Purtăm în noi dureri ascunse
De ochii multor muritori,
Și ne prefacem că-s apuse,
Ca niște nopți fără de zori.
În ochii noștri zace plânsul,
Și ne prefacem că zâmbim,
Să nu ne prindă Necuprinsul,
Căci cui îi pasă când murim.
Purtăm în noi atâta dor,
Cât să ne ajungă pe vecie,
Dar ne prefacem că-i ușor,
Ne resemnăm cu ce-o să fie.
În ochii noștri doare vina
De-a accepta ce ne-a fost scris,
Ca unui orb ce-i iei lumina,
Și-l lași să simtă un viu ucis.
Purtăm cu noi întreaga viața,
Dar prea puțin din ea trăim,
Ne înșirăm pe-un fir de ață,
Fragile clipe de sublim.
Veghează-mi, Doamne, neștiința
Cu care mult prea des greșesc,
Primește-mi înc-o zi căința,
De suflet simplu, omenesc.
Adu-mi în inimă credință,
Cum faci cu orice păcătos,
Ferește-mă de suferință,
Croiește-mi un destin frumos.
Cu bunătatea ta cerească,
Arată-mi calea mea, cea dreaptă,
Și n-o lăsa să rătăcească
Fără să știu ce mă așteaptă.
Primește-mi înc-o rugăciune,
Și dă-mi în inimă iubire,
De oameni și de fapte bune,
În lungul drum spre mântuire.
Zăresc tăcerea dintre noi,
Mă tem de ea ca de-o furtună,
Ce va lovi cu forțe noi,
Căci mult prea multă se adună.
De-aș încerca s-o domolesc,
Cu vreun cuvânt sau vorbă bună,
Toate cuvintele-mi greșesc
Și nu se leagă împreună.
Aș mai putea s-adăpostesc
Iubirea mea din calea ei,
Dar ce rost are să feresc
Ceva ce știu că nu mai vrei.
Mai bine-o las să se usuce,
Și-ncet, încet apoi să piară,
Tăcerea asta ne va duce
Să fim străini pe-a vieții gară.
Privim tăcerea dintre noi,
Nepăsători cum se așterne,
Suntem cumplit de muți și goi,
Uitarea peste noi se cerne.
Hai, spune-mi tu, unde să-mi las
Din tot ce-a fost ce-a mai rămas,
Un sfert iubire, restul dor,
Povara mea, un suflet gol.
Hai, spune-mi tu, unde să-l duc,
Și cât de sus mai pot să-l urc,
Și cine să-l mai ia de jos,
Acum când nu mai e frumos.
Hai, spune-mi tu, unde să-l pun,
Câte iubiri mai pot s-adun,
Și cum să-l fac din nou să simtă
Că viața merită trăită ?
Hai, spune-mi tu, unde-i găsesc,
O altă șansă să iubesc,
Fără să simt că-n lipsa ta
Apune-n lume dragostea.
Hai, spune-mi tu, unde să-ți las
Din ce ți-am fost, ce-am mai rămas,
Un strop iubire, restul vis,
Căci să mai fim nu ne-a fost scris.
Așteptam ceva într-o doară,
Era de-acum aproape de seară,
Se făcuse noapte devreme,
Cineva se grăbise s-o cheme.
Un clopot bătea într-o turlă,
Ca un ecou de durere ce urlă,
Vântul sufla a neștire,
Se făcuse cam frig în simțire.
Un fior de răcoare mă smulse,
Așteptarea din mine se duse.
Nu știam ce, dar știam că nu vine,
Mă zăream râmânând doar cu mine.
Mă priveam trist într-un ciob de-amintire,
Tot ce-a rămas dintr-un vis de iubire,
Licârind hâd sub picul de lună,
Din el îmi zâmbea o femeie nebună.
Și zâmbetul ei semăna a delir,
Sublimă agonie din nopți fără șir,
Când tot așteptând adormea înspre zori,
Fără să simtă ai iubirii fiori.
Ca și ea așteptam înc-o seară,
O parte din mine începuse să doară,
Cealaltă parte adormise de-o vreme,
Nu-și mai dorea vreo iubire s-o cheme
Mi-e gândul o cărare,
Și nu știu unde duce,
Se-ntinde la picioare,
Le-ndeamnă s-o apuce.
Pășesc stingher pe gânduri,
Prin suflet șerpuiesc,
Cărări de alte gânduri
Din când în când găsesc.
Ajung la o răscruce,
Se-adună gând cu gând,
Și-oriunde m-ar duce,
Mă țin după al meu gând.
Rămân în urmă gânduri,
Ce nu-mi mai folosesc,
Ca niște scrise rânduri,
Mereu să-mi amintesc.
Mi-e gândul o cărare,
De-aș ști unde mă duc,
Un loc către uitare,
Aș vrea cumplit s-apuc.
Și m-aș opri acolo,
Și m-aș închide-n gând,
Și înapoi de-acolo,
N-aș mai veni nicicând.
-
Ce ai spune dacă ți-aș întinde mâna și te-aș îndemna simplu : Vino cu mine ! Întrebă el zâmbind tandru, însă cu superioritatea bărbatului care știe ce are de oferit.
-N-aș spune nimic, te-aș urma până la Capătul Lumii, răspunse ea fără să clipească, cu hotărârea femeii care știe că, însoțită sau nu, drumul ei este deja hotărât.
-Pentru că ai încredere în mine, nu-i așa? Conchise el, pentru că știi că sunt omul pe care l-ai așteptat întreaga existență ca să poți străbate în siguranță ce a mai rămas din ea.
-Nu, pentru că știu că lumea mea începe dincolo de capătul acesteia și oricum trebuie să ajung acolo într-o zi. Ar fi frumos să călătorim împreună !
Fragment dedicat tuturor celor care cred că nu pot ajunge singuri la Capătul Lumii. Nu vă grăbiți însă, călătoria este cu atât mai frumoasă cu Capătul (lumii) este mai îndepărtat !
Bat clopote de viață
În pieptul meu stingher,
Ce-ntâi se nasc să treacă,
Apoi se duc și pier.
Le număr speriată,
Căci par de neoprit
Se-nghesuie și pleacă,
Grăbesc către sfârșit.
Rămân doar câteva
Din cele mai firave,
Care încet răsună
Ca niște mici octave.
Le las să bată-n mine,
Cer timp să le ascult,
Căci n-am o altă viață,
Nu pot trăi mai mult
