Cu glasul meu mut în urechile-mi surde,
Cu sufletul doborât de neputința
De a fi înțeleasă de semenii mei.
Azi noapte am urlat în pustiul
Instalat comod lângă singurătatea mea
Veghind alături de Nimeni să nu evadez,
Dornică de prietenie și de oameni.
Azi noapte mi-am îmbrățișat soarta,
Ce stătea cuminte și aștepta pitită,
În spatele încurajării că ea se poate schimba
Dacă o iei de mână cu tandrețe și curaj.
Am deșteptat toate acestea în mijlocul nopții,
Și le-am urcat pe cerul disperării mele,
Le-am transformat în luceferi de ziuă,
Ca să nu mă mai tem de întunericul hâd.
Și le-am vorbit în mine despre mine,
Dorind ca vorbele mele să se închidă în ele,
Să-mi mângăie zbuciumul amar,
De suflet singur într-o lume plină.
M-au ascultat cu ochii lor atotcunoscători,
De vise bune risipite printre cele rele,
Și mi-au promis că o să adorm curând,
Și-am să uit să strig, să tip, în noapte.
Și astfel zorii zilei m-au găsit zâmbind,
Ca pe un prunc la sânul mamei lui,
Ce face semnul crucii peste odorul adormit,
Și legănat în palmele Dumnezeirii.
Pe chipul meu îmbătrânit de viață,
Au curs primii picuri de odihnă pură,
Într-un alt răsărit de noapte apusă,
Stinsă treptat de noua liniște rouă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu