Să visăm...

Nu-mi aparții, nu-ți aparțin,
Dar ce ne leagă e sublim,
Nu ești al meu, nu sunt a ta,
Dar ne unește dragostea.
În basmul ei ne-a împletit,
E așa frumos de povestit,
Cu tot ce-a fost și încă este,
Și va mai fi într-o poveste,
Din care am trăit puțin,
Dar am visat-o pe depiln,
Și am tânjit-o în miez de noapte,
Cu mîngâieri și calde șoapte.
Eroi tardivi în zori de mâine,
Ne ascundem dorul prin ruine,
Fugim de timp să nu ne-ajungă,
Iubrea noastră să ne-o frângă.
Închidem ochii și-așteptăm,
Că ne-aparținem să visăm,
Că ești al meu și sunt a ta,
Că orice ar fi vom fi așa !

Adie vântul peste noi

Adie vântul peste noi,
Printre copaci de frunze goi, 
Trimitem gând spre cer albstru,
Și-l agățăm de-un nor sihastru.

Căci norul sigur ni-l va duce,
Și-l va lăsa la o răscruce,
Unde-i menit să se oprească,
Să stea acolo și să crească.

Ca să-și aleagă drumul său,
Poate mai bun, poate mai rău,
Și împreună cu-n alt gând
Să se întoarcă pe pământ.

Coboară gânduri peste noi,
Printre copaci de fructe goi,
Căci timpul repede a trecut,
Și tot din noi viața a rupt.

Frânturi de suflete rănite,
Bucăți de doruri neîmplinite,
Ce le-am lăsat ascunse în gând,
Și le-am trimis spre cer, pe rând.

Adie vântul peste noi,
Vânt rece cu miros de ploi,
Va fi furtună mai pe seară,
Să nu uităm gânduri pe-afară.

Și într-o zi...

Și într-o zi ne-am întâlnit,

La poarta unui răsărit,

Al tău de soare, al meu de viață,

Vroiai lumină, eu speranță.

Și te-am primit și m-ai iubit,

Și-n ochii tăi m-am rătăcit.

Căci mă priveau întortocheat,

Cu-o patimă de nesecat.

Și m-ai primit și te-am iubit,

Și-n ochii mei ne-am regăsit,

Căci te priveau ca pe-o cărare,

Către un vis ascuns în zare.

Și într-o  zi ne-am întâlnit,

La scara unui asfințit,

Al tău de lună, al meu de soare,

Și am urmat a lui chemare.

Și-am scris cu tine o poveste,

Noi, doi eroi cu vieți terestre,

Ce se visau zburând spre cer,

Și renășteau, zâmbind stingher.

Frunze

　　   Astăzi am văzut frunzele.
　　Poate erau acolo și ieri,
　　Dar ochii mei au fost orbi,
　　Nezărindu-le verdele crud.
　　
　　Sunt încă mici și fragede
　　Unduindu-se pe vechile crengi,
　　Ca niște copii ce învață să meargă,
　　Legănându-se cu pași nesiguri.
　　
　　Fiecare mustește de viață,
　　De seva dorinței de soare,
　　Care te mângâie temător,
　　Ajutându-le să crească mari.
　　
　　Cântecul creșterii lor,
　　Se adaugă dorului nostru
　　De renașterea din acest anotimp,
　　Întotdeauna altfel, divină mereu.

În dorul tău ar fi eclipsă

　　 De-ai să rămâi o clipă-n plus
　　Tot n-o să-mi fie de ajuns,
　　Și tot puțină o să-mi pară
　　Iubirea ta în orice seară.
　　
　　În urma ta atunci când pleci
　　Rămâne un șir de clipe seci,
　　Ce nu se pot așterne-n ceas
　　Și nu pot umple ce-am rămas.
　　
　　Din golul lor răsare un vid
　　Ce -ar face din eter un zid,
　　Ți-ar îngrădi un un timp plecarea
　　Și mi-ar reduce așteptarea.
　　
　　Ai fi prezent, dar totuși lipsă,
　　Și-n dorul tău ar fi eclipsă.
　　Căci n-ar mai străluci iubirea
　　Rutina i-ar știrbi sclipirea.

De m-aș întoarce...

De m-aș întoarce la-nceput
N-aș mai trăi ce m-a durut,
N-aș mai purta trecutu- n spate
Lumina n-aș preface-o-n noapte.

De m-aș întoarce-n acea zi,
M-aș rătăci printre copii,
Și m-aș juca fără oprire.
Aș semăna în jur iubire.

De m-aș întoarce-n acea oră,
Aș face din minute o horă
Și le-aș lăsa să dănțuiască
Din propriu-mi timp să-mi dăruiască.

De m-aș întoarce doar o clipă
Să văd cum viața-mi se-nfiripă,
Poate aș ști cum să trăiesc,
Și-aș învăța cum să iubesc !

Până se coc cireșele XXXII

Dora căută o alee mai retrasă din parc și se așeză pe o bancă. Privi în jurul ei cum, sub adierea caldă a vântului de sfârșit de de octombrie frunzele cădeau, legânându-se în jurul ei. Simți că ei, copacii, erau prietenii ei buni, empatizând cu tristețea din sufletul ei și plângeau cu frunze ruginii ce se așterneau pe pavajul aleii.
Ținea în mână scrisoarea lui Alexandru, încă nedesfăcută, deși trecuse mai bine de o săptămână de când Alin i-o adusese. I se părea că nu va avea niciodată curajul să o deschidă, deși o purtase în permanență cu ea, ca pe ceva ce făcea parte din Alexandru, omul drag, care dispăruse mult prea devreme pentru a lăsa vreo urmă în inima ei.
Uneori se gândea că era mai bine să nu desfacă deloc scrisoarea, să se prefacă că o uită acolo, pe bancă, să nu știe deloc care au fost ultimele lui gânduri față de ea, să și-l amintească așa, în ipostazele în care rămăsese în amintirea ei : când își strânseseră mâna în fața magazinului sătesc, când vorbiseră despre ei doi, când o ținuse în brațe în livada cu cireși înfloriți, când o sărutase, când venise în camera ei, dornic să rămână.
Apoi se răzgândea spunându-și că acel plic conținea finalul unei povești neîncepute și dacă refuzase acelui om șansa unei ultime iubiri avea datoria morală față de memoria lui să-i asculte ultimile cuvinte chiar dacă puteau fi niște reproșuri sau o blamare.
Cu ochii în lacrimi și mâini tremurânde, Dora desfăcu plicul. O rafală de vânt se porni și fluturând foile din mâna ei o făcu să se înfioare. Parcă simți în nări mirosul rufelor geruite ce-i aparținuse numai lui. Duse foile mai aproape de față și inspiră adânc șoptind : Alexandru, apoi închise ochii așteptând. Inima îi bătea în piept cu putere și parcă se simți călătorind pănă la marginea lumii doar că sa-i facă cu mâna în semn de rămas bun.
După o vreme deschise ochii larg, uimită că era încă acolo, pe bancă. Se simți liniștită și împăcată cu ceea ce nu fusese altceva decât o poiecție în viitor a unui Eu rătăcit în trecut. Simțindu-se din nou puternică citi :


