Sunt o poveste...

　　　Am întâlnit-o întâmplător, rătăcită într-un colț de univers singuratic și am recunoscut-o ca fiind o poveste... Era o poveste frumoasă, rotundă și radioasă ca o stea pe un cer senin de vară , dar în același timp o poveste solitară căreia îi era frică să se arate, să se lase citită ca să nu fie rănită. Se temea foarte mult de acest lucru pentru că, spunea ea, poveștile sunt citite și apoi uitate, și ea nu voia să fie uitată, voia să fie o poveste care să rămână adănc în inimile oamenilor.
　　　-Despre ce ești tu am întrebat-o eu, convinsă că temerile ei sunt inutile.
　　　-Nu despre ce, ci despre cine, mi-a răspuns ea. Sunt o poveste despre oameni, o poveste unică in existența fiecărui om de pe această planetă, o poveste de viață cu început și sfârșit, cu suspans și frământări, o poveste de dragoste scrisă cu un râu de sentimente ce uneori se învolburează, alteori curge liniștit aproape banal pentru ca dintr-o dată să se reverse, să inunde sufletele celor care o trăiesc. Sunt povestea unei femei, sau povestea unui bărbat, sunt povestea unei căutări sau a unei regăsiri, sunt întotdeauna o poveste cu final chiar dacă nu mereu fericit.
　　　-Mi-as dori să citesc o astfel de poveste i-am spus eu încântată de descrierea ei.
　　　- Ai mai citit vreodată o poveste pe care să nu o uiți ? M-a întrebat ea, gânditoare.
　　　-Nu știu. Am citit multe povești, i-am răspuns eu. Nu știu dacă îmi amintesc toată povestea de la început până la sfârșit dar sunt unele care m-au marcat și din care am învățat câte ceva. Dintr-o poveste am învățat ce înseamnă dragostea de mamă, din alta sacrificiul uman. Unele m-au învățat că destinul eroului din ea este influențat de faptele bune pe care el le face, altele că binele și răul nu sunt întotdeauna cele pe care le percepem noi, că fericirea este mai mult o călătorie decât o destinație și că de cele mai multe ori alegem mijlocul de transport nepotrivit care ne duce fie mult prea rapid la destinație trecând prin unele locuri cu mult înaintea frânturilor de fericire pe care ni le dorim, sau dimpotrivă mult prea târziu și vedem cum fericirea ne-a așteptat o vreme și apoi s-a întors la locul ei, lăsând în urmă o dâră de parfum amețitor. 
　　　-Greșești, îmi spuse ea, fericirea nu este nici înaintea și nici în urma noastră. Fericirea este în noi, în jurul nostru. Fericirea o găsim în puterea noastră de a-i face pe alții fericiți. Fericirea este în milă și compasiune, în iertare, în bunătate, în tot ce înseamnă frumusețea spiritului uman.
　　　- Poate că ai dreptate, i-am spus eu visătoare, privind înainte și văzând înapoi fragmente de amintiri care mă făceau să înțeleg că oricât de neagră ar fi noaptea vieții noastre,stelele sunt încă acolo, mici sclipiri de speranță ce licăresc vestind o noua zi senină.
　　　- Am să te las pe tine să alegi povestea în care ai să mă recunoști pe mine, citindu-te pe tine mi-a spus ea zâmbind cu bunătate și depărtându-se din ce în ce mai mult ca o zână -ursitoare în visul unui copil adormit în brațele mamei lui.
　　　Aș mai fi vrut să întreb ceva dar știam că încă nu sunt pregătită pentru toate răspunsurile de care am nevoie și că ea, povestea mea va fi alături de mine până când voi fi pregătită să -(m)i citesc primul rând. 

Iubește-mă altfel !

Închide-ți ochii și amintește-ți de mine,
Așa cum ți-am apărut în primul tău vis,
Într-o noapte pe vremea când tu
Mă iubeai poate fără să știi.

Întinde-ți mâna și mângâie-mi trupul,
Plăsmuire reala de carne fierbinte
Impregnat în textura palmelor tale,
Tremurânde de dor, însetate de mine.

Rostește-mi numele într-o șoaptă perfectă,
Ce se împrăștie simplu în sunete dulci,
Ca o melodie ce plutește în eter,
Călătorind către mine, cea fără el.

Atinge-mi inima dăruita doar ție,
Astăzi o secundă, mâine un timp,
Atât cât e nevoie să o simți vibrând,
Ca o strună de vioară într-o noapte de dor.

Sărută-mi umbra fugară din spatele tău,
Ce se ascunde discretă într-un colț de iubire,
Așteptând mângâierea atentă a buzelor tale,
Risipire perfectă de stele pe cer.

Iubește-mă altfel de cum am crezut
Ca se naște iubirea, în clipe eterne,
Pipăite cu mintea rătăcită în simțire,
Ca o scânteie dintr-un  foc de nestins. 

Poezie inclusă în volumul Zbor în suflet apărut la Editura Libris, Brasov, 2017
　　　

http://www.libris.ro/AfiseazaProdus.jsp?pr_id=1164667

Eu nu mai aștept nimic! Serios?

　　

   　- Aștepți de mult ? Mă întrebă femeia care stătea lângă mine în acea anticameră înțesată de lume, nerăbdătoare să primească un răspuns, dar mai presus de asta să se termine așteptarea.
　　　- De când m-am născut!, răspund eu , zâmbind resemnată și femeia mă privește nedumerită, neînțelegând, cum e și firesc, nimic din răspunsul meu.
　　　Dar totuși răspunsul meu a fost cât se poate de onest,și cred că dacă am fi sinceri cu noi înșine toți suntem cam în aceeași situație : așteptăm. Cea mai mare parte a vieții ne-o petrecem așteptând, de fiecare dată altceva și altceva...până la sfârșit.
　　　Am așteptat întâi în corpul mamei mele la stadiul de embrion să îmi fac aparitia în această lume, apoi am așteptat să cresc, să mă fac mare, cum spuneau părinții, nerăbdătoare să mă bucur de maturitatea mult așteptată. Și când am făcut-o mi-am dat seama cât de dor îmi e de copilărie, de amintirile de acolo, când totul părea posibil și orice vis era la un pas distanță de a se realiza. Intr-o zi eram actriță, într-o alta doctoriță, apoi cântăreață. Cine mă putea opri? Cine îndrăznea să-mi spună : nu ai să poți face asta pentru că nu ți se potrivește, pentru că este prea greu  sau pentru că mâine vei visa altceva.
　　　Când am crescut am vrut să aleg din mulțimea de vise pe acela care am considerat eu, de acum cu maturitate, că  mi se se potrivește și că sunt în stare să îl fac să devină realitate.
　　　 Și atunci am așteptat împlinirea visului contribuind atât cât destinul mi-a dat voie la realizarea lui. Uneori așteptările sunt mai lungi, alteori sunt mai scurte. Uneori la capătul așteptărilor se conturează o realitate palpabilă, un concret în diferite nuanțe, alteori nu se găsește decât începutul unei alte așteptări, în care te trezești obosit de la prima și dornic de o pauză. De cele mai multe ori, îți spui resemnat. Eu nu mai aștept nimic! Serios? Pe cine mințim? Pe noi înșine în primul rând. Nu încetăm niciodată să așteptăm ca un ideal, ca o dorință să se realizeze. Resemnarea noastră este doar o mască pe care ne temem să o dăm la o parte, pentru că dacă ar vedea cineva că noi încă așteptăm ar fi nepotrivit. Ce ne pasă nouă că ceilalți ne spun că nu mai e nimic de așteptat.Ne mint pe noi și se mint pe ei. Toți așteptăm, și nu e nimic rău în asta. Dacă s-ar termina așteptarea chiar nu ne-ar mai rămâne nimic de făcut !
　　　- Este rândul dvs, se aude o voce lângă mine, iar femeia care mă interpelase mai devreme se ridică, răsuflând ușurată și zâmbindu-mi în timp ce trecea grăbită spre cabinetul medicului. Îi zâmbesc și eu deși știu că bucuria îi va fi de scurtă durată. La ieșirea din cabinet se va afla deja într-o altă așteptare.

