Eu zăbovesc în asfințit !

　　 Mi-ai spus adio și te-ai dus,
　　Și totu-n mine a apus.
　　În urma ta s-a întunecat,
　　Mi-ai luat lumina și-ai plecat.
　　
　　Și-am înțeles că ne-a sosit,
　　Acel moment de la sfârșit,
　　Când și iubirea se desparte
　　Și fiecare-și ia o parte.
　　
　　Cu partea ta tu pleci la drum,
　　Eu partea mea n-o mai adun.
　　Tu te îndrepți spre răsărit,
　　Eu zăbovesc în asfințit.
　　
　　Tu o să ajungi în ziua nouă,
　　Și-o să te bucuri iar de rouă,
　　Eu o să aprind un felinar
　　Să fac din noaptea mea un far.
　　
　　Tu vei trăi din nou la soare,
　　Oriunde ai fi, căci lumea-i mare,
　　Și niciodată nu vei ști
　　Cum este noaptea fără zi.
　　
　　Eu- voi îngropa iubirea-n noapte,
　　Cât mai adânc, cât mai departe,
　　Și niciodată n-am să-ți cer
　　Un pic de soare pe-al meu cer.

Joaca de-a iubirea.

Într-o zi, ne-am jucat de-a iubirea,
Adulți nătângi din fosti copii,
Presupunând că-ndrăgostirea
E ca un sac cu jucării.

Tu ai crezut că-s o păpușă
Cu părul blond și chip rotund,
Ce-o poți ascunde după ușă
De altceva te vrei jucând.

Eu am crezut că ești un zmeu,
Urcat pe cer în zi de vară,
Al cărui zbor decid doar eu
Când se înalță sau coboară.

Tu ai fi vrut doar să zâmbesc,
C-așa-s păpușile tăcute, 
Și când le scuturi doar clipesc,
Chiar de le doare, rămân mute.

Eu aș fi vrut să nu cobori,
Și tot mai sus mereu să urci,
Dar cine-s eu să trag de sfori,
Să-ți dirijez unde te duci.

Și vine-o zi când înțelegi,
Doar că inima n-ascultă,
Că-n iubire nu sunt legi,
Ce-a fost vis devine-o luptă.

Și că joaca de-a iubirea
Doar copiii știu s-o facă,
Habar n-au cu-ndrăgostirea,
Zmeul și păpușa-s artă.

Omul găsit

　　
　　
　　- Ce faci aici ? L-am întrebat eu pe omul firav și împuținat care stătea așezat la o margine de drum pe o piatră de încercare, ce-l împiedica să înainteze sau să se întoarcă de unde venise.
　　- Nimic ! Aștept să fiu găsit, îmi răspunse el precaut.
　　- Găsit ? Am întrebat eu, nedumerită. De cine ?
　　- De cine ar avea nevoie de mine...
　　- De tine ? Dar cine ești ?
　　-  Sunt un om pierdut, șopti el resemnat. Cineva cândva m-a pierdut pe drumul vieții, din neatenție, din ignoranță, din convingerea că n-o să-i lipsesc vreodată. Dar tu cine ești ? Mă întrebă el iscoditor.
　　- Eu sunt un om plecat, am răspuns eu, abia atunci convinsă că mă recunoscusem, că mă identificasem cu mine.
　　- Plecat ? Fu rândul lui să se nedumerească de spusele mele. Plecat de unde ? Se interesă el ca și cum ar fi vrut, așa cum făceau pe vremuri bătrânii, să afle a cui sunt.
　　- Nu știu de unde, dar știu de ce. De teama de a nu deveni un om pierdut asemenea ție.
　　- Bine ai venit, îmi spuse el, bucurându-se de companie, așează-te, continuă el, făcându-mi loc pe piatra pe care stătea.
　　- Nu, nu rămân, merg mai departe. Poate cine știe...ar trebui să faci și tu la fel. Te-ai resemnat să te lași pierdut, de ce să te resemnezi să aștepți să fii găsit ?
　　 Zâmbi senin, împăcat cu sine, și-mi făcu cu mâna, în semn de rămas bun, fără să mai adauge ceva. 
　　Eu am mers mai departe nestingherită. În drumul meu întâlneam oameni cărarea le dădeam binețe. Unii erau așezați pe alte pietre de încercare, alții treceau pe lângă mine. Cărările vieții sunt pline de oameni pierduți și oameni plecați.
　　N-am întâlnit însă oameni găsiți. Sunt rari. Poate pentru că omul găsit e norocul tău de care ai grijă să nu se piardă din nou !
　　
　　

