Femeile măritate sunt cele mai sociabile ființe de pe planetă !

A fost Crăciunul ! O sărbătoare frumoasă cu niște semnificații profunde, trecute subtil pe planul secund și devenită în ultima vreme o sărbătoare atât obsesiv familistă de te face să intri în depresie la ideea de singur imediat ce trece Mos Nicolae.
Pentru a evita alunecarea inexorabilă spre tristețe am ales să călătoresc, dar cred ca stereotipiile și tarele unei normalități artificiale nu ne părăsesc nicicând și niciunde !
Hotărât lucru ! Femeile măritate sunt cele mai sociabile femei de pe planetă. Așa am aflat eu în această călătorie de la o doamnă mândră nevoie mare de acest statut, purtat ostentativ ca pe o bijuterie prețioasă de 24 de karate veritabile, ca să poată fi admirată, invidiată:
 - De aia ești singură că nu ești sociabilă !
Remarca aceasta intelectuală, înțeleaptă și covârșitor de adevărată din perspectiva celei care trăiește “în rândul lumii” era adresată unei doamne singure, care din motive personale refuzase să îi arate cumpărăturile făcute pe parcursul călătoriei. Eticheta a venit spontan, fără circumstanțe atenuate pentru motivația fiecăruia dintre noi în (ne)alegerea statutului personal.
Am reflectat o vreme la afirmația doamnei, la comportamentul doamnelor care au generat aceste frământări, fără să pot hotărî cine are dreptate. 
Confirmarea ideii de socializare și a calității de “ femeie sociabilă” eligibilă pentru viața de cuplu, a venit ca o ironie a sorții, câteva ore mai tărziu când “sociabilele” au schimbat la un popas ca impresii de călătorie rețete de supe. Așa da ! Că doar de aceea am plecat la mii de km distanță ca să știu ce gătește vecina mea de scaun !

Sărbători odinioară !

Aș vrea să simt miros de brad,
Și să mă bucur de colinde,
De luminițele ce ard,
Când instalația se-aprinde.

Să fiu din nou copil de școală,
Când mă duceam cu “Foaie-verde”,
Fără să știu c-o portocală,
Înlocuia subtil pe “Leru-i verde”

Când nuca avea gust divin,
Și savuram covrigii calzi
Ce îi primeam de prin vecini,
Părinți de ieri, bunici de azi.

Când Moș Crăciun era Gerilă,
Dar semănau leit la chip,
Și așteptam să-mi dea febrilă,
O păpușică și bomboane cip.

Și învățam de zor o poezie,
Să o recit Moșneagului când vine,
Dar ora lui era mereu târzie,
Sau poate n-ajungea deloc la mine.

De-aș fi știut atunci să-i cer
Să îmi aducă alte jucării,
I-aș fi cerut o scară către cer,
Să coborâm pe ea mereu copii.

Sămânță de floare

Mai demult eram o sămânță,
Tremurând în hambar mucezit,
Nu știam ce-i aceea dorință,
Nu visam că mai poți fi iubit.

M-ai găsit într-o zi la-ntâmplare,
Și m-ai luat din hambarul cel gol.
Nu știai că-s sămânță de floare,
Nu credeai că-s petală de dor.

M-ai sădit printre florile tale,
Curios să mă vezi cum răsar,
Nu sperai să am altă culoare,
Și-un parfum ce se naște mai rar.

M-ai crescut cu picuri de rouă,
M-ai hrănit cu-al iubirii nectar,
Învătând să rezist când nu plouă,
Când norii pe cer nu apar.

M-ai demult am fost o sămânță,
M-ai făcut să-nfloresc într-o vară,
Să-nțeleg că ar fi cu putință,
Să iubești o floare mai rară.

Să mai am timp !

Mi-e mintea goală de lumină,
Și-n suflet mi s-a întunecat,
Și chiar nu știu cine-i de vină,
Și nu înțeleg ce s-a întâmplat.

Mi-e inima o noapte închisă,
Din care luna a plecat,
Și s-a ascuns în bezna-ntinsă,
Lăsându-mi cerul neînstelat.

Mi-e gândul rece și pribeag,
Orbecăind fără vreo țintă,
Mergând încet ca un moșneag
Ce moartea vrea să o mai mintă...

Mi-e totul ca un asfințit,
Apus de viață încă netrăită,
Și-aș mai dori un răsărit,
Să mai am timp să fiu iubită.

Un răsărit în zorii dimineții

Mi-ai scris pe frunte cu-n sărut,
Cea mai frumoasă dintre declarații,
Ți-aș fi răspuns dar n-am știut
Care cuvinte nasc reacții.

Sărutul tău m-a învățat să sper,
Că dragostea e mesagerul vieții,
Și de-am primit-o fără să o cer,
E un răsărit în zorii dimineții.

Ți-am învățat iubirea pe de rost,
Sărutul meu îți poate arăta că știe,
Tot ce pe fruntea-mi scris a fost,
Ca o dovadă de iubire vie.

Și-ți scriu pe buze tot cu un sărut,
Cea mai profundă dintre declarații,
Cuvinte n-am căci aș fi vrut,
Să-ți scriu în suflet caldele-mi vibrații.

Din suflet mi-a căzut o piatră

Din suflet mi-a căzut o piatră,
Poate de aceea mi-era greu,
Am luat-o în brațe speriată,
Să n-o despart de trupul meu.

Era o piatră goală, căzătoare
De pe o altă boltă înstelată,
Ce alunecase poate, visătoare,
Sperând să se mai nască o dată.

Am așezat-o undeva, departe,
Ca pe o cruce în răscrucea vieții,
De parcă ar fi fost o carte,
Păstrată doar din pricina coperții.

Din suflet mi-a căzut o piatră,
Dar nu am sufletul ușor,
Căci nu e piatra vinovată,
Că nu am învățat să zbor.

Poezie inclusă în volumul Zbor în suflet apărut la Editura Libris, Brasov, 2017
　　　

http://www.libris.ro/AfiseazaProdus.jsp?pr_id=1164667