Fă din mine o insulă,
Înconjoară-mă cu dragoste,
Numește-mă simplu, Fericire,
Și ascunde-mă undeva.
Leagă-mă de vreun continent
Cu firele nevăzute ale depărtării,
Ca să poți fi singurul naufragiat
Adăpostit pe țărmurile mele.
Notează-mi locul pe harta
Nescrisă din inima ta,
Și lasă-te ghidat doar de dor
Ca singurul punct cardinal exact.
Rătăcește-te de restul corăbiilor,
Ia-te după dâra de lună
Ce te va duce spre unicul far,
A cărui lumină se cheamă iubire.
Eu mă voi ridica printre valuri,
Te voi aștepta pe praguri de spumă,
Ca să nu te lovești de asprele-mi stânci,
Ce le-a înălțat colț cu colț așteptarea.
Fă din mine o insulă bună,
Pe care să-ți dorești să o găsești,
Fără compas și fără busolă,
Doar cu inima în vârf de catarg.
Jocul de-a viața,
Oferă atât de multe întrebări,
Fără să afli toate răspunsurile,
Mulțumindu-te doar să trăiești,
Să te bucuri de oameni și locuri,
Adunând cât mai multe amintiri.
Jocul de-a moartea,
Oferă atât de multe răspunsuri,
Doar că ai uitat de mult întrebările,
Și nu mai ai cui să mulțumești,
Nu mai nici de ce să te bucuri,
Pentru că tu ești doar o altă amintire.
Jocul de-a dragostea,
Deși nu îți oferă deloc certitudini,
E singurul joc pe care îl joci
De atât de multe ori,
Fără să te saturi vreodată de el
Și de oamenii pe care ajungi să-i iubești.
Umple-ți cu mine o zi,
Primește-mă în gândul de dimineață,
Dă-mi voie să te pot trezi,
Cu-n zâmbet nou întipărit pe față.
Foamea de mine las-o să-ți fie
Hrană pentr-un dejun copios,
Gustă-mi o clipă din cele o mie
Ce par să te-mbie pe trupu-mi frumos.
De-ți va fi sete înspre amiază,
Iubirea mea e-un alt izvor
De apă vie, rece, trează,
Din care poți să bei cu dor.
Să nu te temi de se-nserează,
Sărută-mă, nu te opri,
Căci noaptea-i scurtă, nu durează,
Tu rămâi gol de mine, nu de zi.
Îmbrățișării mele îi este frig,
Tânjește după soare și căldură,
I-e dor de inimi ce se ating,
De doruri ce se țin de mână.
Îmbrățișarea mea nu vrea să fie goală,
De trupul tău mereu să fie plină,
Cum este ceru'-n fiecare seară
De stele vii ce dăruiesc lumină.
Îmbrățișarea mea nu vrea să mai accepte
Nicio secundă în plus absența ta,
Deschide-ți brațele n-o face să aștepte,
Primește-o și oferă-i dragostea.
Închid ochii și mă gândesc la tine cu bucurie și nerăbdare, așa cum un copil se gândește la joaca de mâine. Gândul meu colindă nestingherit întunericul nopții senine, fără să se teamă că s-ar putea rătăci, căci el știe unde să te găsească, poate așteptându-l, sau aproape amorțit și pregătit de somnul odihnitor de peste noapte. Nu aș vrea să te trezească, ci dimpotrivă să te vegheze, să dormi bine, ferit de vise rele, să ți le aducă în dar doar pe cele frumoase, colorate și pline de lumină.
Mi-ar plăcea să te privesc adormind, să-ți mângâi fruntea și tâmplele, să-ți sărut obrazul eliberat de încordarea de peste zi, să te învelesc ca să nu-ți fie frig, și să-ți spun o poveste, una fără cuvinte, doar cu gesturi și mângâieri din care să înțelegi că este mai mult decât "...a fost odată", fără a râvni să rămână nemuritoare, ci doar vie, pentru ca tu, eroul ei, să poți să îi trăiești feeria și magicul până la ultima picătură, în vreme ce eu, femeia din ea, fără a fi prințesă sau crăiasă, așez între rândurile ei, scrise în inimile fiecăruia dintre noi cu slove frumoase, toată emoția și frumusețea pe care o simți când ai certitudinea că este povestea vieții tale.
