Vând optimism ! I

　　　-Ce ai acolo? L-am întrebat eu curioasă pe omul mic și gârbov din capătul pieții de vechituri în care nu-mi plăcea niciodată să merg, pentru că nu găseam nimic interesant și captivant să te miști printre grămezile de lucruri vechi, inutile. Întotdeauna considerasem că un lucru odată ajuns acolo este ceva de care posesorul lui nu a mai avut nevoie. Ce să fac eu cu un lucru de care altcineva a încercat să scape?
　　　- Vând optimism, mi-a răspuns omul acela fără să clipească, fără să se mire, parcă așteptându-mă să trec pe lângă taraba lui de foarte multă vreme, răbdător, cu certitudinea că într-o zi, când voi avea nevoie, mă voi opri în fața singurului loc din care voi putea să cumpăr optimism.
　　　-Vreau și eu, am răspuns, surprinsă de rapiditatea cu care ceream ceva despre care eram convinsă că nu există, că nu poate fi vândut simplu, obișnuit ca orice alt produs de la tarabă.
　　　Omul zâmbi, parcă citindu-mi gândurile, și îmi întinse palma lui goală, nici caldă, nici rece, nici aspră, nici fină, nici umedă nici uscată, ca să înțeleg normalitatea lui, și în timp ce eu o apucam lacomă, îmi răspunse sec:
　　　-Nu mai am. L-am terminat. Vino mâine !
　　　La început m-am uitat în ochii lui fără să înțeleg, așteptând ca mâna mea întinsă să simtă în ea, concret, greutatea optimismului pe care îl doream. Apoi, realizând cele spuse de el, am simțit cum dezamăgirea amestecată cu enervarea pun stăpânire pe mine. Am dat să spun ceva, probabil lucruri nu prea frumoase, dată fiind starea contradictorie din mintea și sufletul meu, dar omul și-a dus degetele la buze, făcându-mi semn să tac, să tac și să ascult liniștea din jurul meu, ca și cum nu m-aș mai fi aflat în acea piață de vechituri, ci într-un neant și spuse din nou :
　　　- Vino mâine !
　　　- Dar...
　　　- Vino mâine și îți voi păstra.
　　　-Vezi să fie roz, am adăugat eu sarcastică, întorcându-i spatele.
　　　Am mers câțiva pași, călcând apăsat, parcă vrând ca în spatele meu să rămână urme adânci, cu capul în pământ fără să văd, fără să aud, fără să înțeleg nimic din ce se întâmplă în jurul meu, așa cum poate făcusem întreaga viața ridicând ziduri de indiferență la tot ce nu era al meu.
　　　Apoi, am simțit cum mă cuprinde remușcarea pentru comportamentul meu, pentru faptul că bruscasem un om, doar pentru că el nu îmi putea dărui ceea ce eu îmi dorisem atunci, în momentul acela.


Poveste adultă inclusă în volumul Zbor în suflet apărut la Editura Libris, Brasov, 2017
　　　

http://www.libris.ro/AfiseazaProdus.jsp?pr_id=1164667

De vrei să știi

　De vrei să știi cât te iubesc
　Întreabă-ți propriul gând,
　Căci lui îi spun întotdeauna
　Când vine în zbor în preajma mea.
　　　
　De vrei să știi cât te doresc,
　Răspunsul e-n privirea ta,
　Căci ei îi spun întotdeauna,
　Când zăbovește asupra mea.
　　　
　De vrei să știi cât mi-e de dor,
　Răspunsul e-n sărutul tău,
　Căci el va ști întotdeauna,
　Ce simt când buzele-ți m-ating ușor.
　　　
　De vrei să știi cum te visez,
　Întreabă noaptea liniștea,
　Căci numai ea îmi știe patima,
　Și doru' adânc și dragostea. 



Poezie inclusă în volumul Zbor în suflet apărut la Editura Libris, Brasov, 2017
　　　
http://www.libris.ro/AfiseazaProdus.jsp?pr_id=1164667

　　　　　　

Sursa foto - Internet 

Hai, spune-mi

Hai spune-mi,
Că m-ai lovit din greșeală.
Că traiectoria ta era alta,
Dar că pasul meu neatent
A făcut să mă izbești crunt.
　　　
Hai spune-mi,
Că-ți pare rău pentru mine,
Ca și cum scuzele ar fi de ajuns,
Ca să repare tot răul făcut
Unei vieți trântite la pământ.
　　　
Hai spune-mi,
Că mă vei ajuta să mă ridic,
Că-mi vei aduna gândurile
Risipite,ca niște pete de sânge,
Vărsat eronat din rănile mele.
　　　
Hai, spune-mi,
Că n-ai să mai fii o soartă haină,
Și că oricât de mult m-aș abate,
Din drumul ce tu mi-ai croit,
O să încerci să mă ocolești mut.
　　　
Hai, spune-mi,
Că ai să mă înveți să trăiesc,
Că ai să mă faci să uit
Cât de tare a durut lovitura,
Ce va rămâne undeva în trecut.
　　　
Hai, spune-mi,
Că semnele vor dispărea într-o zi,
Ca sufletul nu-mi va rămâne urât,
Că nu voi fi o femeie fantomă,
A celei ce-a pierit mai demult.
　　　
Hai, spune-mi,
Tot ce știi că aș vrea să aud,
Chiar dacă simt că ai să minți,
Am nevoie de aceasta minciună,
Înainte să piară tot adevărul din ea.

Sursa foto _internet　　　

Mi-am amintit

Mi-am amintit că nu știu nimic,
Și mă prefac că știu totul,
Doar pentru că mi-e teamă să aflu
Mai mult decât am știut vreodată.
　　　
Iar acceptarea ignoranței din mine,
Nu mi-a adus deloc setea de cunoaștere,
Izvorâta din frica de Marele Necunoscut,
Ci liniștea simplității ascunsă în mistere.
　　　
Și ce dacă nu cunosc secretul Eului meu,
Sau nașterea lui în lumea din mine,
Ordonată firesc în secvențe identice,
Ce oricum nu se mai pot oglindi diferit.
　　　
Și poate așa când voi dori să învăț,
Măcar un pic din nebănuita-mi existență,
Nu-mi va fi teamă de prima ei lecție,
Menită să-mi deschidă o poartă prin lume.
　　　
Și-atunci voi privi cu nesaț orizontul,
Întrebându-mă ce se află dincolo de el,
Și-mi voi aminti că acela mi-e locul
Din care am venit aici, pe pământ.

　　　

Hai să fim tandri, ieșim în lume !

　　　Din când în când în orașul nostru destul de sărac în evenimente culturale, apar spectacole la care oamenii participă sau "trebuie să participe" ca un "must have" al importanței lor în structura și arhitectura urbei.
　　　Săptămâna trecută am mers alături de o prietenă la un astfel de eveniment la care "lumea a trebuit să vină". Degajarea cu care m-am dus acolo mi-a dat posibilitatea să observ închistarea cu care, în special bărbații, marcau evenimentul, părând ușor "târâți" la un spectacol de operă de consoartele lor în detrimentul unei minunate halbe de bere și un meci la TV. Păreau nervoși și plictisiți, unul chiar se declara la intervale destul de regulate teribil de înfometat, așteptând cu o nerăbdare aproape copilărească terminarea spectacolului, făcându-și, cred,partenera să regrete prezența lui acolo.
　　　Aceștia, spunea un om drag mie, povestindu-i despre eveniment sunt "bărbați nefericiți", care nu-și doresc să fie într-un loc, dar nu au încotro, consoarta decide.
　　　Oare? Ar putea fi așa, judecând după fețele luminoase ale celor mai multe doamne, care chiar păreau a fi acolo unde-și doriseră.
　　　Pe de altă parte însă, în timpul spectacolului am văzut la câteva cupluri din jurul meu explozia nevoii de tandrețe afișată public. Capete aplecate involuntar (sau nu?) pe umărul domnului care, dacă acceptase "să fie târât" la concert trebuia să accepte și valul de tandrețe pornit către el. (Cred că totuși multora le-a plăcut acest "înec".) Mâini mici și fine care se cereau strecurate, protector în palmele mari și sigure. Și în aceste momente am simțit că femeile își doreau să se facă mici, blânde și bune, pitite în umbra lor, a bărbaților lângă care se aflau. De ce atunci? De ce acolo? Atmosfera părea cel mai bine definită, în opinia mea, prin : "Hai să fim tandri, ieșim în lume !"
　　　Cine cui refuză dragostea în viața de zi cu zi, de simți nevoia să o vânezi la un spectacol? Sau era doar un alt instinct de posesiune..."E al meu și mă iubește doar pe mine? "

Să ne rugăm să ningă

Să ne rugăm și azi să ningă,

Cu ochii închiși și fața către răsărit,

Sperând că rugăciunea o să ajungă,

Acolo unde iarna s-a oprit.