     Dora, iubita mea,


Ce frumos și nepământean sună și cât de mult mi-am dorit să te pot striga așa. Cât de norocos va fi cel pe care tu îl vei considera potrivit să-ți poată spună “ iubita mea”.
M-am îndrăgostit nebunește de tine în ziua când m-am oferit să te duc în oraș și tot în ziua aceea am știut că va fi o iubire care-mi va aduce o extraordinară suferință. Atunci am crezut că voi suferi pentru că mă vei respinge, ceea ce aparent s-a și întâmplat. Apoi am înțeles că suferința mea venea din faptul că, fie ea și împărtășită, nu aș mai fi avut timp să mă bucur de această iubire, de tine, dragostea mea.
Poate tu intuiai, știai deja asta și uneori mă gîndesc că nu întâmplător lucrurile s-au întâmplat așa. Neputința ta de a mă iubi ne-a salvat pe amândoi.
Mă doare uneori că nu mi-am respectat promisiunea de a te căuta, dar știu că mă vei înțelege și mă vei ierta.
Acum e vremea cireșelor tale și mă tem să  te strig pentru ca ecoul chemărilor noastre s-ar ciocni nemilos de imposibilitatea de a ne ostoi dorul. Așa că prefer doar să le privesc de la depărtare în livada în care te-am ținut în brațe printre copacii înfloriți și să visez frumos la o poveste între noi doi, atât de intens încât uneori simt că ești lângă mine, că tu mă iubești și eu sunt sănătos și adorm fericit. Poate așa va începe...într-un somn fericit.
Te-am cunoscut mult prea târziu pentru mine, dar suficient de devreme pentru a ști ce să caut dacă voi mai trăi vreodată aici, pe pământ.
Cine știe ? Poate că de fapt, luându-ne rămas bun, atunci la Sibiu, asta ți-am promis : că mă voi întoarce după tine într-o viață viitoare, chiar și peste un milion de ani.
Până atunci însă, fii fericită, Dora, iubita mea !

                                          Cu infinit dor,
                                              Alexandru



Împăturind scrisoarea Dora rămase o vreme gândindu-se la ce și cât însemna viața, la ce și cât însemnau oamenii care într-o formă sau alta intrau și ieșeau din viața ei de-a lungul întregii ei exsitențe.
Își aminti cum, adolescentă fiind, citise o carte care o marcase la vremea respectivă, speriind-o de greutatea unei astfel de existențe. Se numea “ O femeie singură” scrisă de o scriitoare franceză.
Zâmbi amintindu-și spontan și firesc pasaje din această carte pe care o citise o singură dată, cu aproape 30 de ani în urmă. I se păru ciudat, dar apoi își dădu seama că nu erau pasaje din carte ci din propria ei existență și înțelese dintr-o dată că toată această poveste fusese o lecție de acceptare a ceea ce fusese și avea să rămână pentru tot restul vieții ei : O femeie singură într-o lume plină. Una dintre miliardele asemenea ei pe această planetă, cu toată demnitatea, asumarea și implinirea dată de această condiție umană, cu nimic mai prejos decât celelalte.

