Cere-i...

Cere-i eternului să se desfacă 
În bucățele mici de veșnicie,
Și-așează câte pot să-ncapă
În ce mai ai din viața-ți vie.

Cere-i pământului să se prefacă
În bucățele mici de cer,
A cărui boltă lin se pleacă
Sub greutatea stelelor ce pier.

Cere-i destinului să se refacă
În bucățele mici de altceva,
Și nu-l lăsa prea lesne să mai treacă,
Fără să simți cum zboară viața ta.

Cere-i sfârșitului să redevină început
În bucățele mici de ce va fi,
Și simte-te un veșnic renăscut.
Trăiește viu în fiecare zi !

E atâta bine în liniștea ta !

　　    Se spune că liniștea 
　　Nu are niciodată formă,
　　Gust, miros sau culoare,
　　Dar liniștea ta e, totuși, rotundă,
　　Ca o monedă mare, albastră,
　　Ce miroase tot timpul a suflet acasă.
　　
　　În liniștea ta poți găsi alinare,
　　Ca într-un pansament aplicat 
　　Pe o durere deschisă și mare,
　　Care din când în când sângerează,
　　Pe când tu te aștepți să descrească.
　　
　　În liniștea ta te poți cuibări,
　　Așa cum ai mai făcut-o odată,
　　Ca un prunc nenăscut în pântecul mamei,
　　Ce te va naște fericită într-o zi.
　　
　　Cu liniștea ta te poți înveli,
　　Ca un câmp cu zăpadă ninsă târziu,
　　Pătură caldă pentru gerul din tine.
　　
　　Din liniștea ta să nu dai oricui
　　Căci doar tu știi ce prețioasă e ea.
　　
　　E atâta bine în liniștea ta !

Noaptea mea

Iubitul meu, din noaptea mea, firească
Nu vreau o clipă să se risipească.
Nici stelele nu vreau să plece,
Iubirea ta nu vreau să sece.

Iubitul meu, din luna plină
Să decupezi fâșie fină
La gâtul meu agaț-o salbă
Să strălucească-n noaptea albă.

Iubitul meu, din miezul nopții
Fă-mi adăpost în calea "sorții",
Să nu mă bată vânt de mâine
Ce mușcă-n suflet ca un câine.

Iubitul meu, din zori de zi
Croiește-mi leagăn de copii,
Să ne-avântăm cu el în sus,
Să luăm avânt doar pentru dus.

Iubitul meu, din răsărit
Coace-mi rețetă nouă de iubit,
Adaugă-i un praf de dor
Cu gust sublim, nepieritor.