　　　

Popasul ei e-n așteptarea noastră, 

A celor ce-o dorim să vină,

Punând ghirlande albe în fereastră,

În case mirosind a brad și smirnă.

　　　

Visăm la fulgii mari cât palma, 

Ce se așează peste tot în noi,

Simțim cum iarăși ne inundă iarna,

Lăsându-ne de ură goi.

Magia ei ne umple de lumină, 

Și stinge întunericul din jur,

Ne așează în suflet soare și în minte tihnă,

Cu albul ei sublim și pur. 

Sursa foto - Internet

Farul

Nu sunt un far ci doar o stâncă,
Mai sus decât restul stâncilor reci,
Mă pot prăvăli oricând în marea adâncă,
Sau pot să rămân suspendată pe veci.
　　　
Lumina ce-o vezi nu vine din mine,
Ci se revarsă de sus din marele cer,
Dar dac-o simți că ajunge la tine,
Urmeaz-o o clipă, atâta îți cer.
　　　
Lasă-te dus de valuri înalte,
Ca o corabie veche călită în furtună,
Lumina aceea ți-arată prin noapte,
O altă cărare, mai lină, mai bună.

Privește atent spre stâncă ori Far,

Singurătatea de jos, e aceeași și sus,

Doar că pe stâncă dorul e rar,

Iar soarele vieții nu-i veșnic apus.

　　　

Nu sunt un far, nici n-aș putea,

Să fiu călăuză, dar pot fi oglindă,

Celor ce-ar vrea să privească în ea,

Zărindu-și în suflet lumina arzândă.

　　　

Deci suflete blând, ești propriul tău far,

Așa cum și eu sunt propria-mi stâncă,

De tine depinde să poți visa iar,

La chipul de lună din marea adâncă.

Poezie inclusă în volumul Zbor în suflet apărut la Editura Libris, Brasov, 2017
　　　
http://www.libris.ro/AfiseazaProdus.jsp?pr_id=1164667

Nu știu cine sunt fără tine.

M-am ghemuit sfioasă
În sufletul tău mereu cald,
Ca o pisică făcută colac,
La gura sobei, gata de tors.
Am așteptat amorțită,
Să simt curgând peste mine,
Fiorul mângâierii tale,
Din nou alta și totuși aceeași.
M-am agățat temătoare
De certitudinea palmei tale,
Strângând între degetele ei,
Primele semne ale iubirii mele.
Mi-am cerut să închid ochii,
Ca să pot zări printre gene
Primii pași ai noului tău sărut,
 Coborând candid către mine.
M-am întrebat dacă-l știu, 
Din amintirea fostelor dăți,
Și m-a răscolit umedul moale,
De buze deschise, surprinse in sărut,
Așa cum știam c-o să fie,
O altă clipă în brațele tale,
Leagănul meu de iubire și dor.
Și ca să simți că sunt vie,
Ți-am șoptit în gând fără glas,
Te-am strigat ușor fără nume,
Căci nu știu cine ești fără mine,
Căci nu știu cine sunt fără tine.

 Sursa foto_internet

Mi-e dor de alb !

　　　
　　　Mă doare iarna asta uscată, nici aprigă, nici șfichiuitoare, ce s-a așternut peste noi seacă și nu are nimic de dăruit. Și parcă cu fiecare zi care trece secăm și noi tot mai mult în așteptarea îndurării cerești care să ne trimită primii fulgi de zăpadă.
　　　Mi-e dor de alb, așa cum mai demult mi-a fost dor de verde. Simt că el, albul acesta, coborât din cer, acoperindu-mă de sus până jos, de la prima până la ultima fărâmă din sufletul meu, m-ar ajuta să mă încălzesc, asemeni unui biet ogor în așteptarea renașterii din primăvară. Simt că mi-aș putea vedea pașii și că ea, zăpada așternută sub tălpile mele, ar fi o călăuză venită pe pământ, special pentru mine, ca să-mi zăresc urmele spre viitor, estompând în același timp zgomotul sec, de pași ritmați cadențați, făcuți dinspre o zi spre cealaltă.
　　　Aș păși fără să aud, dar nu aș mai merge fără să vad. Aș trăi fără să înțeleg dar nu aș mai face-o fără să accept.
　　　De aceea mă doare iarna asta, care nu e nici ea însăși ce ar trebui să fie. Mă doare că nu simt mirosul de frig, de inocență înghețată pe orizontul albastru, ca o purificare atât de necesară nouă tuturor.