Suflete-pereche III

　Am pufnit în râs neîncrezătoare.
　M-a privit cu seriozitate, și după ce m-am potolit, mi-a spus cu o voce în care am simțit ceva asemănător cu resemnarea și regretul că nu e luat în seamă :
　-Vezi, de aceea suntem nevoiți să stăm aici fără să fim găsiți de nimeni, deși toată lumea ne caută, visând găsirea noastră întreaga lor existență. Oamenii nu știu unde să caute. 
　-Adică sufletele pereche sunt niște copii, mi se pare incredibil, am exclamat eu.
　-Vino cu mine a spus băiatul. Ridicându-se brusc și trăgându-mă după el cu o putere incredibilă pentru trupu-i firav. Ne-am îndreptat către o fântână flată chiar în mijlocul poienii. Când am ajuns lângă ea copilul mi-a dat drumul la mână și a așteptat să îmi trag răsuflarea.
　-Nu mi-e sete i-am spus eu nedumerită.
　-Privește ! Mi-a spus el împingându-mă delicat către marginea ei. Am aplecat capul și luându-mi privirea de pe fața băiatului am privit în fântână, în oglinda perfecta a apei. Chipul reflectat în ea era al unei fetițe bucălate cu păr șaten și breton pe care mi-o aminteam din niște poze alb-negru și în care nu aveam mai mult de 5-6 ani.
　Am retras capul speriată și l-am privit pe copil, vrând să îl întreb ceva dar nu am putut deschide gura. Băiatul mi-a zâmbit îngăduitor și mi-a făcut semn să privesc din nou, ceea ce am și făcut. Același chip mă privea de acolo din oglinda fântânii liniștit și curat. Mi-am dus mâinile la față mângâindu-mi obrajii și mâinile mele mângâiau frenetic obrajii bucălați ai fetiței.
　-Acum ai înțeles? Mă întrebă băiețelul.
　-Nu sunt sigură, dar cred că da, i-am răspuns.
　- Ce ai văzut?
　-Pe mine când eram foarte mică, am văzut simplitate, inocență bucurie.
　-Asa este întări băiatul spusele mele.
　-Nimeni nu se gândește la asta atunci când pornesc în căutarea sufletelor-pereche.
　Femeile independente și puternice cauta un bărbat aidoma lor sau chiar mai puternic decât ele, iar bărbații caută neîncetat femeia-ideal fără să știe că perfecțiunea căutată este o percepție eronată asupra propriei lor individualități.
　Cum să își găsească adulții sufletele-pereche când oglinda propriei lor conștiințe reflectă altceva decât suntem noi. Ei nu ne vor găsi niciodată sau foarte rar în doua sau trei existențe terestre, iar noi rămânem aici, captivi în acest paradis, neîncheindu-ne însă misiunea pentru care am fost create de divinitate. Un suflet pereche este tot ce poate fi mai frumos și sta în puterea voastră a oamenilor să îl găsiți mai ușor. Dăruiți frumos și veți primi frumos, dăruiți inocența și veți primi inocență, dăruiți iubire și veți fi iubiți.
　Băiatul a tăcut, tăcerea aceea a avut darul să mă facă să înțeleg mai mult decât vorbele lui. Nu știam ce sa spun în apărarea noastră, oamenii care visăm, aspirăm, ne lamentăm, blamăm destinul, soarta sau divinitatea, cerem nenumărate și nu dăruim mai nimic în schimbul cerințelor noastre.　Aveam lacrimi în ochi atunci când l-am privit din nou.
　-Du-te acum, mi-a zis el.
　-Unde? am întrebat eu speriată
　-De unde ai venit, plimbarea s-a terminat. Înainte să pleci însă întinde-ți palma. Docila am făcut lucrul cerut și el mi-a așezat pe ea inelul aruncat de pe punte, zâmbindu-mi cu dragoste.
Și-atunci mi-am amintit. Dorința mea fusese să îmi intâlnesc sufletul pereche.
　　　　　　　　
　　　　　　　　                            Sfârșit
　　　　　　　　
　　　　　　　　

Suflete -pereche II

　　　Când am simțit sub tălpi textura diferită a pavajului i-am deschis și am privit înainte minunata poiană ce se deschidea în fața mea ca un paradis terestru imposibil de descris în cuvinte. Mult mai importantă poate decât frumusețea fizică a locului era sentimentul de pace adânca, de binecuvântare necondiționată pe care o simțeam invadându-mă ca o oaste biruitoare. Și da, simțeam și eu sentimentul euforic de învingătoare, de măreția pe care finalul unei lupte câștigate cu tine însăți și cu frământările interioare din sufletul tău ți-l dă. Eram o până, eram un fulg, eram universul concentrat în propria-mi individualitate pe care îl purtam cu mine fără să îi simt greutatea.
　　　Am întors capul să privesc în spate comparând ceea ce lăsasem în urma cu ceea ce mă aștepta de acum înainte. Puntea dispăruse, însă râul rămăsese acolo, șerpuind liniștit și nestingherit. Întoarcerea nu mai era posibilă sau cel putin nu atunci, nu în același mod, poate ca o confirmare a faptului că în viața sunt rare șansele să bătătorești de mai multe ori același drum.
　　　Am făcut câțiva pași în noua mea lume fără să mă tem de singurătatea din ea. Îmi simțeam pasul ușor grăbit spre misterul și ineditul ce se așternea în fața ochilor mei. Pe măsura ce înaintam am început să percep sunetele cristaline ale unor voci de copii însoțite de râsete zglobii. Am dat la o parte crengile unui copac bătrân din direcția de unde veneau zgomotele și am văzut un loc de joacă plin de prichindei jucându-se unii cu alții , sau cei mai retrași dintre ei, singuri. Aproape alergând m-am îndreptat către ei , dornică de joaca, dornică de a simți îmbrățișarea lor și mirosul de lapte al copilăriei. Ajunsă în mijlocul lor m-am simțit dintr-o dată matură și stingheră, și nu am îndrăznit să le tulbur jocul. M-am retras , gândindu-mă că ar fi mai bine să stau deoparte o vreme, până când aveau să mă observe. M-am îndreptat spre o margine a poienii și m-am așezat pe o băncuța minusculă. Am privit jocurile lor fără să înțeleg sau să recunosc vreunul, dar veselia întipărită pe chipurile lor gingașe erau o dovadă clară că le plăcea ceea ce făceau.
　　Am rămas acolo o vreme adâncită în gânduri de tot felul când un băiat s-a ridicat din mijlocul prietenilor lui și s-a apropiat de mine. Fără să spună ceva dar privindu-mă și zâmbind s-a așezat pe băncuță. Ținea în mână o carte cu povești citită pe jumătate. Nu părea să aibă mai mult de 10 ani. Era blond cu părul cârlionțat atârnându-i pe frunte și niște ochi albaștri mari și rotunzi ce sclipeau inteligent :
　　-Bună, i-am zis prietenos încercând să intru în vorbă cu el.
　A ridicat ochii din carte și și-a dus degetul la buze făcându-mi semn să tac și continuându-și lectura de data asta cu voce tare. Era o poveste cu zâne bune și întâmplări magice în care însă nu existau eroi sub forma prinților și prințeselor cu care eram eu obișnuită ci fluturi și libelule. Când a terminat de citit a închis cartea, mi-a zâmbit și punându-și mânuța delicată în palma mea mi-a zis cu cea mai clară și frumoasă voce pe care am auzit-o vreodată.
　　-Bine ai venit printre noi.
　　　- Bine v-am găsit, am răspuns eu. E atât de frumos aici parcă aș fi în Țara Copilăriei. Aș vrea să mă joc și eu cu ceilalți copii, mă duci și pe mine la prietenii tăi? , l-am rugat eu.
　　　-Noi nu suntem copii, mi-a atras el atenția. Suntem suflete -pereche.

Suflete pereche I

　Partea I　　　　　　　
　　　　　　　　
　　　　　　　　
　　În dimineața aceea mă trezisem zâmbitoare și optimistă cu ochii ațintiți spre cerul senin de un albastru liniștitor, ca niște ochi de bunică caldă și blajină ce-ți întinde un măr, și am simțit o poftă nebună de plimbare în locurile unde numai eu și gândurile mele puteam ajunge nestingheriți de orice altă prezență umană care nu ar putea să înțeleagă nici chemarea nici motivele pentru care simt cele ce se află în sufletul meu.
　　Era atât de multă liniște și culoare pe aleile parcului meu imaginar că m-am simțit ca într-o pictură în care neputând fi eu pictorul iscusit care a făcut-o să prindă viața alesesem să fiu o umbră suavă în fundal.Am mers încet, aproape pe vârfuri ca să nu tulbur cu prezența mea externă, discordantă, armonia de roșu, verde, galben, lila și toate celelalte nuanțe catifelate pe care le simțeam parcă îmbrățișându-mă și mângâindu-mi pielea dornică de orice atingere caldă și iubitoare. Fiecare pas îmi părea ca o piruetă a unei balerine într-un spectacol de debut, cu teama și emoție dar în același timp cu speranța că sunt pe drumul cel bun.
　　Mersul meu nu era nici grăbit spre nimic dar nici lent către ceva nedorit. Era mai degrabă relaxat și fără așteptări dar visător și hotărât să încerce să savureze o experiență care nu putea fi decât misterioasă și incitantă.
         Ochii mei rătăceau mari și mirați pe fiecare detaliu din peisaj de care mă simțeam atrasă, transmițând frumusețea perceputa senzorial acelui segment din interiorul meu care avea cel mai mult nevoie să guste frumosul prin toate simțurile.
　　La un moment dat în fața mea aleea se întrerupea ca să facă loc unui râuleț ce șerpuia nestingherit venind de niciunde și mergând într-acolo unde își dorise el să ajungă, neîncetat de atâta timp. Dincolo de acest râuleț, aleea continua să se întindă, chemându-mă către toate celelalte frumuseți ce trebuiau admirate. Cele 2 capete de alee erau unite trainic de o punte scurtă, de doar câțiva pași atât cât este necesar să zăbovești între 2 drumuri sau de ce nu 2 lumi, cea din care tocmai ai sosit și cea în care ești așteptat. Puntea părea gingașă și fragilă dar nu mă temeam să pășesc peste ea, pentru că piciorul meu simțea siguranța care emana dintre scândurile ei ca un mesaj clar că poate susține povara trupului meu, la fel de firav ca și ea. Zăbovesc acolo un pic fără să privesc în urmă pentru că tot ceea ce fusese important luasem cu mine cu câteva clipe înainte, dar nici dincolo de ea pentru că știam că orice mi-ar fi fost pregătit urma să mă aștepte atât cât va fi nevoie.
  Am privit curioasă în apa râului deasupra căruia mă aflam, vrând parcă să-i pătrund tainele purtate cu el în apele-i limpezi și am zărit pe prundul lui câteva monezi rotunde și sclipitoare, semn că alții asemenea mie trecuseră pe aici neîncetat, lăsându-și tributul trecerii mai departe.
   Mi-am amintit de acele locuri existente în mânăstiri sau zone binecuvântate, în care iți poți pune o dorință, lăsând să cadă o monedă, mesagerul ei către magicul care ți-o va îndeplini.. Mi-am scotocit toate buzunarele în căutarea celei mai neînsemnate bucăti de metal pe care să o ofer răului în schimbul dorintei mele, sau mai degrabă permisiunii de a-mi continua călătoria dincolo de punte. Din păcate buzunarele mele erau goale. Dezamăgită, m-am resemnat pregătită să mă întorc, când mi-am adus aminte că pe degetul mâinii drepte port de ceva vreme un inel cu o extraordinară valoare pentru mine și sufletul meu. L-am scos de pe deget, l-am sărutat în semn de rămas bun, simțind cum sacrificiul produce durere și l-am aruncat în apa nu foarte adâncă și limpede precum cristalul. L-am văzut rostogolindu-se prin aer înainte de a atinge luciul apei și i-am simțit reproșul mut, dar am strâns din dinți și am așteptat ca el să ajungă printre monedele de sub apa. Abia când el s-a așezat ca într-un mormânt subacvatic, mi-am rostit dorința cu ochii închiși, întorși către lumea mea interioară. Și tot cu ochii închiși am făcut primii pași în a coborî de pe punte.

Am rupt in două o iubire

　　


Am rupt în două o secundă,
O țin în palmă sângerândă,
Să pot să-i simt nemărginirea,
Strângând adânc în ea iubirea.
　　　
Am rupt în două un minut,
Și l-am împins către trecut,
Să pot citi în el chemarea,
De-a mă învăța ce e răbdarea.
　　　
Am rupt în două o zi întreagă,
Jumate în inima-mi beteagă.
Ți-am dăruit cealaltă jumătate,
Să nu o lași să facă noapte.　　　
　　　
Am rupt în două o iubire,
Îți dau jumate din ea ție,
Să o îngrijești, s-o faci crească,
Să o păstrezi, să te întregească.


　Poezie inclusă în volumul "Zbor în suflet" apărut la Editura Libris, Brasov, 2017
　　　
http://www.libris.ro/AfiseazaProdus.jsp?pr_id=1164667　

Chip de sirenă în vis de pescar V

      Ena ajunse în siguranța în sat și din fericire nu o simțise nimeni. Încercă să adoarmă, se simțea destul de obosită din cauza faptului că înotase la suprafața apei în timpul cât sperase că totuși va veni. În cele din urmă, extenuată adormi și visă frumos. Se visă o prințesă ca acelea din multele povești frumoase pe care el i le spusese. O învățase atât de multe lucruri despre flori, păsări, cascade, încât acum putea să și le imagineze de parcă le-ar fi văzut în realitate, și toate reprezentau o părticică din ceea ce simțea ea pentru  Grig. Dacă ar fi fost o floare i-ar fi plăcut să fie el roua dimineții, să fie el cel dintâi care să îi atingă trupul fierbinte după o noapte de vară într-un răsărit de nepovestit.
Dacă ar fi știut să plângă, și ar fi fost o lacrimă, i-ar fi plăcut să fie el ochiul din care să picure pe obrazul lui curat si senin.
Dacă ar fi putut fi o frunză i-ar fi plăcut ca el să fie copacul la umbra căruia să se aștearnă în așteptarea vântului care să o spulbere spre depărtări neștiute. Dacă ar fi fost o plajă i-ar fi plăcut să fie el valul care să o mângâie răcoritor într-un asfintit fierbinte. Orice element al naturii terestre ar fi fost i-ar fi plăcut sa fie el cel care să completeze jumătatea lipsă  dintr-un întreg niciodată complet.

                                                                              * * *

   Grig se străduia din răsputeri să înainteze dar valurile erau mult prea mari, iar curenții erau atât de puternici împingându-l în toate direcțiile simțindu-se ca și cum ar fi fost într-o coajă de nucă. Se gândi la cât de mic și neputincios era omul în lupta cu forța mării și mai ales măreția naturii, și asta îl făcu să simtă mai multă îndârjire, parcă într-o sfidare bărbătească, pentru a demonstra că este suficient de puternic să se lupte cu ea. Nu se lăsase niciodată doborât de viața și de încercările care o însoțiseră și nu avea de gând să cedeze în fața mării.

    Vâslea din răsputeri, ud și înfrigurat. Părea o luptă intensă pe viața și pe moarte între 2 caractere tari și la un moment dat omul păru să învingă, să domolească ca un îmblânzitor iscusit furtuna și marea înspumată. Înainta cu greu, dar înainta și asta era tot ce conta, să ajungă acolo unde își lăsase sufletul.

    Apoi, într-un moment de neatenție, ca o lovitură a sorții, un val uriaș izbi barca cu atâta putere încât o răsturna iar pe el îl aruncă la câțiva metri depărtare de ea. Încercă să ajungă la ea dar valurile erau prea mari și îl împingeau din ce în ce mai departe, barca la rândul ei fiind și ea împinsă spre stânci. Calculă rapid care îi erau șansele de a mai ajunge la ea și iși dădu seama ca n-ar fi rezistat prea mult să înoate spre ea. Așa ca decise să se întoarcă pe plajă. Dacă acum câteva minute i se păruse că abia se desprinsese de țărm și că nu înaintase mai deloc, acum, epuizat și speriat, i se părea că țărmul ce încă se zărea era la ani lumină distanță. Își dădu seama că fizic nu mai putea rezista să înoate toată acea distantă. Și în clipa aceea, paradoxal, apropierea iminentă a morții nu îl sperie, așa cum crezuse întotdeauna că îi este frică de moarte, ci se simți liniștit, nu resemnat, ci doar invadat de un sentiment minunat de acceptare a unei vieți trăite frumos, care derulată acum în fața ochilor lui, ani întregi condensați în picosecunde, îl făceau să fie mândru de existența lui, aici pe pământ. Fusese un luptător și învinsese. Și acum se simțea la fel. Nu se va abandona morții deși știa ca finalul acesta va fi, dar nu îl mai percepea ca pe ceva înspăimântător, ci ca pe un salt în eternitate, viața fiind, de fapt, cea mai frumoasă experiență a spiritului său.

     Cu toate aceste gânduri prezente în mintea și sufletul lui, cu imaginea Enei ca singura pecete a regretului despărțirii de viața terestră, își încercă ultimele puteri în lupta cu marea...