Până se coc cireșele XXXI

　　Cu zece ani în urmă, tata fusese diagnosticat cu o tumoră malignă. A fost operat, apoi a urmat un tratament citostatic și lucrurile păreau să fie bine. Chiar au fost bine, mulți ani. Toți am respirat ușurați. Pe vremea aceea el și mama încă mai erau împreună. Probabil, însă, că o astfel de experiență i-a schimbat pe fiecare. Tata a simțit că o nouă șansă la viață însemna dreptul lui la altceva, cumva i se părea că nu trăiește ce și cum și-ar fi dorit din toate punctele de vedere : profesional, social, personal. Mama poate nu a fost suficient de puternică să facă față schimbărilor pe care el și le dorea și astfel povestea lor s-a încheiat. Au încercat să nu sufăr prea mult, s-au implicat amândoi în creșterea mea și au făcut-o responsabil și atenți. Tata a plecat de aici și s-a întors în zona natală, restul probabil ți l-a povestit.
　　Cu câteva luni înainte să te cunoască pe tine au reînceput să apără simptomele bolii lui, pe care le-a neglijat sau nu le-a mai asociat cu ceea ce trăise cu ani în urmă.
　　Dora asculta, simțind cum fiecare cuvânt îi sfredelea ca un fier înroșit, iar lacrimile îi curgeau pe obraz.
　　-Și-acum ? Întrebă ea cu voce stinsă.
　　- L-am pierdut pe tata acum 3 luni, Dora, de aceea nu și-a mai putut ține promisiunea, nu a mai avut timp. Dora tresări și se aruncă în brațele lui Alin, plângând în hohote.
　　- Îmi pare rău, Dora, poate n-ar mai fi trebuit sp vin, să te tulbur, dar așa cum ți-am spus, aveam o datorie morală față de el și sentimentele lui pentru tine.Când ați venit la Sibiu tocmai își făcuse niște analize. Spera ca lucrurile să fie în ordine și starea lui să fie o alarmă falsă. Din păcate, rezultatele nu au fost cele așteptate. Am încercat tot ce s-a putu face, am mers la Cluj, apoi la o clinică din Turcia. Nu a fost un resemnat, a luptat până în ultima clipă. Iubirea lui pentru tine l-a motivat. Nu a vrut niciodată să-ți spuneam, de aceea mama Rada a refuzat să-ți mai vorbească la telefon, de teamă că s-ar putea trăda. Îi promisese tatălui meu că nu-ți va spune nimic. A trecut prin tot moarte, nu merită să mai fie martora alteia , spunea el. Își dorea să se facă bine, visa să te caute și să-ți demonstreze că există un alt tip de iubire pe care tu nu o cunoscuseși, aceea crescută din nimic și conturată în timp. -De-aș avea timp ! Murmura el, îndârjit. Alin tăcu. Trecură câteva minute bune înainte ca Dora, paralizată în ansamblu de grozăvia celor auzite să se poată aduna.
　　- Îmi pare nespus de rău, Alin. E îngrozitor ceea ce s-a întâmplat. N-aș fi crezut niciodată așa ceva. Eu, eu am crezut că după refuzul meu, a încercat să caute cele dorite ăn altă parte, am crezut că m-a uitat, știam de Carla sau poate chiar cunoscuse, la fel de neașteptat că și în cazul meu, pe altcineva. Dar, cred că tatăl tău, un om deosebit, a vrut într-adevăr, să mă cruțe de încă o suferință. Și-acum, îmi dau seama că, poate, subconștientul meu a declanșat un mecanism intern de autoapărare, probabil de aceea nu am răspuns iubirii pe care el mi-o oferise deja. Poate nu vroiam să iubesc un om care urma să plece din viața mea. Teama de moarte, de moartea celor dragi, m-a făcut să mă port așa. N-am putut, n-aș fi putut să văd cum un om se stinge lângă mine, zi după zi. Nu sunt atât de puternică. Clachez și fug. Mecanismul ăsta al meu de protecție s-a activat involuntar, închizându-mă într-o carapace, nelăsându-mă să simt nimic față de tatăl tău. A fost doar un singur moment scurt, la un moment dat, apoi vraja s-a rupt. 
　　- Îmi voi aduce întotdeauna aminte de el, continuă ea, îmi va fi dor de el ca acel simbol al copilărie de care mirosul lui de rufe geruite mi-a amintit. Îmi pare rău că nu am putu să-i dăruiesc iubirea pe care el și-a dorit-o .
　　- Nu trebuie să te învinovățești de nimic Dora, a existat un motiv pentru care lucrurile s-au întâmplat așa. Ți-a lăsat o scrisoare. De aceea, repet, am spus că aveam o datorie de onoare fața de tata, doar că nu a vrut să ți-o dau decât la vremea cireșelor viitoare. Nu am înțeles de ce. Ți-am adus-o acum, tu decizi dacă o deschizi acum sau aștepți până se coc cireșele, zise Alin, întinzându-i scrisoarea. Făcuse o obsesie cu cireșele astea. Ne întreba tot timpul dacă simțim ceva când mâncăm cireșe. El a refuzat să le guste. Spunea că se teme că mâncându-le i se va face atât de dor de tine încât nu va mai putea rezista să nu te cheme. Nu am înțeles la ce se referea, era, probabil, un joc al vostru.
　　Dora dădu din cap, dar nu-i spuse nimic lui Alin despre rolul cireșelor în acutizarea dorului de oameni. Nu vroia să le transforme, în ochii lui, în niște fructe triste. Luă scrisoarea cu degetele tremurânde, dar nu știa când și dacă o va deschide.
　　
　　