Sursa foto _ Internet 

Mergeti mai departe !

　　　 Scriam acum ceva vreme despre singurătate și impactul ei asupra structurii sufletești a celor mai mulți dintre noi și despre cum poate să fie redusă prin atitudinea pe care o avem față de oamenii cu care ne intersectăm de-a lungul vieții.
　　　Există milioane de femei singure și milioane de bărbați singuri pentru care apăsarea generată de absența cuiva în viața lui generează frustrare, uneori disperare și chiar gesturi extreme.
　　　Cei mai mulți dintre ei visează necontenit la găsirea acelui suflet pe care să îl aibă alături necondiționat ca mijloc de eradicare a singurătății, spunând că frumusețea sufletească, bunătatea, gingășia, prietenia și afectivitatea sunt tot ceea ce contează în construirea unei relații în detrimentul atracției fizice, a realizărilor profesionale, a potrivirii de gusturi, pasiuni, interese, gesturi, educație, etc.
　　　Și totuși, dacă am face un experiment așezând la un loc un număr de n femei singure și un număr de n bărbați singuri, șansele de a-și găsi mult râvnitul suflet sunt extrem de mici. De ce? Pentru că, după părerea mea, ceea ce scapă tuturor, este importanța căutării. Uneori, cei mai mulți dintre ei, nici măcar nu  percep mecanismul acestei căutări, aproape insesizabile. Ea se petrece acolo, în interiorul nostru, o căutare asiduă, la care participă întreaga noastră ființă, angrenată cu toate simțurile care funcționează ca niște senzori ai potrivirii. Ni se poate întâmpla să apreciem fizic, intelectual, comportamental o persoana, și totuși să știm după primele 10 minute în care ne-am aflat în prezența persoanei respective, că nu este ceea ce căutăm, că viața noastră nu se va împleti niciodată cu a lui sau a ei, indiferent cât de singuri am risca să rămânem.
　　　Și atunci ? Atunci poate ar trebui să ne lăsăm purtați de valul acestei căutări, care ne poate face eroii unor experiențe frumoase din care am putea învăța că, asemeni unei călătorii, important, mult mai important este drumul spre destinația finală și nu atingerea ei.
　　　La capătul acestei căutări se va afla negreșit ceva-ul acela care ne va aduce liniștea interioară pe care o dorim, dar de noi depinde să facem din această căutare o călătorie frumoasă cu popasuri experiențiale, care să facă să merite oprirea.
　　　Vor fi poate mulți, sceptici, care vor spune că exista riscul ca la capătul acestei căutări să nu ne aștepte nimic. ! Și ce? Voi spune eu, ce importanță mai are, atunci când ești plin de frumos? Și apoi cine hotărăște când și unde trebuie să ne oprim? În existența asta? În cea viitoare? Keep going ! Mergeți mai departe !

Sursa foto -Internet !　

Stai calm și visează

 De ce să țipi de durere când poți să zâmbești mulțumit(ă) că ea există în sufletul tău,bucurându-te că este singurul lucru care îți aparține cu adevărat, și pe care nimeni nu va voi să ți-l ia pentru că nu va ști ce să facă cu ea și nici nu-i va fi de folos ca să te învingă mai târziu.
 De ce să-ți urli nefericirea când poți să pretinzi că ea, fericirea e peste tot în jurul tău. În lucrurile mărunte pe care le faci ca să-ți demonstrezi că ești viu, în flori, în fluturi, în privirea trecătorilor grăbiți spre niciunde.
De ce să vrei să dispari când poți să aștepți un mâine etern, trăind un azi unic de care îți vei aminti ca de un ieri povestit.
De ce să vrei să schimbi lumea când ea e asa cu un motiv neștiut de tine, biet muritor în goana nebună după acel ceva întotdeauna râvnit dar niciodată găsit.
Stai calm și visează, trăiește și în vis vei simți o sete nebună de viata reala și-o foame normală de dor neîmplinit.