                                                                        * * *

      Ena simți cum visul frumos alunecă în cealaltă extremă a unui coșmar în care Grig părea să fie în pericol, nu își dădea seama cum dar părea că se va întâmpla ceva, că va dispărea din viața ei pentru totdeauna. Dacă ar fi putut să se smulgă, dacă ar fi văzut în mod clar unde era și ce i se întâmpla ar fi alergat să îl salveze, dar așa erau doar niște umbre, niște contururi neclare. Simțea o durere profundă, aproape fizică. Se simțea răvășita, se simțea ca și cum ceva sau cineva rupea puțin câte puțin din sufletul ei. Apoi, durerea deveni sfâșietoare, săgetându-i trupul, și se trezi tremurând. În clipa aceea știu. Grig ieșise în larg și fusese răpus de furtună. Porni spre suprafața ca o nebună, cu chipul descompus de durerea și suferința unei certitudini sinistre. Se ridică deasupra apei. Furtuna se liniștise, și primele semne ale unui răsărit sublim își făceau simțită prezența. Altă dată l-ar fi privit extaziată, acum însă știa că pentru ea va fi tot timpul beznă, indiferent de zi sau de noapte. Înotă până la țărm. Plaja era pustie. Îl strigă neîncetat vreme de câteva minute iar strigătul ei era ca un bocet înfiorător ce se pierdea în vuietul mării.

      Din păcate doar până aici putea merge, nu ar fi putut ajunge până la casă și oricum știa că era goală. Iubirea ei plecase, luând cu el absolut tot ce îi dăruise în tot acest timp. Ca o confirmare a teribilei pierderi valurile împinseră spre ea câteva scânduri pe care cu sfâșiere de inima le recunoscu ca fiind de la barca lui.

                                                               * * *

Grig deschise ochii și ascultă zgomotele din jurul lui ca să își dea seama unde se află. Recunoscu o cameră din locuința lui atât de familiară, auzi zgomotul masinilor de pe stradă si se bucură să recunoască sunetele cu care fusese atâta timp obișnuit. Simțea bucuria reîntoarcerii într-un loc atât de important lui. Reîntoarcere de unde? Și atunci își aminti visul pe care îl avusese. Încerca să localizeze plaja, casa să le plaseze într-un spațiu cunoscut. Nu fusese niciodată pescar, nu trăise niciodată nici măcar o zi pe o plajă. Nimic nu i se părea verosimil. Fusese un vis și nimic mai mult. Se simți cuprins de niște stări oarecum conflictuale. Pe de o parte se bucura că nu i se întâmplase nimic rău, că era viu și nevătămat încă în viața apropiaților lui, dar pe de altă parte avea încă în fața ochilor o imagine a unei femei care fusese parte pregnantă din viața lui, fără să îi aparțină vreodată cu adevărat, și un sentiment acut de pierdere ce nu va putea nicicând fi compensată se instală în sufletul lui, hotărât să nu îi dea pace prea curând. Ena, șopti el ca un rămas bun acelei lumi. Nu ar fi știut unde să meargă, dacă exista într-adevăr undeva pe lumea asta femeia sau sirena...

Un singur lucru știa cu siguranță, că avea să o caute neîncetat în chipul oricărei femei ce îi va ieși în cale în restul vieții sale aici pe pământ. Și într-o zi o va găsi! Căci visul oricărui bărbat este să descopere sirena în femeia de lângă el.

                                                                     * * *

 Undeva, departe, într-un colț izolat, uitat de lume,din acest univers exista o plajă pustie încă nedescoperită de nimeni, cu un far și o casă pescărească în care nu mai stă nimeni de foarte multă vreme

   Dacă cineva ar afla de ea și ar merge acolo rămânând peste noapte, și ar alege să doarmă pe plajă, ascultând vuietul mării, ar putea vedea în nopțile cu lună plină o femeie cu părul lung și blond venind până aproape de țărm și strigând cu un glas copleșitor în care poți simți durerea eternă, un singur nume, esența vieții ei : Grig!

  Până acum însă nu i-a răspuns nimeni.

                                                                SFÂRȘIT      

  

                                                                

Chip de sirenă în vis de pescar IV

     Furtuna începuse. Valurile crescuseră în intensitate. Ena privi încă o dată spre țărm și apoi intră în adâncuri tristă și încărcată de dor. Il iubea pe Grig, descoperise acest sentiment nou pentru ea, pe care el i-l explicase cu răbdare ca să poată înțelege cât de asemănătoare era iubirea ei cu cea pe care o simțeau oamenii. I se părea uneori că iubirea ei seamănă cu cântecul mării, căntec pe care numai oamenilor puternici ca el le fusese dat să îl audă și să îl înțeleagă. Sau de ce nu, iubirea ei era ca un far intr-o noapte cu furtună ca aceeasta, în care ea îl aștepta răbdătoare murmurând:" Vino iubitul meu, raza ta de lumina este aici, numai tu poti găsi drumul spre mine "
     Iși amintea că după momentul acela când fusese pe barca lui , în serile următoare se reîntorsese ca să îl privească de la depărtare fără să se apropie. Dar el nu mai ieșise în larg. Devenise nerăbdătoare și pregătită să riște să se apropie din ce în ce mai mult de țărm. Apoi, într-o altă seară, când aproape renuntase să spere că îl va mai vedea vreodată apăruse. Curiozitatea fusese atat de mare încât se apropiase de barcă atât de mult încăt și el o zărise. Ii făcuse semn să se apropie ăi pentru că nu îndrăznea îl auzise spunând :
  - Vino, nu-ți fac niciun rau. Venise tocmai lângă barcă și el îi întinsese măna ajutând-o să urce. Așa începuse povestea lor, o poveste pe care și-o dorea fără sfărșit pentru că simțea că este minunat să iubești și să fii iubită de un om asemenea lui. Nu petreceau prea mult timp împreună pentru că cele 2 lumi din care veneau erau un obstacol una pentru cealaltă. El nu avea cum să o urmeze în mediul subacvatic pentru că, spusese el, plămânii umani nu rezistau fără aer decât foarte puțin timp, iar ea, la rândul ei, nu putea rezista pe uscat decât câteva minute. Dar aceste "clipe de fericire" pe care le trăiau împreună erau mai intense și mai încărcate de emoții decât o eternitate. Trebuia să accepte că doar atât își puteau oferi unul altuia și să nu ceară mai mult. Nu intrebase nimic despre viața lui, ascultase doar ce vrusese el să povestească. I-ar fi plăcut să fi fost o femeie asemenea pământencelor, dar poate că tocmai diferența dintre ea și ele îl făcuse să se îndrăgostească  de ea.
Se simțea mândră de el îi de puterea care o emana în fiecare gest și actiune întreprinsă, dar mai ales era îndrăgostită de privirea lui, în care se simțea învăluită ca într-un val diafan.
   Cel mai mult se temea că într-o zi s-ar fi putut ca el să decidă să se întoarca în lumea lui, la viața pe care o lăsase acolo. Cum va fi lumea ei dupa plecarea lui? Știa că acest lucru urma să se întâmple într-o zi și atunci întelegea că nu poți niciodată împiedica o pierdere, oricat ai dori să te opui ei. O presimți, o împingi mai departe, încerci să nu te gândesti la ea, dar nu o poți împiedica. Ea se întamplă atunci când este menită sa se intample. Spera doar ca acest moment să fie cât mai departe în timp, atât de departe încât să nu mai conteze deloc.

                                                                          * * *

    Grig se ridică din pat, nervos si agitat. Nu putuse dormi deloc. Ceva îl nelinistea, iar șuierul vântului puternic lovind în acoperișul șubred și vuietul valurilor dezlănțuite ca un urlet sinistru contribuiseră și ele destul de mult la sporirea stării lui proaste. Și dacă totuși ea venise și acum ar putea fi in primejdie. Ce putea să i se întâmple?
Incercă să se liniștească, apa făcea parte din viața ei, și dacă el nu putuse ieși în larg, nu ieșiseră nici ceilalți pescari, așa că pericolul de a fi prinsă în plasele lor era foarte redus. Se simțea năpădit de amintiri, ca și cum ar fi retrăit pas cu pas povestea lor absurdă pentru unii, dar atât de vie și intensă pentru el. După seara aceea, cu chipul ei impregnat în memorie simtise nu că viața lui ar fi fost radical diferită, dar că, inexplicabil ea nu ar mai fi fost completă fără vietatea aceea.
   Câteva zile mai tarziu, ieșise din nou în larg, pe o noapte la fel de senină ca și aceea, și sperase ca visul să se repete. Și speranța i se implinise. De data aceasta ea se apropiase de barcă cu mai mult curaj și atunci când îi întinsese mâna și o îndemnase să aibe încredere în el, ea acceptase să se urce.
  Restul făcea parte dintr-o feerie a iubirii din care nu lipsea nimic. Intâlnirile lor aveau ceva magic de la sentimente la pasiune, erotism și mister. Nu putea spune că o iubea așa cum le iubise pe celelalte femei din viața lui, dar ceea ce simțea pentru ea avea un farmec aparte, comparată cu un izvor de munte cu apă proaspată în care un călător însetat își poate potoli setea, sau de ce nu cu suntetul unei cascade învolburate în care un îndrăgostit asemenea lui își putea răcori trupul încins de dorința. Iubirea lui pentru ea era ca o ploaie torentiala într-o zi toridă de vară, la finalul căreia se simțea înviorat în timp ce se uita la un curcubeu mirific. 
  Răscolit de amintiri, de dorința și neliniste, Grig hotărî să ignore furtuna și să  iasă pe mare. Ceva nedefinit îl chema acolo ca o presimțire că ei i s-ar fi putut întâmpla ceva sau poate de mâine marea ar seca, transformându-se într-un deșert imens, și asta ar fi ultima șansă să o vadă, să o atingă, să o salveze. Să o salveze !  Știa că acest lucru era imposibil și neputința lui îl scotea din minți.