Condiția fericirii, între mit și concret

　　Veneam spre casă hotărâtă să scriu despre fericire. Despre cum, ca și Linia Orizontului, Fericirea rămâne o aspirație, o stare, o emoție pe care credem că o vedem la alții, că o putem atinge, dacă..., că o putem găsi și noi negreșit într-o zi. Ne petrecem cea mai mare parte a vieții căutând-o, în iubire, în împlinirea unor dorințe, în atingerea unor obiective.
　　Veneam hotărâtă să scriu despre toate acestea, despre cum, ea, Fericirea, este, de fapt, legată de ce simțim noi la un moment dat, când ceva frumos ni se întâmplă, și cum, fiind doar o senzație, este firesc să dispară atunci când sufletul nostru care tânjea după ea simte sațietatea dată de prezența ei în interiorul nostru. E, poate, ca atunci când ți-e foame, sete sau somn. După ce ai mâncat, băut sau dormit, toate aceste nevoi fiind satisfăcute ,o vreme nu le vei mai simți acut sfredelindu-ți trupul. După ce ai primit fericirea generată de ceva ce ți-ai dorit, ceva-ul tânjit devine atât de accesibil că nu-ți mai dă acea stare de fericire pe care ai simțit-o la început. Atunci, nu mai ești fericit ? Ești ! Doar că... în limitarea condiției noastre umane, nu suntem niciodată fericiți cu ceea ce avem, ci cu ceea ce ne dorim.
　　Eram hotărâtă să scriu despre toate acestea, pășeam îngândurată printre trecători, încercând să-mi ordonez ideile, absentă la muzica străzii și la decorul de iarnă, după care tânjisem săptămâni la rând și eu.
　　Deodată, în fața mea se oprește o femeie, îmbrăcată în negru, cu o față blajină și îndurerată. Se dă ușor într-o parte, parcă nevenindu-i să creadă că m-am oprit, și mă privește fără să spună nimic. O privesc și eu. Pare îngrijită și curată. Ține în mâini o sacoșă pe care o plimbă fâstâcită dintr-o mână în alta, neîndrăznind să spună ceva, deși eu deja știu că urmează să îmi ceară bani și mai știu că am să-i și dau.
　　Aștept, neclintindu-mă din loc, doamna adunându-și puterile șoptește:
　　 - D-nă, știți, vă rog, dacă ați putea, un bănuț, o pâine pentru în seara asta...
　　Ar putea să se oprească aici, vâzând că încep să caut în geantă, punându-i în mână ceva mai mult decât bănuțul cerut. Doamna însă continuă, pentru că rolul ei, era, nu-i așa ?!, să mă ajute să-mi edific conceptul de fericire, pe care eu, consumatoarea de filosofie pe pâine (nu prea gătesc) mă pregăteam să îl aștern pe hârtie :
　　- Știți soțul meu a murit acum ceva vreme, nu demult, de vreo două luni... Aș putea să îi spun că o înțeleg, că împărtășim aceeași experiență, deși a mea mult mai veche, dar nu pot deschide gura pentru că în mintea mea se conturează primul indiciu al propriei fericiri : eu nu am fost nevoită să cerșesc după moartea soțului meu. (Am fost o fericită !) Văzând că nu spun nimic, doamna continuă, poate luând tăcerea mea drept scepticism:
　　- A murit d-nă, și m-a lăsat cu datorii multe, cu bănci. Mă gândesc că e îngrozitor că, după dispariția cuiva drag, durerea pierderii lui este secondată de o alta, mult mai mare, care cumva îi întinează memoria : dificultățile financiare, lăsate în urmă ca o moștenire blestemată. Aș vrea să spun că mi se pare nedrept, că probabil decizia acumulării datoriilor și a împrumuturilor bancare a fost cumva comună, dar de unde știu eu ce e adevărat și ce nu, și apoi îmi încolțește în minte al doilea indiciu al propriei fericiri : Pe mine nu m-a lăsat cu Nimic.
　　În fața prostației mele profunde, doamna concluzionează :
　　- Dar mai am doi ani până la vârsta de pensie, d-nă, că am și eu 20 de ani munciți.
　　- Să vă ajute Dumnezeu, d-nă, să fiți bine și sănătoasă până atunci, aveți grijă de dumneavoastră. D-na îmi mulțumește și pleacă, ținând în mână ceea ce ar putea fi condiția fericirii dumneaei, concrete, palpabile, pâinea de care avea nevoie. Eu îmi continui drumul, în direcția opusă, conștientizând deja culmea fericirii, faptul că mai am mulți ani până la pensie, cam tot atâția cât avea doamna lucrați.
　　Ar putea ca nimic să nu fie adevărat, dar ar putea ca totul să fie.
　　Și-atunci ?
　　Atunci, oameni buni, nu vă construiți dependențe de omul de lângă voi, bucurați-vă de ceea ce este el și nu de ceea ce vă aduce, iubiți-l pentru el însuși și nu pentru că vă îndestulează, ca să nu vi se dărâme lumea în cap când soarta vi-l ia. Mulțumiți-vă cu ceea ce aveți numindu-l fericire, căci Doamne ferește de mai rău și contează ceea ce faceți voi înșivă pentru mai binele vostru .
　　
　　

Iubirea, fruct plăpând

Întinde-ți palma să-mi așez
Iubirea mea în podul ei,
Tu decojește-o pân' la miez,
Și-mparte-o apoi în pumnii tăi.

Jumatea mea din pumnul stâng
Pare mai scurtă cu-n minut.
Oricum ar fi eu nu mă plâng
O s-o lungesc cu un sărut.

Jumatea ta din pumnul drept
E mult mai lungă cu o clipă,
Să o scurtezi ar fi nedrept
Căci cine știe cât e-o clipă.

Arătă-mi pumnii să-mi ghicesc
Jumatea mea cea norocoasă,
Și desfăcând-o s-o trăiesc.
Tu s-o păstrezi pe cea rămasă.

S-o muți apoi din pumn în gând,
Să nu o lași să vestejească,
Iubirea e un fruct plăpând, 
În trupul tău s-o lași să crească.

Căutare

Mâinile mele căută în palmele tale,
Acea sămânță a destinului
Care a încolțit mai demult,
Și a crescut într-o dragoste rară.

Ochii mei caută în privirea-ți adâncă
Acea chemare tandră și blândă,
Ca o promisiune, niciodată făcută,
Că voi fi veșnic a ta, dragostea mea.

Buzele mele caută însetate,
Apăsate pe gura-ți flămândă
Ceva să-mi stingă setea de dor,
Întotdeauna alta, întotdeauna mai mare.

Sufletul meu caută în inima ta,
Acele bătăi care sunt doar ale mele,
Și pe care le-am învățat pe deasupra
Când răzbat dincolo de pieptul tău.

Iubirea mea caută-n dragostea ta
Ceea ce o face de neegalat.
Teama că nu va fi cea din urmă,
Așa cum nu a fost cea dintâi.

Alfabetul iubirii

Când mi-ai sărutat lobul urechii
Ți-am ascultat pentru prima dată sărutul.
Semăna cu sunetul firelor de iarbă,
Sfredelind pământul să poată răsări.

Când mi-ai mângâiat obrazul,
Am simțit din nou adierea
Calmă și catifelată a vântului de primăvară
Cuibărit timid în căușul palmei tale.

Când buzele tale mi-au atins ochii
Am știut că pot vedea cu ei închiși,
Asemenea orbilor care pot recunoaște
Fără tăgadă ce n-au văzut niciodată.

Când șoaptele tale au găsit calea
Pentru a pătrunde în sufletul meu,
Am înțeles cum ia naștere o nouă limbă
Ca să poți învăța simplu alfabetul iubirii.