În ochii tăi se scaldă luna
Ca o fecioară într-un lac trupesc,
Privind-o, mi-aș dori să fie eu una
Din razele-i ce-n ochi-ți mari lucesc.
Aș zăbovi o clipă cât o viață
Pe buzele-ți deschise către șoaptă,
Și ți-aș lăsa iubirea mea pe față,
Și gustul meu aprins de lună coaptă.
Lumina mea ți-ar netezi obrazul,
Asprit de vreme și-ncercat de riduri,
Ți-aș alunga din suflet tot necazul,
Ce-ți întristează chipul măcinat de gânduri.
M-aș ghemui rotundă în brațele-ți deschise,
Ca într-un cuib de vise umplut cu primii pui,
Și-aș număra secunde sub pleoapele-ți închise,
Chemându-te alături în zborul lor haihui.
M-aș strecura încet cu mesul meu de ciută,
Ca să-mi adăp iubirea în ochii tăi frumoși,
Scăldându-mă ca luna într-o lucire mută,
Să nu îți tulbur somnul sub pașii-mi zgomotoși.
Bucăți de suflet cad din cer,
Ca niște stele care pier,
Și nimeni nu le știe gândul,
Căci tuturor le vine rândul.
Se răspândesc tăcute-n iarbă,
Miros a tei și-a flori de nalbă,
Par rupte dintr-un colț de rai,
Și-mi amintesc de nopți de mai.
Se strâng în jurul meu grămadă,
Parcă se tem să nu mai cadă,
Venirea lor din raiul sfânt,
E-un dar divin pentru pământ.
Și iarba caldă le primește,
Cu seva ei le întregește,
Un suflet nou fără de trup
Ar fi doar vise ce se rup.
Reîntregite într-o viață,
Bucăți de suflet ca pe-o ață,
Sunt înșirate în chip de om,
Ce crește-ncet ca și un pom.
Când anii trec coroana lui,
Se avântă-n taina cerului,
Și caută să mulțumească
Că viața l-a lăsat să crească.
Bucăți de suflet cad din cer,
Sunt o dovadă că nu pier,
Se-ntorc din nou către pământ,
Cu Omul au un legământ.
Te port cu mine în cuvinte,
Ce se-ordonează în idei
Gravate-n suflet să țin minte
Cum ochii tăi vorbesc cu ai mei.
Și-mi născocesc câte-o poveste
Rostită-ncet, sclipind pe buze,
Într-un sărut ce-mi dă de veste
Că în dorință nu sunt scuze.
Mă las sedusă-n firul ei,
Și-o las să-mi curgă-ncet prin trup,
De vei pleca să nu mi-o iei,
Căci n-aș mai ști unde s-o rup.
Și n-aș putea să mai ascund,
Niciun cuvând rămas nespus,
Ținând în palme propriu-ți gând,
Nimic nu mi-ar mai fi de ajuns.
În viața mea se înserează,
Încet luminile se-aprind,
Tristețea par că mi-o veghează,
De undeva mă văd venind.
În viața-mi intru resemnată,
În urma mea pășește-un câine,
Rămâne-n poarta descuiată
Să o păzească până mâine.
M-așez pe-un șubred colț de soartă,
Să m-odihnesc de ce-am trăit,
Să mă dezbrac de-a fost odată,
Ce de purtat s-a ponosit.
Pe lângă mine zac grămadă,
Bucăți de foste amintiri,
Ar trebui puse-ntr-o ladă,
Sunt galbene, fără sclipiri.
Pe masa goală stă o vază,
Dar nimeni nu mai pune flori,
Când tinerețea încetează,
Te temi de soare și culori.
Și-n vatră fostul foc s-a stins,
Uitarea l-a făcut să stingă,
Și-acum când frigul m-a cuprins
Cine mai poate să-l aprindă ?
În viața mea de-acuma s-a-noptat,
Mai suntem trezi doar eu si sufletul din poartă,
Și până mâine singuru-i lătrat,
Va fi dovada c-am trăit vreodată.
E ud pământul iarăși de la ploaie
Sau poate Dumnezeu a plâns,
Miroase a crud și curg șiroaie,
Iar soarele de teamă s-a ascuns.
Mai ropotește-n cer un tunet răzlețit,
Sau poate Dumnezeu ne ceartă,
Că am uitat că Omul e darul lui iubit,
Și îl privim cu ură când îl zărim în poartă.
Privim de după storuri, sperând că poate pleacă,
Căci Omul de afară ne este un străin,
Iar gândul că ne-ar cere un strop de viață seacă,
Ne face niște lacomi, să dăruim e-un chin.
Ne bucurăm că plouă, uitând că cerul plânge,
Uscați de atâta vară, sorbim din picături
Sau bem cu lăcomie din apa ce se strînge,
Străinule din poartă, Tu cât ne mai înduri ?
