Când într-un moment de neatentie lucidă,
Le-am agățat într-o rafală de vânt
Iscată brusc pe un cer senin,
Sub privirile neputincioase ale lunii,
Ce mi-a vegheat durerea căderii lente,
Mângâindu-mi trupul zdrobit inutil,
În colții ascuțiți ai dezamăgirii semețe.
Am rămas o vreme agonizând mut,
În absența sfâșâietoare de aripă frântă,
Ce visa să se înalțe planând peste obișnuit,
Până am prins putere să o smulg definitiv,
Uitând de aripi, de zbor și de mine,
Cea care am fost înainte de prăbușire.
M-am consolat în rutina păsării simple,
Ce nu s-a gândit niciodată să zboare.
Dar sufletul meu construia din nou aripi,
Căci devenise un bob de zăbavă
Într- un sac umplut veșnic cu grabă,
Ignorat de toți cei aflați pe fugă,
Într-o lume fulger ispitită de fapte.
Și aripa mea a crescut din răbdarea dulce,
Virtute rară de mulți urgisită, și cu greu găsită,
Gată să se zbată în zborul perfect
Din viitorul vopsit în roz parfumat,
Așteptând la capătul unei vindecări optimiste,
Pe care o voi simți negreșit deplină,
Când îmi voi întinde aripile fâlfâind a zbor.
Poezie inclusă în volumul Zbor în suflet apărut la Editura Libris, Brasov, 2017
http://www.libris.ro/AfiseazaProdus.jsp?pr_id=1164667
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu