tandru pe buzele-ți curate,
Și te-aș lăsa grăbită să-i guști întâia oară,
Dulceața lui sublimă, din sărutări furate.

De-aș fi un strop eteric dintr-o iubire mare,
Aș luneca candid prin valuri de speranță,
Cu ochii larg deschiși și ațintiți în zare,
Spre brațele-ți deschise în semn de cutezanță.

De-aș fi un strop feeric dintr-o iubire bună,
M-aș semăna de-a pururi, în suflet să-ți rodesc,
Întâiul lan de vise, din nopțile cu lună,
Și aș veni o clipă, tânjind să te iubesc.

Dar sunt o picătură, dintr-o iubire mica,
Ce-ți încolțește-n palmă, luptându-se să crească,
Nu e o buruiană, nu o strivi cu frică,
Sub calda-ți mângâiere ajut-o să-nflorească.

Să mă ții doar de mână

Tu ai să spui că te-ai împiedicat de mine pe drum,
Eu am să spun că te-ai fi oprit oricum.

Tu ai să spui că nu puteai trece de mine,
Eu am să spun că ai umplut doar golul din tine.

Tu ai să spui că te-ai rătăcit prin pădure,
Eu am să spun că un fior a încercat să te fure.

Tu ai să-mi spui  că ai vrea să te așezi,
Eu am să-ți spun să rămâi dacă crezi.

Tu ai să spui că ți-e dor de-o poveste,
Eu am să spun că începe cu este.

Tu ai să spui că ai visat c-o să vii,
Eu am să-ți spun că știam cum vei fi.

Tu ai să-mi spui să plecăm împreună,
Eu am să-ți spun să mă ții doar de mână !

Valuri de iubire

Când a înflorit pe chipul meu iubirea,
Ca un boboc suav de crin,
Eu i- am gustat o clipă fericirea,
Parfumul ei, extaz sublim.

Azi mi-ai adus în dar o clipă,
Și-am împărțit-o în două împreună,
Cu grijă să nu-ți fac risipă,
Din mult prea multă dragoste nebună.

Mi-am reprimit în suflet viața,
Nenumărate-n inimă bătăi,
Ca picături de rouă dimineața,
Cu ochii mei scăldați în ochii tăi.

Ne-am înecat în valuri de iubire,
Și am lăsat-o încet să ne scufunde,
I-am reparcurs divina ei menire,
De-a ne topi în vâlvătăi arzânde.

În ușa nopții bate dorul

În ușa nopții bate dorul,
E prea târziu să-i mai deschizi,
E încuiat și-ai tras zăvorul, 
Te temi de ochii lui lucizi.

Lipit cu tâmpla după ușă,
Pândești rugându-te să plece,
Dar dorul ăsta nu-i păpușă,
El încă simte, nu-i va trece.

Va continua din nou să bată,
Și-o să-l auzi doar tu bătând,
Ca pe-o iubire acum uitată,
Ce nu mai vrei s-o simți nicicând.

Bătaia lui te chinuiește,
Mușcând adânc din conștiință,
Căci el insistă, nu se-oprește
Și îți provoacă suferință.

În ușa nopții stă o umbra,
Cu frica-n sân tot așteptând,
Bătaia dorului cea sumbră,
Dormi liniștit, e doar un gând.

Spaima de necunoscut

Azi, ochii mei în spaimă se adapă,
Iar frica lor e-o sete neîncetată,
Căci îndoiala că va trece sapă,
Tot mai adânc, mușcând din niciodată.

Pe buza vieții prăvălită-n moarte,
Stau atârnate suflete-nderivă,
Pe care doar o șansă, poate,le desparte
De celelalte multe împotrivă.

Și-n ochii lor din trupuri muribunde,
Se scaldă spaima de necunoscut,
Cu ei închisi, sub peoapele plâpânde,
Se zbat dureri de care nimeni n-a știut.

Azi ochii mei de moarte se-ngrozesc 
Și însetați de viață, caută-un izvor,
Un licăr de speranță vreau să mai găsesc,
Că viața se va-ntoarce în trupurile lor !

Viața-ntreagă afară

Mai înflorește încă liliacul
Așa cum înflorea demult ?
Parfumul lui mai umple parcul
Ce îmi plăcea atât de mult.

Mai înflorește încă macul
În grâul ce-a-nverzit de-acum?
Dar salcia își mai sărută lacul
Iar umbra ei se mai răsfrânge-n drum ?

O să mai cadă rouă în zori de zi
Pe flori ce se deschid în albe dimineți ,
Ce par să dovedească că încă suntem vii
Că n-am predat ștafeta aceste aspre vieți.

Nu văd nimic din tot ce mă-njoară,
Și-n mine timpul s-a oprit în loc, 
Captivă înăuntru, cu viața-ntreagă afară,
Aștept să treacă toul, căci nu trăiesc deloc.

Vremea când veneai

Mi-e dor de vremea când veneai,
Purtând în ochi un strop de rai,
Nerăbdător să mi-l aduci,
Venirea ta, ce clipe dulci.

Mi-e dor de vremea când spuneai,
Că dragostea e tot ce ai,
Că fără ea nu poți trăi,
Că viața-nseamnă a iubi.

Mi-e dor de vremea când ardeai,
Și pentru dragoste veneai,
Purtând cu tine un dor nebun,
Lăsându-mă să mi-l adun.

Mi-e doar de vremea când credeai,
Că doar noi doi trăim în rai,
Ne bucuram de paradis ,
Dă-mi înapoi tot acel vis !

Măști

Purtăm în suflet cicatrici,
Unele mari, altele mici,
Adânc în noi stau îngropate,
Dureri ce sapă mai departe.

