Astăzi

　　 Astăzi, iubește-mă fără cuvinte,
　　Căci mângâierea ta nu minte,
　　Ci îndelung ea îmi vorbește
　　Pe trupul meu cât zăbovește.
　　
　　Astăzi, iubește-mă fără întrebări,
　　Și ce nu știi așează în sărutări,
　　Menite să dezlege un mister
　　Al legăturii dintre noi și cer.
　　
　　Astăzi, iubește-mă ca un răspuns
　　Cel porți în tine de o vreme ascuns,
　　În așteptarea acelei întrebări
　　Ce se transformă în dorințe și chemări.
　　
　　Astăzi, iubește-mă fără să știi,
　　De ce și cât vei mai veni,
　　Și nu-mi promite fericire-n veci,
　　Căci într-o zi vei vrea să pleci.
　　
　　Astăzi, iubește-mă fără să-mi ceri
　　Să nu-mi mai fie dor ca ieri,
　　Căci între ele a fost o noapte,
　　Pare puțin, dar cât desparte.
　　
　　

Ce bine...

　　
　　   Ce bine dacă m-aș fi născut soare,
　　Aș fi răsărit în fiece dimineață,
　　Și-aș fi marcat cu apusul meu o nouă înserare,
　　Aș fi privit cum oamenii alunecă prin viață.　　
　　
　　Ce bine dacă m-aș fi născut lună,
　　Aș fi vegheat iubirea doar cu lumina mea,
　　Și-ar fi fost atâtea inimi să îmi spună,
　　Cum înțeleg să-și poarte dragostea.
　　
　　Ce bine dacă m-aș fi născut pământ,
　　M-aș fi rotit în jurul propriului meu Eu,
　　În căutarea acelui prețios așezământ,
　　În care aș fi primit doar oameni fără suflet greu.
　　
　　E totuși bine că m-am născut om,
　　Să întâlnesc adesea și semeni cu simțire,
　　Ce nu se tem să creadă că visul nu e somn,
　　Ci zbor sublim de aripi, întinse spre iubire.

Orice plecare doare

　　    Orice plecare lasă un însemn
　　Când nu există al întoarcerii îndemn,
　　O umbră de tristețe galopând fugar
　　Pe chipul care așteaptă, poate în zadar.
　　
　　O lași să treacă în goană, plutind neobservată,
　　Zâmbind cu ochii umezi, râzând cu gura toată,
　　Și fluturi mâna cald, în semn de bun rămas,
　　În timp ce amintirea și-așterne primul pas.
　　
　　O strângere de mână, sau poate un sărut,
　　E tot ce-ți mai rămâne din câte ai fi vrut.
　　Le porți o vreme în suflet, ca niște mici comori,
　　Apoi le lași să piară asemeni unor flori.
　　
　　Orice plecare doare, mai mult sau mai puțin,
　　Când știi că altădată, nu-i sinonim cu vin,
　　Ci doar o amânare a crudului moment
　　Când dorul o să-nceapă să te ucidă lent.
　　
　　

Eu femeie, tu bărbat

　　   Hai să ne rătăcim asumat
　　Fiecare în destinul celuilalt.
　　Eu să pășesc fericită în al tău.
　　Tu să-l străbați liniștit pe al meu.
　　
　　Să ne întâlnim surprinși la o răscruce,
　　Să ne prefacem că știm unde duce.
　　Să visăm că mergem de mână,
　　Că suntem pe-un drum împreună.
　　
　　Să ni-l facem drum de flori,
　　De aici și pân' la nori.
　　Să-l străbatem printre stele,
　　Să fim două dintre ele.
　　
　　Să lucim pe cer deodată,
　　Intr-o noapte înstelată,
　　Regăsind-ne în zori,
　　Stropi de rouă printre flori.
　　
　　Hai să ne rătăcim asumat,
　　Eu femeie, tu bărbat,
　　Călători printre destine,
　　Eu prin tine, tu prin mine.
　　

Țara Destinelor

　　Am visat odată Țara Destinelor. Era acel loc de pe această planetă, așezat nu la Marginea Lumii, căci nu simțeam pericolul prăbușirii de pe hartă în haosul Universului Nostru, dar nici în Mijlocul ei, căci nu mă simțeam înghesuită de alte Țări. Era undeva, și asta era cel mai important pentru că nu-mi mai doream să plec și nici să îi spun cuiva să ajungă la mine.
　　În Țara Destinelor trăiau tot felul de Destine. Unele simple, normale, fără a fi insignifiante, altele mărețe și grandioase făcându-mă să mă înfior atunci când treceau grăbite pe lângă mine, prea impunătoare pentru a privi către altele mai mărunte.
　　Unele atât de calde și bune, altele atât de colțuroase și semețe că-mi inspirau mila singurătății și inabordării. Am văzut acolo Destine atât de frumoase că ți-ai fi dorit să furi unul, să-l faci al tău, și să nu-i mai dai drumul niciodată. Am văzut însă și detine tot atât de crude încât mi-au dat lacrimile doar gândindu-mă cum ar fi să fie al meu, și întrebându-mă ce oameni pot rezista să le poarte. Cel mai mult m-au impresionat Destinele Schioape, pentru călor le lipsea ceva ce le nega pentru eternitate șansa lor la împlinire ca într-un întreg ce nu se poate închide vreodată.
　　Am cunoscut acolo două Destine. Destinul lui și Destinul ei.Erau atât de diferite. Destinul ei era acela al unei femei nu neapărat puternice cât imputernicită să trăiască toată viața într-un deșert și părea dornică să simtă în carnea și sufletul ei și altceva decât nisip, furtună și arșiță. Visa nestingherită la o oază de liniște cu apă proaspătă și un copac puternic între ramurile căruia să se simtă ocrotită și răcorită.
　　Destinul lui era acela al unei lagune, în care era atât de mult adăpost încât aproape uitase cum arată valurile. Îi lipsea forța lor care să îi stimuleze simțurile, să-i pună la încercare bărbăția, visa uneori că fuge pe mare, că înfruntă cea mai mare furtună iscată vreodată și că iese victorios, extenuat de efort, dar învingător, ca și cum s-ar fi războit cu însuși Poseidon.
　　Cele două Destine trecuseră de nenumărate ori unul pe lângă celălalt fără să se ciocnească, fără să-și dorească să colinde unul prin celălalt. Lui nu-i plăceau deșerturile, ea nu-și dorea o lagună ci o oază pe care să o ducă cu ea în deșertul de care nu se putea despărți, pentru că era singura casă pe care o cunoscuse cu adevărat, singurul loc în care nisipul ce îi intra în ochi până la lacrimi o făcea să se simtă bogată ca în fața unei întinderi nesfârșite de aur.
　　Apoi, într-o zi, Destinul ei s-a împiedicat neputincios și fragil de al lui, aproape prăbușindu-se. A privit în sus către el, neștiind dacă e vie sau moartă și a simțit cum îi încolțește în minte singura întrebare al cărei răspuns urma, poate, să îi schimbe cursul exitenței ei: Lagunele au copaci ?
　　El a zâmbit încurcat, cerându-și scuze și întinzându-i mâna fără să știe că dincolo de gestul lui cavaleresc, ridică de jos un destin și pentru prima dată se gândi că Deșertul ăsta nu era deloc așa urât cum crezuse el, și totodată simți că are răspunsul dorinței de furtună, alta decât cea sărată și rece, una fierbinte al cărei gust avea să îl afle pășind în destinul ei.
　　Am visat odată Țara Destinelor. Nu-mi mai amintesc când și de ce. Mi-amintesc însă de două Destine ținându-se de mână. 

Zbor de păpădie

　　

                                            dialog poetic cu  C. Costache
       De-aș fi puf de păpădie
　　M-aș simți un pic mai vie,
　　Aș pluti la nesfârșit,
　　M-aș scălda în infinit.
　　
　　Nu ți-e teamă c-aș putea
　　Să fiu vânt în calea ta?
　　Să te suflu, să te scutur,
　　Să rămâi un simplu mugur?
　　
　　De ce să mă tem de vânt
　　Nu mă poartă pe pământ?
　　Ce să scuturi dintr-un puf,
　　Haide, suflă cu năduf !
　　
　　Of, drăguță păpădie,
　　Cât de mult îmi placi tu mie,
　　Nu te suflu precum spui
　　C-ai rămâne a nimănui.
　　
　　Puful tău de am să-l suflu,
　　Nu vei umple doar pământu',
　　Sunt și ape, sunt și văi,
　　Multe mlaștini și noroi.
　　
　　Tu gândește-te mai bine,
　　Nu e greul pentru tine!
　　Te-ar lovi, te-ar apăsa.
　　Nici să zbori n-ai mai putea.
　　
　　De plutit n-ai mai pluti,
　　Relele te-ar înghiți.
　　Mai bine ai renunța,
　　Și m-aș da din calea ta.
　　
　　Vântule nu fi hain,
　　Și ajută-mi zborul lin,
　　Nu-i așa precum tu spui,
　　Nu mă simt a nimănui.
　　
　　Haide, zboară și te du,
　　Nu-nțelegi ce-nseamnă nu,
　　Pari a fi de neoprit
　　Să-ți găsești al tău sfârșit !
　　
　　Zborul meu e vis frumos,
　　Ce mă leagănă duios,
　　Lasă-mă să mă simt vie,
　　Orice om e-o păpădie.
　　
　　
　　 

Liniștea s-a scurs între cuvinte

Liniștea s-a scurs între cuvinte,
Și stă acolo așteptând cuminte,
Să-ncep rostirea vreunuia din ele,
Să năvălească-n gândurile mele.
　　
Dar eu sunt încă mută-n gând,
Și n-am găsit acel cuvânt
Să-l pot rosti fără durere,
Și să-mi aștearnă-n suflet miere.
　　
Și încă simt cum sapă crudă,
Tăcerea aceea tenebroasă, hâdă,
Ce spune multe chiar de nu vorbește,
Și îndoiala că exiști sporește.
　　
Și chiar de aud în jurul meu cuvinte,
Sunt doar frânturi depuse-n minte,
Și nu le vreau țesute-n fraze goale,
Căci goliciunea și mai tare doare.
　　
Și-aștept să vină, totuși, un cuvânt,
Ca un polen ușor, purtat de vânt,
Să se așeze-n sufletu-mi duios,
Și să rodească într-un fruct mănos

Fără să știi

De nu mă chemi eu n-am să vin,
De nu mă strigi eu n-am să aud,
Prin visul tău n-am să revin
Căci mi se pare mult prea crud.

Durerea mea n-am să ți-o dau,
Nici bucuria n-am s-o împart,
Nimic din tine n-am să iau,
Nici n-ai să știi că am plecat.

Vor trece mii și mii de clipe
Până-ai să simți că nu mai sunt,
Iar golu-n tine o să țipe,
Și-ți vei dori să-l vezi tăcând.

Și-abia atunci vei înțelege
Ce ai pierdut fără să știi,
Și nimeni n-o să te dezlege
De dorul de-a ne mai iubi !