Chip de sirenă în vis de pescar III

 Valurile erau din ce în ce mai înalte, mai înspumate. Se uită cu tristețe spre țărm de acolo de unde dacă marea ar fi fost linistită ar fi venit negreșit. Simțea că o cuprinde tristețea absenței lui, dorul de omul iubit din aceasta poveste unică și imposibilă.
Iși amintea cum îl întâlnise. Era o noapte senină cu un cer plin de stele și o lună mare și rotundă care se oglindea maiestuoasă în valuri ca și cum ar fi fost un univers întors, cu cerul în adâncuri. Ieșise la suprafața
 Atrasă de frumusețea de deasupra ei, care îi incita curiozitatea de afla ce se ascunde în cealaltă extremă a universului, cosmosul. Văzuse în apă năvodul întins și fundul bărcii dar nu reușise să îl evite la timp și se agățase în el.  Cu toate acestea nu simțise  niciun fel de teamă ci dimpotrivă o liniște imensă ca și cum asta trebuie să se întâmple și restul vieții ei nu fusese decât așteptarea acelui moment sublim. Se simtțse cuprinsă de o amorțeală plăcută, ca o toropeală sș nu se gândise nicio singură clipă să se zbată, să se agite, să încerce să scape dintre ațele năvodului. Apoi nu își mai amintea decât că se trezise în barca lui. Nici măcar atunci nu se speriase, deschisese ochii mari și îl privise inmărmurită, minunându-se de înfățișarea lui, deloc monstruoasă. I se păruse frumos și puternic. Intotdeauna crezuse că oamenii sunt hidoși dar erau la fel de frumoși ca și ele. Nu se poate ca un chip aidoma lui să ascundă ceva rau.
 Ramaseră minute în șir privindu-se unul pe altul fără să poata spune ceva. Apoi el se apropiase  de ea și încercase să o mângâie pe părul galben ca spicul de grâu. Abia atunci, gestul lui o sperie. Infricoșată se rostogoli într-o parte și cu o mișcare a cozii se avântă peste barca în valuri. Plonjă în adăncuri și înotă cu viteza vreme de câteva minute bune cu inima bubuindu-i in piept. Apoi se opri și ieși din nou la suprafața. Barca abia se mai vedea. Ar fi vrut să se întoarcă dar ii era teamă. Insemna ca ele aveau dreptate, pănă la urmă, oamenii le fac rău sirenelor atunci când le pescuiesc. Nu o să spună nimic celorlalți  ca să nu îi îngrijoreze sau mai rău să nu îi interzică să părăsească satul. Mai privi o dată în urmă. Barca era încă acolo, luminată de razele de luna. Era timpul să se întoarcă în sat, se făcuse mult prea tarziu. Se scufundă și porni dar nu putu să își scoată din minte trăsăturile uniforme ale chipului său.


                                                                * * *

Trecuseră deja câteva zeci de minute bune de când Grig se foia în pat încercând să adoarmă. Imaginea Enei așteptându-l la locul lor secret încă nu îl părăsise. Persisita în fața ochilor lui, chiar și închiși ca o obsesie subconștientă. Se simțea vinovat, ar fi trebuit să se ducă. Ii era dor de ea, deși o văzuse cu o seară înainte. Ii spunea deseori că nu se mai satură de ea și ea îl privea amuzată, înconjurându-l cu bratele, neîncrezătoare ca și cum ar fi vrut să îl păstreze lângă inima ei pentru totdeauna. 
Iși amintea ca ieri cum o văzuse pentru prima oară când ieșise în larg. Marea era liniștită, valurile cuminți, cerul înstelat și o lună de basm. Intinsese năvoadele și vâslea încet, apropape nesimțit când deodată ceva zdruncină barca, nu atat de puternic să o răstoarne dar suficient cât să îl facă să înțeleagă că se prinsese ceva în plase. Bănuise că e un pește mare și rămase stupefiat când o trăsese in barcă. Inițial crezuse că este un cadavru de femeie ănecată pe vreo plajă și împinsă în larg de curenti. Apoi încremenise. In barca lui se afla leșinată cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată....o sirenă. Așa ceva nu era posibil. Auzise de ele din vechile povestiri pecărești sau marinărești dar nu crezuse intr-adevăr niciodată că acest lucru este posibil și nu doar legende și fantezii. Nu îndrăznise să o atingă de teamă să nu o sperie, o lăsase să iși revină singură și când deschisese ochii, mari albaștri privindu-l curioasă, fără urmă de teamă, abia atunci întinsese mâna spre ea să îi mângâie părul într-un gest protector care să îi dea de înțeles ființei din barcă că nu o să îi facă niciun rău. Dar se pare că pe ea tocmai gestul acesta o speriase pentru că pănă să își poată da seama ce se întâmplă, ea plonjase în apă și dispăruse.
Rămâsese neclintit în picioare câteva minute sperând că se va întoarce dar cum acest lucru nu se întâmplă se gândi că este ridicol și că imaginația îi jucase feste sau fusese un vis frumos, dar totuși un vis.

 Apucă vâslele și întoarse barca spre țarm și fără să își dea seama de ce se simti dintr-o dată cuprins de tristețe, neputând să își scoată din minte chipul femeii -sirenă ce stătuse culcată în barca lui.

Chip de sirenă în vis de pescar II

Ena se ridicase la suprafața apei, înotând jucăușa printre valuri, destul de aproape de țărm. Se înserase și pe stâncă farul fusese aprins deja, chemând la el protector toate acele ambarcațiuni care s-ar fi aflat în derivă.
Știa că se aventurase mult prea aproape de civilizația umană și că era periculos să fie agățată  în năvoadele pescarilor iesiți în larg, ceea ce ar fi putut să însemne moartea ei. Oare de câte ori fusese certată de celelalte sirene și avertizată că trebuie să se țină departe de muritori, descriși ca niște monștri tereștri, lipsiți de milă, care le fac rău.
Și totuși ei nu i se întâmplase nimic rău, ceea ce însemna că oamenii nu erau deloc așa cum i se povestise ei, sau cel puțin el nu era așa. Grig era un bărbat minunat, parcă așa spusese el că se numesc ființele asemenea lui, și dacă ar fi ptut să le vorbească celorlalte despre el, să îl ducă în adâncuri, ele și-ar fi schimbat complet părerea despre oameni..
Începuse să bată vântul și valurile deveneau din ce în ce mai mari. Se uita furioasă în larg. Mirosea a alge și a sare iar apa se înnegrise. Presimțea o furtună. Dacă avea să fie furtună, ea se putea întoarce în adâncuri fără să îl mai aștepte, căci Grig nu ar mai fi ieșit în larg. Ii era dor de el, simțea o dorință ascunsă în interiorul trupului ei de a-l îmbrătișa, de a se cuibări în brațele lui, cuminte și bună, de a-i săruta umerii, coborând incet pe șira spinării, de a inspira cu nesaț mirosul cărnii lui care o însoțea în nări ore în șir, și îi readucea in memorie iar si iar nopțile fierbinți în care se lăsa iubită cu patimă și pasiune până în zori, cand se despărțeau, el întorcându-se la casa de pe plajă, iar ea strecurăndu-se pe furiș înapoi în sat ca să nu fie simțita. Nu știa nimeni de iubitul ei secret, deși probabil ceva în comportamentul și stările ei dăduseră ceva de bănuit, pentru că simțea că o priviseră cu neîncredere, că știau că ascunde ceva.

