Spuză de dor

Te aștept cu nerăbdarea
Unui călător prin deșert
De a întâlni o oază de răcoare,
Cu apă rece, proaspătă și bună,
Pe care să o zăresc în privirea 
Ochilor tăi, ce mă ademenesc
Să mă scufund atât de adânc
Cât să mi se facă frig de iubire.

M-aș topi în îmbrățișarea ta,
Ca un cub de gheață albastră
Într-o zi toridă de vară,
Până când pieptul tău
Ar rămâne umed de mine,
Ca o petală de floare,
Scăldată în boabe reci de rouă,
Tribut adus unui nou răsărit.

M-aș cuibări ispititoare,
Ca un măr roșu, într-un coș banal
Cu fructe exotice, știind
Că doar dintr-o singură mușcătură,
Pot readuce în sufletul tău
Ceea ce ar fi un alt paradis,
Cu aromă de cunoaștere crudă
Și simțuri coapte în spuză de dor.

Locul unde dorul nu are sfârșit

　　La jumătatea distanței 
　　Dintre mine și tine,
　　E un loc aproape tainic,
　　Se numește noi doi.
　　E un acolo cu râuri de dor
　　Și chemări ca niște plaje fierbinți.
　　
　　La jumătatea distanței 
　　Dintre tine și mine
　　E un loc cu ispite cuminți
　　În care te aștept să mai vii uneori,
　　Însetat de iubire, soare și mare
　　De valuri de pace și liniște nudă.
　　
　　
　　La jumătatea distanței
　　Dintre noi doi,
　　E un loc unde dorul nu are sfârșit,
　　Un etern răsărit dintr-o dimineață cu rouă,
　　Cu miros de alge și plâns de sirene,
　　Captive încă în vis de pescari iscusiți.
　　

Săracă de iubire

Mă simt săracă de iubire
Și m-aș trimite la cerșit,
Dar aș primi doar amăgire,
Aș fi un suflet chinuit.

În palma mea rămasă-ntinsă
Tu nu mai ai nimic să pui,
Degeaba o mai țin deschisă,
Nu ai ce da de unde nu-i.

Privești în palma mea cu milă,
În ochii tăi văd suferință,
Și-n măreția ta umilă
Îngenunchezi a neputință.

Tot cu durere ne privim,
Ca două suflete pierdute,
Atât ne-a fost să ne iubim
Ridică-te acum și du-te.

În urma ta să nu privești,
Și plânsul meu să nu te-oprească,
Dar într-o zi ai să cerșești
Altcineva să te iubească.

Gânduri la răscruce

În noaptea asta gândul tău
Mergea semeț pe drumul său,
L-am întâlnit pe o cărare
Și l-am oprit cu o întrebare.

Mirat de îndrăzneala mea
Și gânditor întrucâtva,
El s-a scuzat că e grăbit
Și n-are timp pentru vorbit.

Am mers o vreme împreună,
Căci îmi plăcea să-l țin de mână,
Apoi din nou s-a răzgândit
La o răscruce s-a oprit.

Neștiutor ce drum s-apuce
Și în ce parte îl va duce,
Decise să mai stea o vreme
S-aștepte cineva să-l cheme.

Și de-o să vină de la dreapta
Chemarea o să-i fie alta
Și de-o să strige dinainte,
Va fi un glas ascuns în minte.

Eu am să-l strig de dinapoi,
Și –am să ne aștept pe amândoi,
Să fim iar gânduri împreună
Unite-n dragoste nebună.

Tu, viața mea, eu, rodul ei.

Un boț de humă, fără viață
M-am regăsit la tine în palmă,
Destinul meu, un fir de ață,
Iar palma ta o altă mamă.

Căldura ei, iubirea-ți tandră,
Îmi readuse-n suflet rouă,
Mă simt acum o copilandră
Trezită la o viață nouă.

Fac primii pași, dar nu cobor,
În palma tam ă simt acasă,
Dacă aș pleca, n-ar fi ușor,
M-ar sfâșâia dorul de casă.

