Speranța din noi

Am ocolit grăbită pământul
În drumul meu spre capătul lui,
În căutarea acelui loc care
Să fie potrivit speranței din noi.

Am străbătut munți de îndoială
Odihnindu-mă pe creste de dor,
Avântându-mă pe cărări ascunse,
Cobărând spre liniștea mult dorită.

Am poposit pe câmpii înflorite,
Scăldate de răcoarea și roua așteptării
Nerăbdătoare, a întârziatului răsărit,
Tânjind după chipul de lună nocturnă.

Mi-am adunat puterile presărate în urmă,
Refăcând ca într-o călătorie inițiatică,
Începutul mistuit de amenințarea acelui sfârșit
Care nu te întreabă ce cauți prin lume.

Ci doar se așează nestingherit
Acolo unde ar trebui să-ți închei
Parcursul, hotărât cu mult înainte
Să înveți primii pași aici pe pământ.

 Am ocolit grăbită pământul,
Și am pierdut,în goana mea, zi după zi,
Fără să știu că tocmai speranța
Ne așează în locul găsit pentru noi.

Un întreg șui cu gânduri hai-hui

　　
　　Plec uneori în căutarea mea atunci când, paradoxal, sunt ferm convinsă că, de fapt, m-am găsit și nu-mi mai lipsește nimic din ce am reuși să rămân: un întreg șui cu gânduri hai-hui și sentimente răscolite ca niște frunze căzute la vreme de toamnă din copaci întristați de neputința de a le păstra vii și foșnind a viață plină.
　　De cele mai multe ori pornesc în această căutare noaptea, pentru că atunci mă văd cel mai bine, căci întunericul mi-a devenit prieten și-mi arată treptat ceea ce lumina mi-ar dezveli brusc, speriindu-mă de bucățile din mine despre care habar n-aveam că mi-ar mai fi vreodată de folos.
　　Din ultima mea călătorie m-am întors cu brațele pline de mine, cea rătăcită cu mult timp în urmă, pe cărări neștiute din interiorul meu de demult.
　　Habar n-aveam cine sunt cu adevărat și ce anume m-a construit așa într-o altă eră existențială, când în sufletul meu era mereu vară, pe trupul meu se oglindeau forța și vitalitatea tinereții, iar în mintea mea plutea ignoranța încrezătoare că am tot timpul din lume pentru a deveni ceea ce n-am devenit niciodată : un om împlinit.
　　Din ultima mea călătorie, spuneam, m-am întors cu brațele pline de ceea ce am risipit, asemeni unei femei îndragostite, care-și abandonează rând pe rând veșmintele, înaintând spre rugul iubirii, convinsă fiind că nu va mai fi un drum de întoarcere, si nu va mai avea nicând nevoie de ceea ce a acoperit-o vederii omului iubit.
　　Dar, firesc și lumesc, pasiunea trece, extazul pălește și la un moment dat simți că ți-e frig, simți că trupul și sufletul tău se rușinează de goliciunea lui și vrei să te întorci la ceea ce veșmintele, fie ele și doar simbolice, ți-au asigurat: propria-ți taină.
　　Într-un ungher obscur mi-am redescoperit voința, fremătând de nerăbdarea de a-mi fi de folos, într-o văgăună ascunsă din conștiința mea mi-am descoperit dorința de a mă bucura de viață. Și,undeva,acolo, pe unde nici nu îmi aminteam că am trecut, m-am împiedicat de nevoia de a simți că sunt iubită.
　　Voință, dorință, iubire împărtășită. Trei lucruri importante pe care le pierdusem sau le îngropasem sub convingerea că vremea mea a trecut, că întreaga mea existență fusese pusă între parantezele unei vieți irosite mult prea din timp, de ceea ce numim simplu: soartă.
　　Acum le privesc cu drag ți mă bucur de ele, de ceea ce pot face din mine, omul care trăiește, dorește iubește, simte și își construiește propria-i împlinire, într-o formă personală, originală și creativă : un întreg șui cu gânduri hai-hui.

Tot ce se spune în gând.