                                                                          * * *

Grig încercă să mănânce un pic dar i se părea că mâncarea era fadă și dificil de înghițit. Impinse farfuria nervos și ieși în fața casei și se întinse în hamac. Inspiră cu lăcomie aerul sărat si răcoros, impunându-și să se linistească ca să-și poată ordona găndurile. Dar în fiece gând de orice natură Ena era prezentă, imaginea ei fiind atăt de puternică de parcă ar fi ținut-o în brațe chiar în clipa aceea. Uneori se întreba dacă nu cumva înnebunise din cauza singurătății de aici și dacă ea chiar exista și o întălnise cu adevarat. Poate totul era un vis, asemeni legendelor în care sirenele îi ademeneau pe pescari în larg, sucindu-le mintile sau chiar mai rău înecându-i dupa ce se săturau să fie iubite de ei. Era oare nebun? Oare noptile acelea minunate în care se întâlneau în larg să fi fost de fapt o plăsmuire a minții lui în spațiul oniric în timp ce se odihnea liniștit in pat?
Și totuși, iși amintea perfect totul din clipa în care se urca în barcă, iar de multe ori ca să spulbere îndoiala lăsase semne ca să verifice dacă a mișcat barca din loc pe timpul noptii. Se pare că da, pleca și apoi peștele din năvod nu i-l aducea nimeni.
Se scutură înfrigurat. O să fie furtună, gândi el, ceea ce oferea o justificare deciziei lui de a nu o vedea în seara aceea. Și atunci de ce simțea că absența ei îl nelinișteste. Se gândi că poate ea îl așteapta ca de fiecare dată in locul știut. Iși aminti tristețea din ochii ei când se mai întamplase să întârzie sau să îi spună că nu se pot întâlni într-o anumită seară.
Un fulger brăzdă cerul deasupra mării aproape de linia orizontului, urmat în scurt timp de un tunet puternic. Spera ca ea să fi vazut semnele și să fi rămas în adâncuri. Iși înăbuși un căscat, se ridică din hamac și intră înăuntru bucuros că se simțea obosit ca să poată adormi fără prea multe frământări.
-Noapte buna Ena, șopti el cu ochii ațintiti spre valurile ce se loveau înspumate de stânci în capătul plajei, închizănd ușa și stingând lumina.

Poveste inclusă în volumul  Zbor în suflet apărut la Editura Libris, Brașov, 2017
                          

http://www.libris.ro/AfiseazaProdus.jsp?pr_id=1164667

Chip de sirenă în vis de pescar

                                               Motto :      Orice femeie poate fi o sirenă
                                               în căutarea bărbatului-pescar      

                                                             
  Se depărtase din nou mult prea mult de sat ispitită de oameni și de chemarea lor misterioasă. Se vor supăra iarăși pe ea dacă o vor căuta și nu o vor găsi să se joace în grădina de corali multicolori.
I-ar fi plăcut ca în căutarea lor să o strige pe nume, dar știa că acest lucru nu este posibil pentru că acolo în lumea lor nimeni nu avea nume ci doar anumite sunete specifice pe care le foloseau ca să se cheme între ele și nu le putea vorbi despre numele minunat pe care ea, mai norocoasă, îl primise de la un pământean.
   Ena, Ena ! El îi spusese că pământenii au astfel de nume pe care le primeau la națtere de la părinții lor. Naștere, părinti. O fascinau aceste noțiuni noi aflate de la el, total necunoscute ei până atunci. In lumea ei ele nu existau și se gândea că i-ar fi plăcut să se nască să aibe o mamă și un tată care să aibe grijă de ea. Parcă așa spusese el că se numeau cei doi oameni care creșteau și îngrijeau puiul de om până ce acesta își putea purta singur de grijă. Sub ape toți locuitorii erau la fel. Nu iși amintea să fi fost mai mică decat era acum. Cand el o intrebase despre copilărie nu știuse ce să îi răspundă. Ce de lucruri frumoase aveau oamenii. Incercase să îi explice că în cazul lumii subacvatice lucrurile erau diferite, nu neapărat mai puțin frumoase dar altfel. Acolo, în satul lor, viata era simplă și spectaculoasă, sau cel puțin așa i se părea ei. Nu aveau grijile materiale ale oamenilor, se bucurau de mirificele peisaje care îți tăiau răsuflarea cu explozia lor de culoare, se zbenguiau printre recifurile de corali,se împrieteneau și se jucau cu bancurile de pețti mari si mici, cu delfinii, explorau epavele de pe fundul mării în căutare de obiecte care mai de care mai ciudate și de neînțeles pentru ea sau ceilalți membri ai comunitătii lor.. Nu le lipsea nimic. Cântau, dansau, înotau, ieșeau pe insule izolate atât cât puteau rezista pe uscat, apoi coborau din nou în adâncuri și dormeau direct pe nisipul de pe fundul mării sau pe paturi de alge și alte ierburi marine. Nu împărțeau averi, nu aveau dispute, singura lor grija era aceea de a se proteja să nu fie capturate de marinari sau pescari.

                                                                             * * *

     Grig isi abandonă pentru a doua oara năvodul pe plajă și se întoarse în casă. Se simțea agitat, dormise prost și decisese să nu mai iasă în larg în seara aceea. Pentru prima data de când se afla pe aici, simțise un dor nespus de civilizație. Trebuia să recunoască că sosise momentul să se intoarcă acasă. Știa ce lasă în urmă, o viața pe care nu multora le fusese dat să o traiască, dar se temea âandindu-se că exista riscul ca data viitoare să nu mai poată pleca. Când venise aici, cu ceva vreme în urmă ca să se rupa de tumultul civilizației grotesți în care trăise jumatate din viața nu iși imaginase că va rămâne atat de mult. Crezuse ca fi un rol episodic dar experiența pe care o trăise de cand venise era ca o tentație de netrecut și de neînțeles chiar și pentru el, care era protagonistul ei. Nu fusese toata viața pescar și nici acum nu se considera unul iscusit, dar marea îl fascinase iar nopțile, nopțile aveau un farmec aparte. Și totusi ceea ce reprezentase fericirea lui până nu demult, dintr-un motiv încă neșiut, ascuns in străfundurile subconștientului lui, ca o presimțire sumbră, îl măcina neîncetat de cateva săptămâni, erodându-i încrederea și puterea pe care crezuse ca le are.
    Va pleca ! Va încerca să plece ca să verifice dacă va putea rezista fără să o mai vadă o vreme.

Poveste inclusă în volumul  Zbor în suflet apărut la Editura Libris, Brașov, 2017
                         
http://www.libris.ro/AfiseazaProdus.jsp?pr_id=1164667

                           

Suntem unici, nu perfecti !

　　　Călătoresc. Nu foarte departe, doar căt să-mi dea sentimentul că am părăsit un loc pentru un altul, ca o evadare scurtă dar necesară. Trecem prin dreptul unei păduri pe care am mai vazut-o de nenumărate ori in diferite anotimpuri la diferite momente ale zilei. Privesc copacii de pe marginea șoselei, primii străjeri ai pădurii. Mi se par atât de diferiți, asemeni oamenilor. Unii au crescut aplecați spre dreapta, alții spre stânga, unii au tulpina dreaptă, alții înconvoiată, unii sunt înalți alții sunt pitici.Am sentimentul că nu mai vorbesc despre pădure decât ca simbol al diferențelor dintre noi, oamenii care ne fac unici și care ne atrag unii spre alții, parcă pentru a ne completa reciproc, de a lua de la tine seamănul meu ceea ce tu ai cu prisosință și care mie îmi lipsește, dăruindu-ți în schimb altceva de care ai neapărată nevoie.
　　　Dacă aș ști să ascult sufletul pădurii, aș înțelege poate mai bine cât de mult ne apropiem de ei, de copaci. Un copac falnic și impunător va privi întotdeauna cu superioritate pe unul cu care soarta a fost mai nemiloasă, și acest lucru se intâmplă și în cazul oamenilor. Dar poate că spre deosebire de copaci, noi, fiinte raționale, am putea invăța toleranța, acceptarea și respectul pentru individualitatea fiecăruia dintre noi.
    Pământul ăsta e încă suficient de mare, deocamdată este loc pentru toată lumea, atât pentru cei perfecți cât și pentru cei care nu și-au dorit acest lucru, și nu aceasta este misiunea lor, să atingă perfecțiunea. Poate că dimpotrivă rolul lor este să îi ajute pe ceilalți să accepte intr-un final că nu toți suntem croiți după chipul și asemănarea idealului uman.

