Purtăm în suflet cicatrici,
Unele mari, altele mici,
Adânc în noi stau îngropate,
Dureri ce sapă mai departe.
Pe chipul nostru e doar umbra,
Pecetluit în mască sumbră,
Rânjim meschin în colțul gurii,
Să nu părem doar sclavii urii.
Seninul nostru s-a uscat,
Albastrul lui s-a înnegurat,
Pe cerul vieții e pustiu,
Chiar soarele e cenușiu.
Trecem constant pe lângă moarte,
Habar n-avem cât de departe,
Ne bucurăm că s-a înserat
Și înc-o zi am mai durat.
Purtăm în suflete dureri,
Multe de azi, multe de ieri,
Le suportăm strângând din dinți,
Căci frica ne-a făcut cuminți.
S-a făcut noapte în ceea ce mai rămâsese din zi. E din ce în ce mai greu să vezi în jurul tău. E din nou beznă, dar bezna e întotdeauna la fel, acesta este avantajul ei, nu are puncte cardinale diferite, pe care, știindu-le, le dibuiești pe bâjbâite, fugind de lucrurile pe care noaptea asta nouă le-a acoperit. Știi unde ți-e nordul, dar nu ai curajul să mergi într-acolo, pentru că te temi că, totuși, ar putea fi un alt fel de nord, care nu-ți va da indiciul clar că răsăritul a rămas la locul lui. Ca și cum ai presimți că întregul, pământul, în mișcarea lui normală, dar care ție ți se pare haotică, doar pentru că te clatini confuz, va schimba tot ceea ce îți era familiar, mai demult.
Oare mai înflorește liliacul? Oale ploaia o să mai cadă de sus ? Oare păcatele vor supraviețui oamenilor care le-au comis ?Oare vor mai mai exista povești cu noi ca eroi…
Mintea ta caută acele lucruri nevăzute care pot din nou să devină o altă lumină pentru ochii tăi lăsați în întuneric.
Ai mai fost aici….mai demult. Ai mai stat rezemat de marginea fricii, așteptând să se nască curajul unei lecții proapăt învățate : nu risipi viața și darurile ei, nu irosi oamenii și sufletele lor…
De undeva, de sus, la ieșirea din abis o voce, prin întuneric sfredelește :
-Dacă tu Mi te-ai încredința….poate Te-aș putea salva !
Mi-ar fi plăcut să-ți fiu o floare rară,
Să-ți umplu viața de culoare și parfum,
Să ne întâlnim din când în când pe-afară,
Să mă culegi nerăbdător din drum.
Și să mă porți apoi, la haină per ever,
Să stau la pieptul tău măcar un anotimp,
Și când te strig să nu-mi zâmbești stingher,
Nu-ți cer o viață, doar un strop de timp.
Să mă presezi într-o frumoasă carte cu povești,
Cum se presează orice floare azi uscată,
Eu nu-ți mai sunt, tu încă-mi ești
Același bun erou dintr-un a fost odată.
Mi-ar fi plăcut să știu că-ți amintești,
C-am fost odată, vie, plină de parfum,
Să mă păstrezi printre iubitele-ți povești,
Pe mine, floarea rară răsărită-n drum.
În orice răsărit
Se-neacă un apus,
Căci orice întuneric
Ajunge până sus.
În orice ochi de beznă
Se ascunde o lumină,
Căci orice noapte albastră
Aduce o zi senină.
Și-n orice lună nouă
Se naște un început,
O nouă zi de mâine
Ce încă n-a durut.
În orice strop de soare
Trăiește o speranță
Ce uneori străpunge
Și cea mai deasă ceață.
Și orice zi ce vine
E încă un noroc,
Dar orice clipă trece,
Tu de ce stai pe loc ?