Până se coc cireșele XXX

　　 O femeie singură într-o lume plină


　　Dora își privi ceasul. Era timpul pentru pauza de prânz. Se gândi dacă să iasă în oraș sau să apeleze o firmă de catering. Era o zi frumoasă de toamnă, merita să caute o masă la unul din restaurantele de tip fast-food din apropierea parcului Cișmigiu.
　　Trecuse aproape un an și jumătate de la acea etapă în viața Dorei pe care o petrecuse în satul acela de munte și pe care o păstrase cu sfințenie în amintirea ei.
　　Viața ei continuase cu schimbări mari și mici care contribuiseră la maturizarea ei interioară, la acceptarea a ceea ce reprezenta Dora în primul rând pentru ea însăși și nu în ultimul rând pentru oamenii care făceau parte din viața ei. Se mutase definitiv în capitală ca să fie mai aproape de Tudor, dar nu schimbaseră cu nimic relația lor, înțelegând că spre deosebire de ea, el avea alte valențe pentru dorul de femeia iubită. Învățase să-i dea voie să i se facă dor de ea fără a deveni o prezență acaparatoare, plictisitoare și permanentă.
　　Învățase să împăturească câteva clipe frumoase într-un colț de îmbrățișare stângace și să le țină strâns lipite de trupul ei ca să nu-i stingherească plecarea și să-i facă dorită venirea.
　　Profesional renunțase la traduceri și lucra pentru o companie de marketing virtual la departament de relații cu clienți externi, ceea ce îi permitea să călătorească destul de des în străinătate, mediind potențialele relații de afaceri între reprezentanții autohtoni și partenerii lor străini. Îi plăcea ce făcea, se obișnuise cu greu în acest mare oraș în care, după terminarea facultății nu credea că se va mai întoarce vreodată.
　　Uneori, se surprindea gândindu-se la Alexandru. Nu putea să explice natura gândurilor ei, dar păreau a fi ceva neclarificat, netrăit și lăsat în așteptare, despre care nu știa dacă se va mai întâmpla vreodată. Alexandru nu o mai căutase niciodată. La început nu i se păruse nimic suspect sau nelalocul lui și îi respectase decizia. Îl crezuse supărat pe ea și pe bună dreptate. Fusese rănit, probabil suferise, o vreme, apoi probabil se consolase în brațele Carlei, descoperind că și o altă femeie poate avea niște calități mult mai importante decât ale ei.  De multe ori se surprinsese rămânând cu privirea ațintită pe numărul lui de telefon din agenda, așa cum îl salvase în noul ei telefon. Ar fi vrut să îl sune, apoi ceva o reținea. Ce rost ar fi avut ? Își amintea cuvintele lui. Am să mă întorc după tine, înțelegi, nu ? Nu o făcuse, ceva din hotărârea lui se schimbase ulterior și atunci de ce să îl mai sune ? Pe măsură ce lunile treceau, viața se reașezase pe făgașul ei firesc pentru amândoi, el acolo, ea aici.
　　O vreme ținuse legătura cu mama Rada care își vânduse casa și rămăsese definitiv în Danemarca. Era bine și îi plăcea să fie aproape de fiica și nepoții ei. La început vorbiseră mai mult și mai des. Apoi, cam după sărbătorile de iarnă o simțise pe bătrână că-și schimbă cumva atitudinea față de ea și uneori, inexplicabil îi spunea că nu mai poate vorbi sau că trebui să închidă. Fiind din ce în ce mai atentă, Dora sesiză că bătrâna ar fi vrut să o roage să nu o mai sune, dar nu îndrăznea, ca să nu fie nepoliticoasă față de ea, așa că Dora o sună din ce în ce mai rar, până când, stând cu telefonul în mână decisese că poate nu mai aveau ce să-și spună și renunță.