Comoara din lan

 Mi s-au umplut ochii de galben,
De spice înalte și pline de bob,
Legănate molcom în arșița verii,
Comoară ascunsă în pâinea de mâine.
　　　
　　　
Am alergat lacomă în galbenul lan,
Și am cules spicul acela din capăt,
Ce aștepta liniștit mâna mea,
Ca să-l apuce pe el și atât.
　　　
Și el mi-a mulțumit lăsându-mi în palmă,
Roadele lui semănate demult în pământ.
Crescute în timp, promisiune solemnă,
Că viața renaște și crește robust.　　　
　　　
 Sunt boabe de grâu ce nu vor fi pâine,
Ci vor crește din nou într-o altă comoară
Semănată în toamnă în sufletul meu,
Pregătit să primească viața din spicul de grâu.



　　　

Eu-trup, minte, suflet IV

　　　În cele din urmă ajunse înapoi și eul-suflet, alături de ceilalți. Le simțisem lipsa fiecăruia în parte dar parcă absența eului-suflet mă făcuse să mă simt cu adevărat incompletă. Lipsa lui atăta timp avusese darul să mă facă să îi inteleg importanta. După ce eul-suflet povesti și el experiențele prin care trecuse, mulțumindu-i că nu m-a abandonat, am înțeles că pe oricare drum aș merge destinul va fi același și nu va putea fi ocolit. Stânga, dreapta, înainte, viața iși urmeaza cursul ei,și nimic din ceea ce iți este sortit să întâlnești pe parcursul ei nu poate fi evitat ci doar ocolit si perceput din perspecive diferite, ca trup, ca minte ca suflet. . Am dobandit in același timp și certitudinea că pentru a ajunge cu bine la capătul lui este nevoie de armonia ființei umane, de prezența permanentă cu egală importanță a celor 3: eul-trup, eul-minte si eul-suflet.Apa este de neocolit insă.Mai devreme sau mai târziu ajungem la ea, important este să o travesăm senini.
　　　Împăcată cu mine însămi, cu exteriorul și interiorul meu, puteam merge mai departe, speram doar ca această călătorie să fie nu neapărat una lungă căt frumoasă și plină de experiențe înălțătoare care să mă facă să pășesc cu demnitate, din păcate atunci doar eu-sufletul, dincolo de apă. Căci... 
　　　
　　　
　　　             Dacă moartea este un salt
　　　             Într-o eternitate muta și fără de hotar,
　　　             Ce altă trambulină mai bună decât viata
　　　             Avem noi muritorii către acel ceva,
　　　             Ce ne așteaptă dincolo, tăcut și răbdător.

Eu - trup, minte, suflet III

　　　Partea a III-a
　　　
　　　Eul-suflet plecă cel din urmă cu o strângere de inimă, privind în urma celorlalți doi.
　　　De câteva ori a avut pornirea să strige, să îi aducă înapoi sau măcar să îi însoțeasca pe fiecare în parte o porțiune de drum, până ar fi șiut că lucrurile erau bune și nu ar fi întâmpinat greutăți. Merse destul de repede cu gândurile îndreptate spre ceilalți doi, încurajându-i prin puterea cu care era înzestrat. Ajunse mai întâi într-un sat sărac, dar frumos prin simplitatea lui. Văzu oameni de toate vârstele, văzu strădania de zi cu zi a acestora și dincolo de oboseala și suferința lor, determinată de grijile și neajunsurile care îi împovărau, văzu mulțumirea și satisfacția din inimile lor, că ziua nu trecuse inutil peste ei. Le ascultă rugăciunile prin care îi mulțumeau bunului Dumnezeu pentru că mai apucaseră să se bucure de încă o zi pe acest pământ, că erau sănătoși și că nu rămăseseră flămânzi și însetați, rugându-se pentru iertarea păcatelor lor și cerând binecuvântarea divinitătii.
　　　Se apropie de o casă de unde se auzeau glasuri de copii jucându-se și voci de oameni maturi dojenindu-i cu o severitate în spatele căreia se ascundea dragostea protectoare a părinților. Intră nestingherit în curte și îi observă, le ascultă frământările. Văzu că era o familie săracă cu copii mulți și cu toate acestea când un biet drumeț se opri în poartă și ceru un codru de pâine, aceștia îl poftiră înăuntru să mănânce alături de ei, din puținul pe care îl aveau pentru masa de seară. Eul-suflet se așeză lângă ei și dărui și lor puțin din liniștea și bunătatea de care aveau nevoie și văzu cum fețele oamenilor se destind și încep să zâmbească, să se liniștească să se bucure de momentele petrecute alături de familie, după o zi grea de muncă. Dacă ai fi bătut la poarta lor a doua zi dimineață ți-ar fi răspuns niște oameni cu chipuri frumoase și zămbitoare și ți-ar fi spus că în seara precedentă au trăit un fenomen ciudat și inexplicabil, Că au primit în casă un drumeț și că fapta lor bună le-a dat o stare de mulțumire sufletească, că s-au simțit bucuroși, că au putut ajuta și dărui din puținul lor unui om mai nevoiaș și neajutorat decăt ei.
　　　Eul-suflet își continuă călătoria și ajunse la o prăpastie pe care nu îi fu greu să o treacă. Se gândi însă că o ființă umană nu ar fi putut trece mai departe, și asta însemna că expansiunea oamenilor era limitată la doar până acolo. Dacă celelalte 2 euri l-ar fi însoțit în această călătorie atunci eul-minte ar fi venit cu ideea unei căi de acces dincolo, iar eul-trup și-ar fi folosit forța fizica și îndemănarea să o construiască, dăruind astfel și celorlalți posibilitatea să călătorească. Îndurerat de limitarea umană, eul-suflet plecă mai departe și admiră toate frumusețile pe lângă care trecea, minunându-se că pământul și natura sunt atât de generoase cu toate ființele vii, dar mai ales cu oamenii cărora le dăruiesc atât de multe. Pe măsură ce înainta deveni tot mai convins că acesta este drumul pe care va trebui să se întoarcă împreună cu celelalte euri. Simți frumosul din jurul lui, se bucură de liniște și bunătate pe oriunde trecea si dărui și el la rândul său armonie și echilibru.
　　　Apoi ajunse la o apă. Îi simțea răcoarea și se simțea tentat să intre în ea, îl atrăgea peisajul mirific de dincolo și promisiunea unor clipe netrăite încă până atunci. Simțea o chemare profundă către dincolo ca și cum acolo ar fi fost locul lui, din care venise dincoace pentru un timp, dar că in cele din urmă intoarcerea se va produce.
　　　Știa însă,că dacă ar fi trecut atunci nu ar mai fi putut să se întoarcă alături de eul-trup, eul-minte și ființa din care făcea parte și-ar fi încheiat existența ei terestră.
　　　Mai privi o dată dincolo de apă ca o confirmare că într-o altă zi o va traversa și decise că este momentul să se intoarcă. Spera numai să nu rămână cu regretul unei întoarceri nemeritate într-o lume pe care să nu și-o mai doreasca. Ar fi însemnat să devină un suflet schingiuit.

