Visând la iubire

　　Am adormit visând la iubire,
　　La iubirea aceea fără granițe umane
　　Ce nu așează bariere în cuget și simțire,
　　Și lasă să reverse trăirile-ți spontane.

　　La iubirea aceea pe care tu o simți,
　　Clocotitoare sevă cu gust de lavă-ncinsă,
　　Ce pare să erupă în nopțile fierbinți,
　　Când luna stă de veghe ca o făclie aprinsă.
　　
　　La iubirea aceea ce-n vis mă recunoaște,
　　Și-mi zâmbește tandru cu ochii tăi mirați,
　　Făcând să crească-n mine dorința de-a cunoaște,
　　Misterul ce se-ascunde, ținându-ne legați.
　　
　　Legată sunt de tine, captivă în iubire,
　　Lipsită de constrângeri, atât de îndrăgostită,
　　Visând la o poveste, sublimă-nchipuire,
　　Frumoasă ca iubirea, minunea mea trăită.

Nu-mi cere...

　　
　　 Nu-mi cere să-mi ascund privirea,
　　Să nu mă uit în ochii tăi,
　　Vreau să citesc în ei iubirea,
　　Să mi-o descrie cum știu ei.
　　
　　Nu-mi cere să îți neg menirea,
　　Și importanța ta ca Om,
　　Ar însemna să neg înmugurirea
　　Și frumusețea florilor din pom.
　　
　　Nu-mi cere să pretind că ești
　　O formă-n vis, fără contur,
　　Căci tu ești viu, și tu trăiești,
　　Și tot ce simt din vis nu fur.
　　
　　Nu-mi cere să ating zenitul
　　Ca să-ți dorești să mă-ntâlnești,
　　E prea departe infinitul,
　　Aș vrea aici să mă iubești.
　　

Vremea mea

　　 Se răsucesc în mine uitările cumplite,
　　Ce mușcă cu cruzime din carnea amintirii,
　　Și par că nu le pasă de tot ce am în minte,
　　Însângerate urme, cerând tribut iubirii.
　　
　　Mă răscolește dorul ca pe un câmp pustiu,
　　Bătut de vântul aprig și nearat de toamnă,
　　Pe care nici sămânța, nici bobul cel mai viu
　　Nu pot să încolțească, căci e atins de mană.
　　
　　Mă sfredelesc în carne absurdele tăceri,
　　Ce se întorc la mine, umile, goale, seci,
　　Și plângem împreună, poate mai mult ca ieri,
　　Și lacrimi calde, noi, se adună în cele reci.
　　
　　Mă doare amintirea, și rănile-i mă dor,
　　Și mila ta mă doare, mă tem cumplit de ea,
　　Și sufletul se frânge când pleci nepăsător,
　　Spre altă primăvară, sătul de vremea mea.

Lupta cu timpul

　　    Am mărunțit între palmele mele
　　Minutele unei ore târzii din noapte,
　　Și-am sfărâmat cu dinții secundele,
　　Mințindu-mă că am oprit timpul.
　　
　　Le-am prefăcut pe toate în pulbere fină,
　　Și am plecat cu ea în căutarea ta,   
        Presărând-o în urmă în dâră perfectă,
　　Ca să nu mă rătăcesc prin labirintul de vise.
　　
　　În urma mea  s-au strâns însă la loc,
　　În minute încăpătoare pentru secundele mici,
　　Alcătuind ore ce nu se mai întorc vreodată,
　　Înghițindu-mi pașii cu tic-tacul lor lacom.
　　
　　M-am oprit mirată în capătul nopții,
　　În care păreau că mă așteaptă doar zorii somnoroși,
　　Singurii martori ai călătoriei mele spre tine,
　　Cel ce ai acceptat să fii prezent în visul meu.
　　
　　Și te-am strigat mirată de ecoul glasului tău,
　　Ce-mi răspundea tandru dintr-o altă noapte,
　　Paralelă sau asemănătoare cu a mea,
　　Cu alte minute sfărâmate în secunde.
　　
　　Și atunci am înțeles că nu timpul trebuie oprit,
　　Că nu orele și minutele dau curgerea lui,
　　Și că indiferent cât de mult te-aș căuta,
　　Nu vei fi niciodată unde aș vrea să te găsesc.

Dorințe

　　   Mi-e sete mută de cuvinte
　　Ce totuși par că răcoresc,
　　Tot ce mai simt încă fierbinte,
　　Și trup și suflet domolesc.
　　
　　Mi-e foame oarbă de întâmplări,
　　Trăite poate doar în vis,
　　Ce nu le văd, dar sunt chemări,
　　Și țes povești de nedescris.
　　
　　Mi-e poftă surdă de o viață,
　　Așa cum alta n-a mai fost,
　　De un destin ce mă răsfață,
　　Și îmi oferă-n toate un rost.
　　
　　Dar somnul crud mă ademenește
　　Fără să-i pese ce-mi doresc.
　　Și adormind în mine crește
　　Speranța c-o să reușesc.
　　

Dă-mi mie locul gol din sufletul tău !