　　Când venise vremea cireșelor, i se făcu nespus de dor de amândoi. Sperase că că Alexandru își va aminti de importanța cireșelor pentru dorul de oameni, dar nu se întâmplă nimic, probabil uitase sau pentru el nu aveau aceeași semnificație ca pentru ea.
　　Și vremea cireșelor de mai se duse. Se gândi că mai era până se coceau cele de iunie. I se păruse  inexplicabilă această așteptare amestecată cu nerăbdarea nejustificată de a auzi vocea unui om care probabil nici nu -și mai aducea aminte de ea. Într-un impuls de acceptare a rolului lui episodic în coacerea cireșelor din anul anterior, când așteptase chemarea fericită a unui alt om, ștersese din memoria telefonului numărul lui de telefon.
　　Apoi îl visă. Fu singura dată când Alexandru apăru în visele ei. Era în noaptea de Sânziene și i se păru un vis nefiresc, ca și cum Alexandru ar fi fost unul din cei veniți pentru o clipă pe pământ, odată cu deschiderea cerurilor, conform tradiției populare. Se trezise plângând și întrebându-se de ce oameni dragi se înghesuiau atât de mulți și atât de nefiresc dincolo de viață...
　　Fusese un vis ciudat și îl gonise repede din mintea eai că să nu se contamineze de starea lui îngrozitoare.
　　Dora tresări la auzul bâzâitului telefonului de interior. Ridică receptorul și auzi vocea recepționerei de la intrarea în firmă :
　　- Bună ziua, d-nă Teoderescu. Vă caută un domn, Alin Preda, să urce sau sunteți ocupată ?
　　- Cobor imediat, spuse Dora simțind cum îi bate inima. Incredibil Alin. Își aminti de sentimentul ciudat pe care îl avusese la despărțirea de el, că ei doi se vor mai întâlni, și iată că acest lucru se întâmpla. Și-atunci ? Alexandru ? Nu avea să-l revadă și pe el ?  Poate erau împreună se gândi ea, zâmbind că mizaseră pe elementul surpriză.
　　
　　                                   ****
　　
　　Când ajunse în holul de jos al imobilului în care lucra, Dora își aruncă privirea spre zona de protocol în care probabil Alin o aștepta. Îl zări la una din măsuțele de cafea, dar era singur. Scrută cu privirea încăperea, dar nu părea să mai fie altcineva. Stâpânindu-și  dezamăgirea se îndreptă către Alin. Acesta o zărise și el și se ridicase în picioare ca să o întâmpine.
　　- Hello, stranger, zise Dora întinzându-i ambele mâini gata să îl îmbrățișeze și sărutându-l pe amândoi obrajii când acesta se aplecă spre ea. Nici nu știi ce bine îmi pare să te văd.
　　- Bună, Dora, spuse el, zâmbind sau mai bine zis încercând să zâmbească. Pe Dora o izbi privirea lui. Părea atât de cunoscută, ca și cum se privea pe ea în oglindă acum câțiva ani. Și el părea schimbat, mai palid, mai slab.
　　- Ești bine, Alin ? Întrebă ea sperând că totul este în regulă cu tânărul.
　　- Nici nu știu ce să îți spun Dora, de unde să încep. Am ezitat mult înaintea de a lua decizia să te caut. Uneori mi se părea că nu mai are rost, alteori însă mă gândeam că am o datorie morală față de tata care te-a iubit enorm.
　　- Stai un pic Alin, m-ai pierdut. Ia-o de la început și lămurește-mă despre ce vorbești. De ce nu mai avea rost să vii și ce legătură are asta cu tatăl tău și ce crezi tu că a simțit el pentru mine?
　　- Da, ai dreptate. Hai să ne ducem la începutul discuției noastre de la Sibiu. Ți-amintești, Dora ?