Pe chipul nostru e doar umbra,
Pecetluit în mască sumbră,
Rânjim meschin în colțul gurii,
Să nu părem doar sclavii urii.

Seninul nostru s-a uscat,
Albastrul lui s-a înnegurat,
Pe cerul vieții e pustiu,
Chiar soarele e cenușiu.

Trecem constant pe lângă moarte,
Habar n-avem cât de departe,
Ne bucurăm că s-a înserat
Și înc-o zi am mai durat.

Purtăm în suflete dureri,
Multe de azi, multe de ieri,
Le suportăm strângând din dinți,
Căci frica ne-a făcut cuminți.

Dacă tu

S-a făcut noapte în ceea ce mai rămâsese din zi. E din ce în ce mai greu să vezi în jurul tău. E din nou beznă, dar bezna e întotdeauna la fel, acesta este avantajul ei, nu are puncte cardinale diferite, pe care, știindu-le, le dibuiești pe bâjbâite, fugind de lucrurile pe care noaptea asta nouă le-a acoperit. Știi unde ți-e nordul, dar nu ai curajul să mergi într-acolo, pentru că te temi că, totuși, ar putea fi un alt fel de nord, care nu-ți va da indiciul clar că răsăritul a rămas la locul lui. Ca și cum ai presimți că întregul, pământul, în mișcarea lui normală, dar care ție ți se pare haotică, doar pentru că te clatini confuz, va schimba tot ceea ce îți era familiar, mai demult.
Oare mai înflorește liliacul? Oale ploaia o să mai cadă de sus ? Oare păcatele vor supraviețui oamenilor care le-au comis ?Oare vor mai mai exista povești cu noi ca eroi…
Mintea ta caută acele lucruri nevăzute care pot din nou să devină o altă lumină pentru ochii tăi lăsați în întuneric.
Ai mai fost aici….mai demult. Ai mai stat rezemat de marginea fricii, așteptând să se nască curajul unei lecții proapăt învățate : nu risipi viața și darurile ei, nu irosi oamenii și sufletele lor…
De undeva, de sus, la ieșirea din abis o voce, prin întuneric sfredelește :
-Dacă tu Mi te-ai încredința….poate Te-aș putea salva !

Mi-ar fi plăcut

Mi-ar fi plăcut să-ți fiu o floare rară,
Să-ți umplu viața de culoare și parfum, 
Să ne întâlnim din când în când pe-afară,
Să mă culegi nerăbdător din drum.

Și să mă porți apoi, la haină per ever,
Să stau la pieptul tău măcar un anotimp,
Și când te strig să nu-mi zâmbești stingher,
Nu-ți cer o viață, doar un strop de timp.

Să mă presezi într-o frumoasă carte cu povești,
Cum se presează orice floare azi uscată,
Eu nu-ți mai sunt, tu încă-mi ești
Același bun erou dintr-un a fost odată.

Mi-ar fi plăcut să știu că-ți amintești,
C-am fost odată, vie, plină de parfum,
Să mă păstrezi printre iubitele-ți povești,
Pe mine, floarea rară răsărită-n drum.

Tu de ce stai pe loc ?

În orice răsărit 
Se-neacă un apus,
Căci orice întuneric
Ajunge până sus.

În orice ochi de beznă
Se ascunde o lumină,
Căci orice noapte albastră
Aduce o zi senină.

Și-n orice lună nouă
Se naște un început,
O nouă zi de mâine
Ce încă n-a durut.

În orice strop de soare
Trăiește o speranță
Ce uneori străpunge
Și cea mai deasă ceață.

Și orice zi ce vine
E încă un noroc,
Dar orice clipă trece,
Tu de ce stai pe loc ?

Împrumut

Împrumută-mi un pic din iubirea ta,
Pe-a mea am rătăcit-o pe undeva.
O doză mica de pasiune arzândă,
Ce doar dăruiește, nu cere dobândă.

Ajută-mi sufletul dintr-o dată sărac
Să redevină de iubire bogat,
Să-și recâștige lumina pierdută,
Tu ai din toate, tu-mi ești redută.

Împrumută-mi un pic din sufletul tău,
Pare un fulg, al meu e mai greu,
Poartă cu sine și-o inimă grea,
Ce încă regretă plecarea-ți din ea.

Ea încă mai speră că drumu-napoi,
Va fi o cărare ce duce spre noi,
Deschisă în față sub tălpile-ți goale,
Hai, vino, pășește, abasența-ți mă doare.

Într-o noapte tivită cu beznă

Într-o noapte tivită cu beznă,
Din înaltul cerului tău, 
Un colț de lună proaspătă, nouă,
S-a prăbușit neputincios și galben,
Înfigându-se adânc în sufletul meu. 

Pentru că erai plecat la vânătoare de stele,
Asmuțindu-ți gonacii în mijlocul pleiadei,
M-am gândit c-o săgeată rătăcită,
A despicat luna, lovindu-i un colt.
Iar ea, asemeni unei căprioare rănite,
S-a adăpostit acolo unde a purtat-o
Pe valuri de dor, viteza gândului tău.

Sufletul mi-a sângerat a durere,
Ce sfâșie inima, dar nu așteaptă răspuns,
Și am privit cu nerăbdare in sus,
Sperând ca și cerul meu să se întâlnească cu al tău,
Devenind unul cu două cioburi de lună.
Și dintr-o data, noaptea s-a făcut zi,
Și-am putut vedea soarele,
Întinzând cu razele-i tremurătoare mâna,
Pentru a-i pune în palmă ceea ce-și dorise întotdeauna,
Mult iubita si neatinsa lui Lună.