Iubește-mă pentru ceea ce sunt
Nu pentru ceea ce odată am fost,
Pentru amintirile ce pot construi viitorul,
Nu pentru cele ce-mi mărginesc trecutul.
Iubește-mă pentru noul meu parfum,
Ce seamă neîndoielnic cu florile de primăvară,
Proaspăt îmbobocite după o lungă iarnă,
Ce părea să îmi înghețe și sufletul.
Iubește-mă pentru vocea mea nouă,
Pe care o percepi caldă și catifelată,
Chiar dacă doar o asculți și nu o atingi,
Sunetul ei fiind ca o mângâiere blândă de mamă.
Iubește-mă pentru noul meu trup,
Renăscut din cenușa fostului corp,
Cu aceleași forme dar cu altă textură,
Mai bună, mai fină, ușor diafană.
Iubește-mă pentru tot ce tu simți
Că merită să iubești o femeie,
Ca oricare alta în trecerea ei unică
Printre miile de alte asemenea femei.
Așează-ți dorul lângă al meu,
Să îl găsești nu-ți va fi greu,
Miroase a flori de lăcrămioare
Și strălucește ca un soare.
Lăsă-l o clipă să rămână,
Să își vorbească mână-n mână,
Căci dorul meu știe s-asculte,
Și nu-i compus din vorbe multe.
De dorul meu să nu te temi,
El se arată doar de-l chemi,
Și nu apare de nu-l strigi,
De nu-ți dorești să îl atingi.
Pe dorul meu să-l prețuiești,
Să nu te joci când îl iubești,
Căci el se naște doar o dată
Și ca și omul are o soartă.
De-i rea sau bună el o duce,
Și o respectă ca pe-o cruce,
E-un dor cuminte, așezat,
Și imposibil de uitat.
Așează-ți dorul lângă al meu,
Să se împletească-n tu și eu,
Și să renască-n doruri multe,
Căci dorul meu e cât un munte.
M-am prefăcut într-o adiere de vânt
Și m-am strecurat în preajma ta,
Te-am văzut cum mă respiri lacom,
Tresărind la parfumul și răcoarea ei.
M-am ascuns într-un cântec de greier
Și te-am auzit cum mă asculți
Cu ochii ațintiți către oceanul de stele,
Căutând-o pe cea care e doar a ta.
M-am transformat într-o rază de lună,
Și m-am așezat pe obrazul tău,
Mângâindu-te tandru s-adormi liniștit
Ca un prunc legănat printre vise.
Am renăscut într-o boabă de rouă,
Și-am picurat toată pe buzele-ți calde
Să-ți potolesc setea din noaptea de-afară,
Amintindu-ți de gustul zorilor vii.
Am strâns în căușul palmei
Picături reci de ploaie
Și le-am lăsat să-mi spele
De toate obstacolele linia vieții.
Am mers înapoi pe urmele ei
Până în ziua când ai murit,
Și-am știut că n- o să mai doară
Nicio moarte de altundeva.
Mi-am amintit tot drumul făcut,
Din care n-am uitat niciun pas,
Nicio secundă din lupta cu dorul
Ce mi-a sfârtecat fiecare nervură.
Vii uneori să mă întrebi ce mai fac,
Și nu te-am uitat deși au trecut ani,
Și încă nu pot vorbi despre tine
Cu cei pentru care ai fost fapt divers.
Simt uneori că poate ai vrea,
Să mă chemi alături de tine,
Aș veni într-o zi de aș ști
Drumu' napoi către lume.
Alungă-mi teama de sfârșit,
Gonește-o în timp cât mai departe,
Promite-mi dor nemărginit,
Ce nu dispare peste noapte.
Hrănește-mi foamea de-nceput,
Ivită-n sufletu-mi flămând,
Arată-mi drumul nou-născut,
Ca unui prunc firav, plăpând.
Primește-mi setea de iubire,
Ca pe o ciută ce se-adapă,
Dă-mi un izvor de fericire
Cu gust curat și lin de apă.
Alungă-mi teama de sfârșit,
Și n-o lăsa să vină aproape,
Oferă-mi zbor de neoprit,
Doar tu și eu cât mai departe.
Azi noapte a bătut vântul
Ca o furtună în sufletul meu,
Și mi-a răscolit din nou liniștea,
Împrăștiind-o în toate ungherele lui.
Luate pe sus fără să se poată opune,
Bucăți mari de liniște coaptă,
S-au sfărâmat în bucăți mici de liniște crudă,
Lovindu-se în cădere de noi praguri efemere.
Am simțit cum mă doare liniștea frântă,
Pe care reușisem să o adun întreagă,
Să o ascund cât mai departe în mine,
De ochiul spion al îndoielii dușman.
M-am zgribulit toată, dezgolită de ea,
Și m-am ghemuit mică într-un ciob rătăcit,
Străduindu-mă să încap într-un colț de liniște,
Acoperindu-mă cu ce a mai rămas din tăcere.
Azi noapte a bătut vântul,
Și-acum e pustiu în liniștea mea,
Căci el s-a oprit mult prea târziu,
Și ea a rămas peste tot răsfirată.