Eu - trup, minte, suflet II

　　　Partea a-II- a
　　　
　　　 A doua zi dimineață am hotărât că fiecare din cele 3 euri va merge pe câte un drum, pret de o viață condensată într-o eternitate de o clipă, și apoi ne vom întâlni aici din nou și vom alege acel drum care se va dovedi a fi cel mai nimerit. Trupul a plecat pe drumul din dreapta, mintea pe cel dinainte iar sufletul fidel unei inimi încă pulsând a luat-o la stânga.
　　　 Primul s-a întors trupul. Încă de când a pornit s-a simțit singur și dezorientat și nefiind împreună cu celelalte euri nu se putea bucura nici de frumusețile locurilor, nici nu înțelegea prea multe din ce vedea în jurul lui. Mergea înainte instinctual ca un animal hăituit, ca un robot programat să ajungă undeva.
　　　 A intrat într-un sat care i s-a părut sărăcăcios, cu oameni triști ce treceau care încotro la treburile lor fără să îl observe. Într-un final pentru că obosise să colinde ulițele și i se făcuse foame și sete s-a așezat la poarta unei case și a așteptat. Ar fi vrut să strige dar nu putea articula niciun sunet. 
　　　 Fără ajutorul minții el, eul-trup, nu putea să se facă înteles semenilor săi, scotând niște sunete neinteligibile, animalice care nu au făcut altceva decât să atragă atenția celor ce locuiau acolo, și care speriați l-au alungat cu pietre. Simțea durerea loviturilor pe trup dar nu se ferea gândindu-se cu dragoste la eul-suflet și la cum ar fi reacționat el acum, la aceste umilințe, cât de mult l-ar fi durut răutatea inexplicabila a oamenilor.
　　　Decise că nu s-ar fi putut descurca singur mai departe și că era momentul să se întoarcă și să aștepte celelalte euri la răspântie.
　　　 Eul-minte plecă și el pe drumul ales. Se simțea încrezător și sigur pe el și cumva eliberat de povara celorlalte două euri. Dacă nu ar fi el, ființa umană nu ar putea exista. El era cel care coordona trupul și de multe ori intra în conflict cu eul-suflet, care niciodată nu alegea soluții raționale, ci îl obosea cu sensibilitatea lui exagerata și cu intuiția in pofida rațiunii și gândirii.
　　　Ajunse și el intr-un sat și observă cum oamenii se chinuiau pe câmp de dimineață până seara pentru a-și câștiga o bucată de pâine, văzu și el sărăcia și tristețea oamenilor. Nu simți compătimire pentru starea lor și chiar se gândea că dacă ar fi mai iscusiți și-ar putea ușura munca și și-ar putea căștiga mai ușor cele necesare existenței. Din punctul lui de vedere erau asemănători ființei umane, deși îi vedea stăpâniți mai mult de eul-suflet.
　　　Se apropie și el de o casă în a cărei curte  oamenii trebăluiau de zor făcând diverse munci fizice. Le vedea trupurile obosite de efort și suferința întipărită pe chip, dar nu vedea niciunde acea sclipire de inteligență care înfrumusețează chipul unui om.
　　　Dintr-o dată se simți dezamăgit, se simți singur și stingher, ca și cum ar fi realizat că importanța eului-minte era diminuată. Avea o mulțime de idei care puse în aplicare ar fi dus la dezvoltarea satului respectiv. Din păcate însă, nefiind însoțit măcar de eul-trup, el nu era văzut și nu avea cum să împărtășească acestor oameni măcar puțin din cât țtia el pentru a le ușura viața. Își dori, pentru prima dată să fi fost însoțit de celelalte doua euri.
　　　Plecă mai departe, ieși din sat, hotărât să își continue drumul. Mai merse o bucată de vreme până când ajunse la o prăpastie adăncă, pe care iși dădu seama că nu avea cum să o treacă fără eul-trup și forța lui. Privi in jos în abisul care se căsca în fața lui și se gândi că eul-suflet ar fi simțit altfel măreția priveliștii respective, și cumva realiză că totuși și el era părtaș la emoția respectivă, care acum lipsea. Le simțea lipsa celorlalțti si se decise să se intoarcă la răspântie și să aștepte acolo. 

Eu- trup, minte, suflet

                                                    dupa o idee de Gelu M

Partea I 

   Era timpul să plec in călătoria mult plănuita dar pe care nu avusesem curaj să o fac. Era momentul să mă eliberez de închistarea în care trăiam, din carapacea unei generatii obtuze și plină de prejudecati, din închisoarea propriei mele existențe și să fac primul pas spre libertatea mea interioară. Urma să fie o calatorie initiatică căci eram propria mea călăuza și aveam nevoie de toate cele 3 elemente esențiale ale ființei umane: trupul, mintea și sufletul. Pregătită de drum cu toate bagajele necesare pentru fiecare din cele 3 entități importante, am tras după mine o ușă care pentru prima dată se închidea in spatele și nu in fața mea și am pornit la drum. 
   Cărarea pe care mergeam era una asemănătoare cu atâtea altele străbătute anterior, drum neted sau accidentat cu porțiuni ușoare sau dificile, cu peisaje  mirifice sau grotești. Fiecare dintre cele 3 părți din mine, eu-trupul, eu-mintea, eu-sufletul participa la acest drum. Trupul ducea povara celorlalte două, asigura locomoția și funcțiile necesare călătoriei mele. Mintea transmitea informațiile pentru ca trupul să execute cu succes toate comenzile transmise de creier, iar sufletul, cel mai răsfățat dintre toate, dar poate cel mai expus experiențelor, interioriza si asimila fiecare detaliu întâlnit, făcându-mă să mă simt fericită sau tristă, optimistă sau prada disperării.
 Destinația mea era liniștea cu parfum de fericire, oriunde s-ar afla ea pe această planetă sau dincolo de ea, într-un colț de univers, neștiut nici măcar de el. Nu mă grăbeam pentru că nu aveam un anumit termen sau moment din existența mea când trebuia să ajung și deja plecasem de acasă la mijlocul vieții. Nu mă așteptam să fie o călătorie scurtă dar nu mă temeam de riscul că s-ar putea să nu o finalizez, pentru că mai important decât capătul de drum era călătoria în sine. Așteptam cu nerăbdare popasurile și experiențele noi și importante intâlnite in cale. Nu-mi era incă foame, sete sau somn, gândurile negative păreau să fi rămas în spatele ușii inchise iar sufletul părea și el ușor ca un fulg, simțind euforia eliberarii din ceva ce-l ținuse pe loc.
   Am mers preț de câteva clipe sau poate un anotimp, ori o etapă a existenței mele fără a simți nevoia să mă opresc, doar multumindu-mă să privesc chipuri noi, întâmplări diverse, până când am ajuns la o rascruce de drumuri. In fața mea se aflau 3 cărări spre undeva. Una spre dreapta, una spre stânga și una drept înainte. Atunci trupul a dat primele semne de oboseală, mintea a început să analizeze pe care din cele 3 o voi alege și care îmi va fi cea mai potrivită, iar sufletul se simțea deja cuprins de îndoiala că voi alege sugestia facută de eul-minte fără să-l iau în calcul și pe el, eul-suflet care în mod sigur ar fi ales o altă destinație față de ceilalți doi, care nu simțeau și nu intuiau pericolele și nici frumusețile așa cum reușea el.
  Am decis să facem un popas și să mă ocup de fiecare eu în parte ca să asigur armonia fiintei mele. Am hrănit trupul și i-am potolit setea cu o felie din pâinea împăcării cu mine și o gură din nectarul speranței pe care le luasem cu mine de acasă, am liniștit mintea, ascultându-i argumentele raționale, care spunea că drumul înainte este întotdeauna cel mai potrivit într-o astfel de călătorie pentru că este indicatorul cutezanței și o dovadă că nu m-am lăsat învinsă de nimic. Am îmbrățișat sufletul mângâindu-l tandru și răsfățându-l ca pe un copil bosumflat, asigurându-l că voi pune în alegerea nu numai rațiune ci și simțire.
   Apoi, eu- ființa m-am liniștit.   

Poveste inclusă in volumul Zbor în suflet, apărut la editura Libris, Brașov 2017

http://www.libris.ro/AfiseazaProdus.jsp?pr_id=1164667

Să nu stai mult tristețe

　　　　　　　　




      Astăzi simt cum mă invăluie tristețea. O simt apropiindu-se de mine din oricare direcție aș privi. Mi-e frică de ea, din ce în ce mai frică, poate pentru că nu știu cât vrea să rămână. N-aș vrea să fiu o gazdă nepoliticoasă și să o gonesc mai devreme decît și-ar dori ea, dar nici nu aș vrea să se instaleze in sufletul meu pentru prea mult timp.
　 Poate vrea doar să stăm de vorbă. Să-mi spună de ce se simte atât de bine in prezența mea, sau poate vrea să mă intrebe despre motivele care mă fac să o accept.
　Oricum ar fi o simt apropiindu-se și nu mă pot preface că nu o recunosc.
　Am să o invit să se aseze lângă mine, am să o servesc cu un pahar de lacrimi și o farfurie cu dulceață de visuri zdrobite și-o să vorbim despre vremea de ieri când soarele răsărea altfel, despre vremea de azi când norii acoperă până și linia orizontului și cea de mâine, când cineva mi-a promis că voi vedea curcubeul ca simbol al vieții și speranței in frumos.
　Poate o să vrea să vorbim despre trecut, dar o să mă prefac că nu am auzit, poate o să vreau să vorbim despre prezent si ceea ce este în el, dar probabil o să se simtă stinghera pentru că nu este civilizat și manierat să vorbești despre cineva care se află de fața.
　Și atunci o să vorbim despre viitor, așa cum il vrea ea, sau așa cum il simt eu.
　Apoi la un moment dat o să-i spun că s-a făcut tărziu și o să o invit să rămână și peste noapte. Dar sper să mai aibe și alte vizite de făcut (ce egoist din partea mea), și să refuze invitatia de a rămâne.
　Dacă se va întâmpla așa, mâine voi zâmbi optimistă. Să faceți si voi la fel !