Prea târziu

Am ajuns prea târziu acolo,
Unde ar fi trebuit să fiu de o vreme,
Dacă nu m-aș fi rătăcit nejustificat
Colindând izolat de oameni și viață.
Parfumul lui mai plutea încă în aer,
Indiciu cald că iubirea lui vie,
Îl adusese o clipă în răscrucea aceea,
În care fusese nevoit să aleagă
Un drum altfel față de acela
Ce l-ar fi legat o vreme de al meu.
　　　
Știam când și de ce a plecat,
Ca și cum mi-ar fi lăsat un bilet
Înfipt adânc în locul lui te iubesc,
Pe care n-ar fi putut să-l rostească,
Unei alte femei decât mie.
Aș fi putut să alerg neputincioasă
Să prind din urmă iluzia aceea,
Că l-aș fi putut ține de mână,
Fără să-mi fie teamă că într-o zi
Degetele lui îmi vor aluneca din palmă,
În căutarea unei alte strânsori,
Oarecum altfel față de-a mea.
　　　
Am preferat să accept lucidă,
Că dragostea lui nu este a mea,
Că libertatea lui închisă în mine,
L-ar transforma în sclavul unei iubiri
Ce l-ar face să-și urască stăpâna.
Și-atunci am ales să fiu Femeie,
Renunțând să fiu iubită sau mamă.
În așteptarea acelui moment
Când va ști să privească în urmă
Nu ca să se întoarcă din drum,
Ci ca să știe că am ajuns  acolo.
　　　

Sursa Foto - Internet

Liniștea lor...

Azi noapte am fost ocupată,
Am decupat vise în formă de zbor,
Și le-am lipit plângând de somnul
Celor adormiți prea curând.
　　　
Am vrut să le spun că ne doare,
Orice plecare smulsă din noi,
Fără să știm când sosește în preajmă,
Carul cu umbre pregătit pentru ei.
　　　
Am încercat să le spun că aș fi vrut,
Să opresc cumva cursa spre cer,
Așezându-mă în calea morții grăbite,
Oprind cu viața mea, moartea lor.
　　　
Dar ei știu mult mai multe ca noi,
Și înțeleg cu mult înaintea noastră,
Că orice plecare  împletește
Liniștea noastră cu liniștea lor.
　　　
　　　
Azi noapte am fost ocupată,
Am decupat liniște în formă de cer,
Și-am așezat-o  pe viața din noi,
Ca pacea să ne amintească de ei.

Așează-mă...

Așează-mă în soare,
Să pot să zâmbesc,
Mângâiată de raze,
Ca pruncul de mamă.
　　　
Așează-mă în nori,
Să simt că plutesc,
Legănată de ceață,
Ca frunza de vânt.
　　　
Așează-mă în stele,
Să pot să lucesc,
Răsfirată în stropi,
Ca roua în zori.
　　　
Așează-mă în lună
S-accept că trăiesc,
Născută din umbră
Ca marea între maluri.
　　　
Așează-mă în noapte,
Să încerc să adorm,
În brațele-ți calde,
Ca zilele verii.
　　　
Așează-mă în suflet,
Căci știu să iubesc,
Crescută în tine, 
Ca miezul în fruct.
　　　
Așează-mă în palmă,
Să pot să-ți ghicesc,
Ascunsă între linii,
Iubirea din gânduri.

Pierd...

Pierd zile pe care nu știu
Să le trăiesc potrivit
Cu felul meu de a fi,
Și cu chemarea din mine.
　　　
Pierd nopți pe care nu știu
Să le adorm liniștit,
Asemeni unui copil,
Ce visează la joaca de mâine.
　　　
Pierd dimineți pe care nu știu
Să le caut în spatele nopților,
Așa cum aș căuta o idee,
În noianul de gânduri absurde.
　　　
Pierd ore pe care nu știu,
Să le adun spontan și firesc
Într-o înșiruire normală de clipe,
Repezi secunde pe chipul de ceas.
　　　
Pierd oameni pe care nu știu
Să-i fac să devină prezenți,
Așa cum aș vrea să-i păstrez,
Cât mai aproape de mine.
　　　
Pierd totul în lupta de sine,
Deschisă de propriul destin,
Sau poate doar de iluzia fină,
C-aș duce vreo luptă în mine.