Mai lasă-mă să zăbovesc,
Încă o vreme în podul ei,
Învață-mă încet să cresc,
Tu, viața mea, eu, rodul ei.

Un tren într-o noapte IV

Câteva ore mai târziu, sub dușul fierbinte al camerei de hotel pe care o închiriase după ce coborâse din tren, reflecta la cele petrecute între ea și Eusebu, deși trăsese o părție zdravănă de plâns, se simțea eliberată de ceea ce ar fi putut fi o cotitură în existența ei.
Fusese frumos, pasional și dumnezeeiesc de sublim, dar sufletele lor puseseră așteptări diferite în acele clipe în doi. Eusebiu văzuse în noaptea lor de drgoste preludiul unei aventuri ce avea să continue, și gustase foarte puțin, temător din ceea ce oferise ea, din dorința de a păstra și pentru alte dăți din frumusețea pasiunii lor, poate pentru atunci când incandescența avea să-i fie deplină.
Toate gesturile si mângâierile lui chemau spre o continuare, spre un nou legământ într-o iubire încă prea crudă pentru a fi consumată intergral într-un tren într-o noapte.
Medeea simțea, dimpotrivă, că acele clipe erau epilogul unei întâlniri unice ce nu se va mai repeta, și atunci dorise să culeagă tot ceea ce trupurile și sufletele lor aveau de oferit, atunci, în clipa aceea, fără iluzia  unei alte dăți. Diferența dintre modul în care fiecare din ei dorise să trăiască acele clipe, îi lăsase, cel puțin pe unul din ei, cu dezmăgirea că povestea lor ar fi meritat o altă evoluție.
Când Medeea decisese că era momentul să se întoarcă în compartimentul ei, pentru că trenul se apropropia de destinația finală, Eusebiu, sărutându-i umărul gol, spuse :
-Medeea, în clipa asta, nu știu să spun vorbe mari, nu știu cine ești, dar mi-ar plăcea să te mai văd. Îți respect dorința ta de a nu spune nimic despre tine. Uite, mai spuse el, întinzându-i o carte de vizită :-Sună tu când vei fi pregătită.
-Eusebiu, încercă ea să-i spună că era mai bine să nu-și facă iluzii, dar el ăi puse degetul pe buze și o sărută pe frunte. Mi-ar plăcea să...
Dar ea nu-l mai ascultă, însă. Se smulse din brațele lui și plecă.
Nici măcar ore mai târziu, după ce rupsese cartea de vizită fără să-și arunce ochii la nr de telefon, nu știa de ce simțise că trebuie să lase totul în urmă, să excludă orice posibilitate ca el să facă parte din viața ei. I se părea neverosimil și intimidant pentru ea care se crezuse o femeie puternică.
                                                                     ****

Două săptămâni mai târziu povestind prietenei ei cele întâmplate, ajunsese să accepte și să înțeleagă pe sine și asumarea deciziei ei.Prietena ei avea însă o altă părere despre această poveste :
-Mie mi se pare că te-ai temut atât de tare că nu va fi mai mult de o aventură încât ai luat tu decizia să nu aștepți ceva în plus față de ce părea atunci. Nu crezi că ai greșit ? Poate el, totuși, chiar vroia să vă mai vedeți.
-Poate, dar ce poate fi mai frumos decât să te gândești că undeva, pe planeta asta, un bărbat te va căuta  în toate nopțile de dragoste pe care le va trăi până la sfârșitul vieții sale.
-Ai ceva cu el sau te răzbuni pe toși bărbații din viața ta care te-au făcut nefericită?
-Poate că da. Să lăsăm lucrurile așa cum au decurs. Ne vedem săptămâna cealaltă la spectacol, da ? Mai întrebă ea luându-și rămas bun.
Ajunsă acasă, abia apucase să închidă ușa aprtamentului său când sună interfonul.
-Aveți un colet, veni de jos răspunsul când întrebă cine era. Nedumerită, pentru că nu comandase nimic, deschise ușa și așteptă. Curierul aduse un frumos aranjament floral. Nu era  prima dată când primea flori, dar ceva o intrigă. Închise ușa, puse aranjanjamentul pe masă și căută un bilet ascuns printre flori, care să lămurească proveniența lui. Il găsi și fu convinsă că avea un nou admirator banal și plictisitor.
Citi și reciti de 3 ori până să înțeleagă conținutul mesajului :
,,Știu că nu pot fi iubirea ta absolută, dar mi-ar plăcea să fiu cea din urmă dintre iubirile tale relative. Eusebiu,,
Nu-i venea să creadă ! Eusebiu totuși o căutase, chiar vroia să facă parte din viața ei.
Câteva minute mai târziu îi sună telefonul. Răspunse, știind instinctual cine era cel care sunase .
-Bună, Medea, ai primit florile ?
-Cum m-ai găsit, Eusebiu ?
-Ai uitat că...
-Ești avocat știu. Tonul ei sună dur și tăios, confirmând încă o dată că asta fusese bariera dintre ei doi.
-Nu, Medeea, nu că sunt avocat, spuse el cu o voce tandră, ci că eu chiar vroiam să te mai văd. Avocații sunt și ei oameni, pot iubi frumos. Apropo :,, Vrei să zbori cu mine ?,,
-Da, cred că mi-ar plăcea să încerc, rosti ea simțind cum îi dau lacrimile.
-Medeea, ai încredere în mine, o să zburăm împreună ținându-ne de mână. 

Un tren într-o noapte III

Ajunși în restaurantul nu foarte aglomerat, găsiră o masă iar Eusebiu comandă două cafele și două pahare de șampanie.
-Pentru că este aproape de miezul nopții aș fi vrut, dacă nu te deranjează, să ne urăm frumos la mulți ani și toate cele bune pentru anul următor cu sinceritatea unor oameni care nu știu nimic unul despre altul.
Ciocniră, apoi Medeea închise ochii și sorbi însetată din pahar, însetată de noul an în care tocmai trecuseră, de farmecul momentului care fusese mai neașteptat și tulburător decât îl anticipase atunci când făcuse planuri pentru el. Deschise ochii și îl auzi pe Eusebiu spunând:
-Te-aș fi sărutat dar n-avem vâsc și deci nu ar fi existat garanția acelui,,până când moartea ne va despărți,,
-Mai bine, continuă ea jocul început în compartiment mai devreme, nu vrem să devenim niște ,,morți vii,,.
Răseră amândoi, apoi el zise:
-M-ai impresionat cu cele spuse, ai dreptate, căsătoria îi schimbă pe cei mai mulți oameni, ca protagoniști ai ei, unii se salvează, altora le rămâne doar privirea să se bucure de frumos.
-N-am spus eu, cartea...
-Da, cartea ! De fapt, nu cred că ai deschis-o vreodată.
Medeea roși ușor. Se gândi câteva clipe apoi spuse:
-Cred că atunci când m-am referit la privirea în căutare de frumos, nu am vrut să spun bărbați uitându-se după alte femei, deși există și varianta aceasta, ci la oameni bucurându-se de frumosul care îi înconjoară și pe care gardurile propriei lor închistări și îi împiedică să îl atingă, să îl trăiască, să se bucure de el. N-am să înțeleg niciodată de ce.
-Nici eu, deși am fost un astfel de închistat, până în ziua când soția mea mea m-a părăsit, acum 2 ani, pentru un alt bărbat, care trăia, vedea, simțea și o iubea. De aceea te-am întrebat ce crezi despre iubire.
-Iubirea e ca o pasăre care tocmai a învățat să zboare și pe zi ce trece te înalță tot mai sus, tot mai înalt. Eu cred că tocmai aici greșesc oamenii.
- Mă tem că nu înțeleg rațiunea ta spuse Eusebiu privind-o atent, ca și cum ea ar fi putut să îi ofere revelația salvatoare pentru tot restul vieții tale.
-Oamenii decid să se căsătorească atunci când iubirea lor se află la apogeul acestui zbor. Apoi, nu mai înțeleg rostul lui, obosesc,  ,,am zburat destul,, spun ei, construind această colivie, mariajul, în care pun rodul iubirii lor, uitând că o pasăre care nu zboară, nu este pe deplin fericită. Dacă ar înțelege să zboare în continuare împreună, ținându-se de mână, nu ar zbura ulterior separat, sau dimpotrivă nu ar privi neputincioși printre zăbrelele acestei colivii, aurite pe dinafară, dar cenușie pe dinăuntru.
-E un punct de vedere, dar nu există certitudinea că ai dreptate. E ca și cum ai spune că zborul este desăvârșirea în iubire.
-Nu, iubirea conferă zborului desăvârșire, ca simbol al expansiunii și libertății individuale.,, Zboară cu mine,, ar trebui să înlocuiască banalul ,,căsătorește-te cu mine,,
- Dar tu ? făcu Eusebiu privind-o cu ochii unui om care aștepta prin răspunsul ei garanția viitorului, ca pe o invitație la zbor.
-Eu ce ? întrebă la rândul ei Medeea, convinsă că zborurile lor ar fi fost atât de inegale.
-Nu-mi spui nimic despre tine. De ce ești bolnavă ?
- Nu sunt bolnavă, așa mi-a ieșit, m-ai intimidat, nu am o carieră așa de sonoră ca a ta. Eusebiu izbucni în râs :
-Ești o figură ! Aparții cuiva ?
- Sunt în căutarea iubirii absolute și în tot acest timp mă bucur de cele relative.
-Relativitatea asta implică un soț, un iubit, cineva care să te aștepte la coborârea din tren?
Medeea se strânse înfrigurată.Cineva uitase o fereastră deschisă.Nu mai erau decît ei doi în restaurant.Terminaseră șampania și cam jumătate din cafea. Se simțea ușor euforică, dar nu atât cât să-și piardă luciditatea. Ar fi putut să-i spună că era o femeie singură, că tocmai de aceea alesese să călătorească în noaptea de revelion, în loc să rămână acasă, plângându-și de milă între 4 pereți, și invidiind cuplurile care mergeau la petreceri savurând momentul trecerii dintre ani într-un cadru romantic, ca apoi, întorși acasă, să nu se mai prețuiască prea mult unul pe altul din prea multă prezență.
Dar alese să nu spună nimic, nu era suficient de puternică să lege cele două destine într-unul singur. Ar fi vrut să se înșele dar nu credea.
Se ridică de la masă, tăcută. Părea un moment greu în care cuvintele erau de prisos.Eusebiu îi respectă această tăcere înțelegând că nu va smulge nimic de la ea referitor la viața și statutul ei de până atunci.Părăsiră restaurantul și în drum spre compartimentul ei, în penumbra coridorului, Eusebiu, aflat în spatele ei, puse tandru mâna pe umărul ei, ca și cum i-ar fi făcut semn să se oprească. Medeea se opri și se întoarse, crezând că el nu dorea să meargă mai departe și că urmau să-și ia rămas bun. Când ea făcu asta, Eusebiu o îmbrățișă tandru și aplecându-și capul o sărută. Medeea simți o explozie puternică în interiorul ei, ca și cum acel salt spațio-temporal pe care-l simțise la începutul călătoriei rezultase într-o coliziune neașteptată, din care miliarde de cioburi îi invadau sufletul și mintea, aruncând-o într-un labirint misterios din care avea șansa, o singură șansă să scape : atunci . Văzuse ieșirea pentru o fracțiune de secundă, dar nu avu puterea să se rupă din acest sărut care găzduia în el atâtea promisiuni de zbor. Răspunse lui cu pasiune, dar nu cu lăcomie, în vreme ce Eusebiu îi sopți nerăbdător...
-La mine sau la tine...