Mi-am spus odată că aș vrea
Să dăltuiesc sublimul dintr-un colț de piatră,
Să reconstitui simplu metafora iubirii,
Să scrijelesc ambiguu vlăstar de epitet,
Hiperbola trăirii să-mi depășească umbra,
S-o facă să se simtă mai mică decât trupul,
Această carne crudă, ce doar îmbătrânește,
Lăsând în urmă anii și înfruntând deriva.
Mi-am spus dar n-am făcut-o încă,
Căci mi-a lipsit răbdarea, un simplu substantiv,
Atât de rară totuși la cei ce-au suferit,
Și nu înțeleg să aștepte, să ierte și să spere.
Îndurerată, am văzut cum mi-au murit toate cuvintele,
Le-am îngropat pe toate în existențele trecute,
La temelia unei noi idei mute,
Dovadă proaspăt ivită a tuturor vorbelor goale.
Resemnată de dispariția lor
Voi învăța să tac cât mai mult,
Încercând să ascult tot ce se spune în gând.

Așteptarea aș preface-o în gară

　　    Aș cere vieții mele un răgaz,
　　Și-aș coborî din trenul ei o clipă,
　　Și m-aș preface într-un mic macaz,
　　Să pot schimba ce am decis în pripă.
　　
　　Iar așteptarea aș preface-o în gară,
　　Prin care alte trenuri ar putea să treacă,
　　În care nu se urcă, doar se mai coboară,
　　Și doar singurătatea pare să-i petreacă.
　　
　　Valizele le-aș transforma în vise,
　　Și le-aș goli pe rând de foste amintiri,
　　Căci mult prea mult au stat închise
　　Și au sufocat și suflet și trăiri.
　　
　　Peronul vieții l-aș preface -n scenă,
　　Și aș regiza o piesă fără de actori,
　　Cu tragerea cortinei ca dovadă fermă,
　　Că viața se încheie doar atunci când mori.

Duet pasional

Iubitul meu cu chip de așteptare crudă,
Cu tâmplele zvâcnind a nerăbdare nudă,
Cu gura însetată de dulcele din carne,
Ce pare să producă vâltori în ape calme.

Iubita mea cu chip nocturn de vară coaptă
Cu buze fremătânde, deschise către șoaptă,
Cu pleoaple lăsate pe ochi mustind de dor,
Și gene tremurânde, sclipind ispititor.

Iubitul meu cu trup de zeu în luptă,
Înlânțuit de mine ca Prometeu de stâncă,
Cu ochii scânteind ca două focuri rupte
Din marea vâlvătaie de pasiuni adulte.

Iubita mea cu trup de ciută blândă
Ce vine să se adape din patima-mi arzândă,
Și fără să se teamă de rugu-mi arzător,
Se mistuie pe sine în foc izbăvitor.

Locul unde ai fost

　   Mă doare locul unde ai fost,
　　Ce-l simt acum pustiu de tine,
　　Mi-e sufletul întors pe dos,
　　Și parcă n-aș mai fi cu mine.　　

　　Mă simt străină-n propriul trup,
　　De carnea mea nu m-aș atinge,
　　În bucățele aș vrea s-o rup,
　　Durerea-i mare și mă frige.　　

　　Din jarul ei se-aprinde-un foc,
　　Ce arde clipă după clipă,
　　Și eu cu ele la un loc
　　Ne mistuim, uitând de frică.　　

　　Pe locu-ți gol rămâne-o pată,
　　Cenușă caldă a fostelor văpăi,
　　Aprinse la-nceput de-a fost odată
　　Cu licărul iscat de ochii tăi.　　

　　Mă doare plânsul meu tăcut,
　　Cu amărăciunea lacrimilor scurse,
　　Din ochii mei ce, poate, n-au văzut,
　　Că diminețile-s demult apuse.

　　

　　

De ce nu - ți sunt ?

　　    De ce nu-ți sunt
　　La fel de mult ca altă dată ?
　　Și unde anume m-ai pierdut
　　Prin ce ungher de niciodată ?
　　
　　De ce nu-ți sunt 
　　Aceeași rază de lumină,
　　Ce-ți apărea în colț de gând
　　Și te chema cu dâra-i fină ?
　　
　　De ce nu-ți sunt
　　Măcar atât cât am mai fost,
　　Un suflet așteptând la rând 
　　De-o clipă în plus să îi faci rost ?
　　
　　De ce nu-ți sunt
　　Așa cum poate aș vrea să-ți fiu,
　　Acel ceva, de neavut,
　　Ce - l simți în tine cald și viu?