Iubește-mă și nu întreba

　　Iubește-mă și nu întreba
　　Dacă-mi doresc și altceva,
　　Iubește-mă fără să știi
　　De-s vis de noapte sau de zi.
　　
　　Iubește-mă fără să-mi ceri
　　Să îți devin mai mult ca ieri,
　　Iubește-mă ca la-nceput, 
　　Sărută-mă, să te sărut.
　　
　　Iubește-mă și nu înceta
　　Să faci din mine vraja ta,
　　Iubește-mă nu te opri,
　　Nimeni nu știe cât vom fi.
　　
　　Iubește-mă și n-am să uit
　　Nimic din ce mi-ai dăruit,
　　Iubește-mă ca pe o stea,
　　În orice clipă pot cădea.
　　
　　Iubește-mă și nu întreba
　　Nimic despre iubirea mea,
　　Iubeste-mă și am să-ți spun
　　Că ești un om frumos și bun.

În povestea mea

　　În povestea mea eroii sunt mici, căci așa sunt toți eroii de început.
　　În povestea mea nu există palat căci nu scriu despre fete de împărat.
　　În povestea mea nu există încercare, ci doar experiențe care nu fac eroi să crească, ci doar îi învață să se descurce, neînsemnând că sunt slabi.
　　În povestea mea nu sunt zmei pentru că nu am nevoie de oameni răi ca să îi pun în valoare pe cei buni.
　　În povestea mea nimeni nu trăiește până  la adânci bătrâneți doar ca să-și numere anii, ci ca să se bucure de ceea ce viața are de oferit, celor care nu se tem de ea, în drumul lor spre sfârșit.
　　În povestea mea nu sunt decât un simplu narator al acelor întâmplări care fac din cuvinte mesagerii încrezători ai binelui din sufletele noastre însetate de frumos și lumină.
　　În povestea mea eu sunt ceea ce cu siguranță nu poți fi tu, așa cum tu ești întotdeauna ceea ce n-aș îndrăzni să fiu eu : Un erou.
　　

Da, vreau !

Da, vreau,
Să port în suflet
Gînduri noi.
Să nu mai șterg
Din mintea mea nimic.
Căci am golit-o,
Poate, de prea multe,
Iar vidul ei acum cumplit
Îmi face atât de dor
De amintirile mărunte.

Da, vreau,
Să desenez iubirea
În locuri uitate
În care nimeni
Nu și-a dorit
Să ajungă vreodată,
La capătul lumii 
Sau chiar mai departe,
Să fie cea mai vie
Dintre iubirile noastre.

Da, vreau,
Să țin mereu minte
Cum arată zâmbetul tău
Întipărit pe obrazul
Așezat cuminte
În palma mea
Deschisă sub el
Ca o frunză de lotus,
Dornică de mângâire
Iubire și soare.

Sunt nopți...

Sunt nopți în care mă visez
Un călător prin lumea ta,
Aflat acolo să-mi veghez
Ce ți-am adus din lumea mea.

Sunt nopți în care chiar aș vrea
În visul meu să mai rămân,
Ascunsă-n mintea-ți undeva,
Frânturi de dor să îmi adun.

Sunt nopți în care-mi cuibăresc
Obrazul cald în palma ta,
Căci n-aș mai vrea să mă trezesc
Fără de tine în viața mea.

Sunt nopți în care îmi e dor,
De mâna ta în mâna mea,
Ca unui râu de al său izvor,
Ca unei mări de sarea sa.

Sunt nopți ce niciodată nu vor fi
Mai mult de-o clipă pentru mine,
Când mă trezesc în zori de zi,
Și ce-mi rămâne-i dor de tine.

Gândul bun

　　- Tu te gândești la mine ?
　　- Uneori da, alteori nu. Dar tu ?
　　-Uneori nu, de cele mai multe ori da.
　　- Și-atunci cum se face că gândurile noastre nu se întâlnesc niciodată ?
　　- Ba se întâlnesc, doar că nu se cunosc, încă...
　　- Cum arată gândul tău ? Ca să fiu atent, să-l recunosc.
　　- E un gând bun, atât.
　　- Asta înseamnă că al meu e rău ?
　　- Nu ! E doar un gând neatent și jovial.
　　- Deci,tu îl cunoști.
　　- Nu. Mi-l imaginez. Îl creionez, ori de câte ori te privesc cum îți zboară gândurile. Știu că unul din ele îmi aparține. Nu e cel dintâi dintre gândurile tale, dar nu este nici cel din urmă.
　　- Și al tău ?
　　- Ce-i cu el ?
　　- E cel dintâi ?
　　- Nu, e cel din urmă. E tot ce mi-a mai rămas...gândul la tine.. Celelalte s-au pierdut...
　　- Și nu te temi ?
　　- Eu, de ce m-aș teme ?
　　- Că s-ar putea rătăci și acesta.
　　- Tu ar trebui să te temi : nu de multe ori în viață te caută un gând bun.