　　M-aș vrea undeva ! Dacă aș avea de ales mi-aș vedea șederea, acolo, în inima ta. Sau mai bine nu !. Mai bine aș închiria pentru o perioadă nedeterminată o porțiune neîngrădită din sufletul tău. Te temi ? Ți se pare prea mult ? Crezi că ai fi oare primul suflet care-și închiriază spațiul gol contra cost ? Cred că nu, doar că foarte puțini au curajul să recunoască cât de mult gol au în suflet, și că un afiș la vedere cu majuscule ar atrage atenția celorlalți. Pentru că da, ne pasă atât de mult ca oamenii din jurul nostru să nu vadă golul din sufletul nostru, să nu vadă că avem mare nevoie de iubire și în schimbul ei am fi dispuși să ne închiriem sufletul celor care au nevoie de un spațiu în care iubirea lor să se simtă din nou acasă.
　　Dă-mi mie locul gol din sufletul tău ! Aș veni întâi să văd dacă mi se potrivește, să ne cunoaștem, eu-chiriașul, tu-proprietarul. M-ai întâmpina cu un aer obosit, ușor repezit, deranjat din tabieturile tale de om rutinat care nu se așteaptă ca sufletul lui aflat la capătul altora mai impunătoare și cu fața la soare să fie dorit de cineva, mi-ai deschide cu un zornăit de chei și scrâșnet de broască ruginită și zâmbind ușor jenat de izul de cameră nelocuită de multă vreme, te-ai da un pas înapoi, speriat de eventuala mea atingere în trecere și ai rosti cu glasul ușor răgușit :
　　- Aici este ! Nu știu dacă vă place...
　　- Îmi place, accept, dacă am voie să fac modificări, ți-aș răspunde eu, deși mă sperie întunericul și habar n-am de ce m-am împiedicat la primul pas din ceea ce mi-ai oferit din sufletul tău.
　　-Sigur, aș vrea să te aud spunând, doar să nu  o dărâmați din temelii ! Apoi mi-ai întinde cheia adăugând :
　　- Avem întrări separate, nu o să ne deranjăm, poate chiar nici nu o să ne întâlnim.
　　- Și chiria ? aș întreba eu.
　　 - Nu știu, ai răspunde tu, roșind încurcat, o să găsim o soluție, știți dacă nu aș fi fost nevoit, trec printr-o perioadă grea.
　　Ți-aș zâmbi încurajator ca să înțelegi că nevoia ta de iubire este firească, așa cum la fel de firească este și nevoia mea de a găsi un spațiu care să-mi redea noțiunea de acasă, după ce, luându-mi bunul meu cel mai de preț, iubirea, am fost nevoită să plec cât mai departe de sufletul meu.
　　Tu ai pleca, eu aș rămâne fără să atimg nimic, doar ascultând liniștea din sufletul tău.M-aș ghemui într-un ungher prăfuit, mirosind a suflet închis și neiubit, și aș adormi visând la frumosul pe care l-aș putea aduce prin prezența mea.
　　Dă-mi mie locul gol din sufletu tău !

Apa de mare

　　    M-am întâlnit cu apa de mare,
　　Venea către țărm val după val,
　　Plină de alge, greoaie de sare,
　　Surprinsă să mă găsească pe mal.
　　
　　S-a oprit sub tălpile-mi goale,
　　Și-a luat înapoi o parte din val,
　　M-am gândit că poate o doare,
　　Că-și lasă o bucată din trupu-i pe mal.
　　
　　Am întrebat-o ce duce în larg,
　　Ce trage-n adâncuri, fără să-i pese,
　　Câte corăbii de stânci se mai sparg,
　　În aprigi furtuni mânia să-și verse.
　　
　　M-a invitat să pășesc către ea,
　　Chiar de nu știu deloc să înot,
　　Ca o ispită imensă și grea
　　Ce are răspunsuri aproape la tot.
　　
　　Părea că vrea să mă ademenească,
　　Să îmi arate tainicul din sare,
　　Să mă înghită fără să clipească,
　　Și nimeni să nu știe c-am pierit în zare.
　　
　　M-am întâlnit cu apa de mare,
　　Dar m-am temut s-o mai întreb ceva,
　　Și-am fugit cu valul la picioare,
　　Căci n-are ea răspunsul la-ntrebarea mea.
　　

Tabu-ul vieții închise-n noi

　　    Dacă inima ta ar fi o plajă
　　M-aș așeza în genunchi la capătul ei,
　　Și aș atinge tandru, cu mâna tremurând,
　　Nisipul de iubire, fierbinte ca și mine.
　　
　　Aș aștepta tăcută ca soarele s-apună,
　　Să nu mai dogorească dorința mea de tine,
　　Să pot să țin în brațe, sub razele de lună,
　　Ca pe o scoică fină, frântura de iubire.
　　
　　Aș tânji răsăritul cu lacrimi pe obraz,
　　Și-aș adormi visând la primii zori de zi,
　　Sperând că vor aduce nu doar o dimineață,
　　Ci începutul unei frumoase alte vieți.
　　
　　Ți-aș cere să rămâi, dorind să nu mai pleci,
　　Să facem împreună prin valuri primii pași,
　　Simțindu-le răcoarea, gustând neîncetat
       Tabu-ul vieții închise în ce-a rămas din noi.