Experiențe

　　　"În India noi nu vorbim despre iubire!" și " N-am poza cu Ateneul" sunt cele 2 fraze în jurul cărora pot fi adunate experiențele mele din ultimele zile.
　　　O decizie înțeleaptă a unui om important din viața mea, care a știut din nou, ca de fiecare dată în ultimul an, ce este potrivit sufletului meu : Concertul Angelei Gheorghiu de la Ateneul Român și piesa de teatru Maitreyi, de la Teatrul Tineretului, București.
　　　Fiecare din aceste 2 experiențe a lăsat urme adânci în sufletul meu încărcat de emoția celor întâmplate acolo, în cele 2 spații care ne-au ajutat să ne pierdem pentru a ne regăsi îmbogățiți cu frumos la sfârșitul spectacolelor.
　　　Percepția mea asupra morții m-a împiedicat să scriu sau să spun ceva referitor la tragedia din clubul Colectiv, despre care s-au spus și s-au scris mult prea multe, unele chiar inutil. Dar, în seara aceea, acolo, în sala în care inegalabila soprană cânta pentru cei plecați și cei rămași, am simțit o dată în plus cât poate să doară o pierdere colectivă sau individuală. Și-atunci, când în picioare s-a cântat Tatăl Nostru, de undeva, nu știu de unde, am primit certitudinea că ei se aflau acolo, plutind deasupra noastră și că pacea și armonia pe care am simțit-o instalându-se în mine era semnul lor de mulțumire, că liniștea lor depinde de liniștea noastră.
　　　Cea de-a doua seară avea să mă transpună în atmosfera bengaleză a unei povești de dragoste trăită experiențial, într-un anumit context și la o anumită vârstă, interiorizată vreme de-o viață și demonstrată categoric la capătul ei, 42 de ani mai târziu, prin cunoscuta frază "Dragostea nu moare".
　　　Și am plecat de acolo, convinsă find că sunt încă departe de înțelegerea acestui complex sentiment care declanșează niște resorturi sufletești mereu altfel, mereu altele, și că pe parcursul vieții, deși trăim povești după povești, trăim iubiri după iubiri, nu vom ști niciodată să definim dragostea.
　　　Astfel, la capătul acestor zile, întoarsă acasă, am reflectat la cele două experiențe, la oportunitatea pe care am avut-o de a mă bucura de ele, de a privi și înțelege, atât cât am putut eu cu mintea și sufletul meu, încercând să gonesc cât mai departe în adâncurile mele sentimentul de regret că cineva a lipsit.

La poarta uitării

Am ciocănit la poarta uitării
Și-am cerut găzduire de-o zi,
Ca să-mi recapăt iarăși puterea
De-a mă întoarce printre amintiri.
　　　
Am pășit sfioasă și mică înăuntru,
În pasul meu puteai să simți teama,
Că mă voi scufunda de-a pururi
În abisul neștiinței din mine.
　　　
Am pipăit cu mâna întinsă
Pereții umezi de lacrimi de dor,
Simțind în palme atingerea fină
A ceea ce venisem să uit.
　　　
Am mers înainte pe un drum ostenit
Să ducă în spate mulțimea de pași,
Ai celor veniți ca și mine aici,
Să uite o clipă din ce au trăit.
　　　
La capătul lui am zărit pe sub gene,
O mână întinsă cu palma spre mine,
În care să așez povara de gânduri,
Ce apasă pe umerii goi din sufletul meu.
　　　
Și mâna se strânge cu pama închisă,
Iar sufletul meu rămâne în ea,
Și trupu-mi se agață de mâna uitării,
Ce alină durerea măcar pentru o zi.
　　　
　　　

Sursa foto -Internet　　

Mi-e dor, iubite...

Mi-e dor, iubite, să-mi spui
Că-ți lipsesc îmbrățișările mele,
Cele de acum, nu cele de atunci,
Căci nu amintirile sunt lângă tine.
　　　
Mi-e dor, iubite, să-aud cuvinte,
Rostite din nou pentru mine,
Cea de acum, nu cea de atunci,
Caci nu mai sunt cea de demult.
　　　
Mi-e dor,iubite, să-ți vad nerăbdarea
În gesturi făcute aproape spontan,
Mărturii de acum pentru mâinele nostru,
Cel netrăit deocamdată în noul prezent.
　　　
Mi-e dor, iubite, să vad și să simt,
Că nu m-ai pierdut într-un ieri terminat
Că sunt lângă tine și astăzi,
La fel de prezentă în gându-ți fugar.
　　　
Mi-e dor, iubite, să aflu din nou,
Tot ce știam într-o vreme,
Că pot să însemn pentru tine,
Cel ce trăiești în sufletul meu. 

Sursa foto- internet