Nimicul - Ceva

　　　
　　　     Închid ochii și privesc Nimicul
　　　Ce se limpezește înaintea mea,
　　　Ca o picătură rotundă de apă
　　　Ce scaldă petala unei flori.
　　　
　　　E un Nimic ca oricare altul,
　　　Nici scund, nici înalt,
　　　Nici frumos, nici urât,
　　　Așa cum l-am adus din trecut.
　　　
　　　Se așează într-o pată de umbră,
　　　Și așteaptă să-l chem lângă mine,
　　　Dar strigătul meu se pierde discret,
　　　Ca o evitare prudentă a unei greșeli.
　　　
　　　Nimicul acesta se întoarce și pleacă,
　　　Răpus de așteptarea unei chemări inutile,
　　　Căci știe și el drumul spre capătul meu,
　　　Doar că nu vrea să devină Ceva.
　　　
　　　Deschid ochii și ascult reproșul
　　　De Nimic izgonit înapoi, mai sărac
　　　În suspine decât a plecat cândva
　　　Dintr-un suflet măcinat de căință.
　　　
　　　 Îmi cere tributul de drum irosit,
　　　 Rătăcind în derivă o viață de om,
　　　 Aici și acolo, în astăzi sau ieri,
　　　 Fără să facă popasul etern.
　　　
　　　 Închid ochii și pipăi Nimicul,
　　　 Cuibărit în palma-mi brăzdată
　　　 De-o curbă adâncă și goală,
　　　 În care se ascunde cuminte și bun.
　　　
　　　 Nimicul- Ceva zâmbește candid,
　　　 Ca un copil întors de la joacă,
　　　 Cu hainele rupte, julit în genunchi,
　　　 Ce stie însă că este iubit și dorit.