Dacă ne gândim la Seherezad și la prințul ei, care a reușit la capătul celor 1001 de nopți nu numai să nu o ucidă, ci să o iubească, cred că eu mi-aș dori ca la capătul acestei povești, pe care tu o asculți învăluit în imbrățișarea mea să-ți amintești doar începutul ei, acel moment în care povestitorul captează atenția ascultătorilor săi, simțind primii fiori ai nerăbdării de a gusta din ea...din poveste, Așa voi ști că-ți va fi mereu dor de gustul meu, de gustul iubirii...
Dacă aș deveni eroina unei alte povești, mi-ar plăcea să mă cheme Dora, să fiu fiica Zeului Pan, pe mama să o cheme Mina, să trăim nestingheriți în Valea Ursitoarelor. M-aș strecura nevăzută în preajma unora dintre ele să învăț pe dinafară rețeta viitorului luminos, lipsit de cutremure existențiale neașteptate, care să-ți îngroape sub dărâmături trei sferturi din tine, obligându-te să fugi cât mai departe pentru a-ți salva nu viața, ci sufletul generator de ea și, mai ales, ziua de mâine
Ziua de mâine ! Suntem îndemnați să îl trăim frumos și necondiționat pe astăzi fără să ne gândim la mâine, să facem din el cea mai frumoasă amintire de la capătul zilei, dar toți oamenii care au trecut sau trec prin colapsuri interioare își amintesc și știu că nu le-a păsat nici cât negru sub unghie de acel azi pe care nu l-au trăit ci l-au murit secundă cu secundă, așteptând să se termine definitiv pentru a începe un mâine nou, nu neapărat măsurat în unități de timp calendaristice ci simțit cu toate fibrele rămase vii în sufletul lor.
Aș putea să greșesc enorm în afirmațiile mele, m-aș bucura să fie așa, doar că, undeva cândva, o nefericită zi de ieri mi-a arătat că atuncicând astăzi s-a încheiat luminându-se de mâine, m-am bucurat de răsăritul ei, ca de o experiență unică, pe care nu o doresc asfințită vreodată...
Și astăzi ? Astăzi este o zi frumoasă de care se bucură toți cei care au liniște și pace în suflet !
Mi-am rezemat un gând pribeag
De brațul visului cu tine,
Merge încet căci e beteag,
Și șchioapătă demult în mine.
A fost o vreme când credeam
Că gândul meu o să-și revină,
Și să alerge-l îndemnam,
În somnul tău mereu să vină.
Dar gândul meu s-a împiedicat
De alte gânduri galopânde,
Ce neatente l-au călcat
Și i-au strivit picioarele plăpânde.
Așteaptă-mi gândul, nu te duce
Fără de gândul meu în vis,
Ar vrea și el un loc s-apuce
Să nu rămână gând proscris.
Ia-ți inima înapoi și du-te,
Căci după tine n-am să vin,
M-ar spulbera iertările trecute
Și împăcarea ar deveni un chin.
Dă-mi înapoi dorul uscat,
Iubirea ta n-o să-l mai ude,
Am să-l păstrez nescuturat
Și neatins de vorbe crude.
Ia-ți mângâierile înapoi și fugi
Pe trupul meu să nu mai lași niciuna,
Să le oferi oriunde ar fi să ajungi,
Căci n-am să pot să uit vreuna.
Dă-mi înapoi acel ceva de tine,
Ce ne-ar întoarce poate la început,
Cănd orice ai împărți cu mine
Ar reaprinde în noi un foc necunoscut.
S-a spart iubirea-n bucățele
Și am salvat doar una dintre ele,
Un ciob micuț, lipsit de soartă,
Căci cine ar vrea iubirea-mi spartă.
În palma mea am vrut să-l strâng,
Deasupra lui am vrut să plâng,
Dar pumnul meu era prea mic,
Din ochii mei n-a curs nimic.
L-am dus departe într-o lume,
Fără ecou și fără nume,
L-am îngropat lipsit de vină,
Că n-a putut iubirea întreagă să o țină.
Pe ciobul meu poate, într-o zi,
Altă iubire nouă îl va găsi.
Și-l va lăsa de ea să se lipească,
Menirea lor fiind să se întâlnească.
Iubirea-mi nouă cu iubirea-mi veche,
Vor crește împreună în pereche,
Unind destine în file de poveste,
Ce nu sunt pământene, ci celeste.
