-Credeți ?
- În ce să cred ?, făcu Medea nedumerită.
- În ce citiți...
Medeea se simți ridicolă, ca un copil prins cu lecția neînvățată. Habar n-avea ce citea, de fapt nu prea citea în ultima vreme, dar luase vreo 2 cărți cu ea, în cazul în care s-ar fi simțit apăsată sau plictisită pe parcursul călătoriei.Nu ținea minte ce anume pusese în mica ei valijoară de mână. Sfioasă, coborî ochii și, deși cartea era așezată cu susul în jos, mulțumi cerului că încă mai știa să citească ,, Până când moartea ne va despărți,, Fix ce-i trebuia gândi ea, care apucase să vadă trălucind pe inelarul mâinii stângi, atunci când îi dăduse cartea, o verighetă. Ce naiba să spună unui bărbat căsătorit despre veridicitatea sau neveridicitatea instituției căsătoriei. Ar fi vrut să nu spună nimic, să se facă că nu a auzit, dar el o privea întrebător, iar ea nu vroia să pară incapabilă să poarte o conversație cu un ditamai avocatul, ea, micuța pensionară pe caz de boală.
-Depinde de cât de vii reușesc să rămână cei doi până la moartea efectivă a unuia din ei.
El ridică din sprînceană, vădit interesat de răspuns, cumva surprins de natura lui.
-Ați întâlnit morți vii?, întrebă el.
-Pe dinafară nu, pe dinăuntru destui, mai spuse ea, mușcându-și limba, convinsă că spusese ceva nepotrivit.
-După ce îi recunoști? aruncă el o altă provocare.
-După modul în care ochii lor caută avizi o sursă de viață în ceea ce îi înconjoară, fără să știe că fac asta, pentru că altfel ar întinde și mâinile pentru a se salva, nu doar privirea.
Eusebiu o privi meditativ, ca și cum ar fi vrut să vadă ce era dincolo de femeia mică și dulce, mirosind a crini regali, un parfum răvășitor, dar nepotrivit pentru o noapte de iarnă, sau poate doar i se părea lui și era odorizantul cu care trataseră tapițeria banchetei cei care igienizaseă trenul.
-Scrie acolo în carte, sau e părerea dvs personală?
-Scrie în carte, minți Medeea, rugându-se să nu o pună să-i povestească subiectul cărții. Ce naiba, în curând o să devin o mincinoasă notorie, mai gândi ea fiindu-i ciudă pe ea și pe incapacitatea ei de a se simți ea însăși în preajma acestui necunoscut.
-Dar dumneata ce crezi ?, vru el să știe.
-Despre ce ?, trase ea de timp, gândindu-se dacă să se plieze pe același punct de vedere cu cel atribuit cărții sau să construiască un altul din care să reiasă că oamenii căsătoriți sunt cei mai fericiți de pe planetă.
-Despre iubire... nu despre asta este vorba în carte ?
-Da, mă gândeam însă că te interesează sintagma ,, până când moartea ne va despărți,,...ca parte a slujbei religioase, spuse ea, abia atunci realizând că i se adresase spontan și firesc la persoana a doua singular.
-Lasă sintagma, știu despre ea, am fost căsătorit, unul din morții aia vii, nu m-ai recunoscut ?
- Ai fost ?, întrebă ea sceptică privirea căzându-i pe verigheta de pe mâna lui. El o simți și ridicând mâna spuse :
- A, asta, păi după ce ai purtat-o 20 de ani, e ca și cum ar face parte din tine, am încercat să o dau jos, dar m-am simțit ca și cum mi-aș fi pierdut însuși degetul, așa că am pus-o la loc, cel puțin deocamdată.
Medeea zâmbi neîncrezătoare, dar nu spuse nimic.Nu-i păsa foarte tare care era statutul lui, erau doi călători într-un tren, fiecare cu viețile lor personale, cu trecutul și experiențele lor. Dacă era căsătorit era treaba lui, dacă nu mai era, era probabil o opțiune momentană, nu excludea nici măcar posibilitatea ca el să simuleze libertatea personală ca joc de rol în această noapte, așa că nu avea dreptul și nici căderea să facă pe judecătorul suprem în chestiuni de viață care nu o priveau.
-Nu pari convinsă, facu el incisiv.
-Nici nu trebuie să fiu, ar strica farmecul petrecerii, replică ea, insinuant
-Petrecere ? Ce petrecere ?
- Nu contează. Medeea își privi ceasul. 11:30. Era chiar momentul în care trebuia să decidă dacă mergea la vagonul restaurant sau rămânea să filosofeze aici cu marele avocat, fost căsătorit, neadaptat la viața de single. În niciun caz. Așa că spuse :
- Dacă vrei poți rămâne în continuare aici, eu însă aș vrea să beau o cafea, ultima pe acest an și prima pe următorul.
-Ce idee bună, permite-mi să te invit, cu scuzele de rigoare că nu m-am gândit eu la asta cel dintâi.
-Chiar nu e nevoie...
-Te rog, Medeea, sper că îmi dai voie să îți spun pe nume, ar fi un prilej să continuăm conversația și de ce nu să-ți mulțumesc pentru că mi-ai dat voie să călătoresc în compartimentul tău.
-Nu e chiar compartimentul meu, doar că n-au fost călători, spuse ea, evitându-i privirea și ridicându-se să-și ia haina. Eusebiu râse și, apropiindu-se de ea, îi luă haina din mână, ajutând-o să și-o pună pe umeri îi spuse:
-D-ra Vișan, ați uitat că sunt avocat, cred cu tărie că în seara asta mi-ați servit o serie consistentă de mici neadevăruri.
-Asta înseamnă că tot ce spun ar putea fo folosit împotriva mea?
-Nu, sunt avocat, nu polițist, asta înseamnă însă că această cafea ar putea fi ultima pe timp de pace și prima dintr-un lung asediu, mai spuse el, deschizând ușa compartimentului și fîcându-i loc să treacă. În apropierea ei simți din nou mirosul de crini, dar acum nu i se mai păru nepotrivit, ci, dimpotrivă, părea să prevestească vara în această lungă iarnă.
Partea I
Medeea bătu zgribulită din picioare, așteptând cu nerăbdare ca trenul să fie tras la peron ca să se poată urca.Nu mai avusese răbdare să aștepte în gară. O obosiserălumina, aglomerația, gălăgia, agitația nejustificată pentru acest moment al anului când nu și-ar fi imaginat că atât de multă lume călătorea, fix acum, în noaptea de revelion, când ar fi trebuit să fie în casele lor pregătindu-se de petrecere, listând garderoba pentru schimbările de ultimă oră, căutând pantofi, poșete și accesorii, cravate și papioane. Simți că îi urăște pe toți acești călători nepotiviți pentru călătorie la cumpăna dintre ani. Pentru ei era doar o simplă plimbare cu trenul, un intermezzo între 2 destinații, pentru ea era ceva cu adevărat important, era ,, petrecerea ei de revelion,,.
Se gândise la asta mulți ani, alți mulți ani îi lipsise curajul să-și pună în aplicare dorința ei de a-și petrece noaptea de revelion într-un tren de noapte. Vorbise despre asta unei prietene, iar aceasta zâmbise amuzată.
- Plictisitor ! Nu văd ce ar fi atrăgător să stai o noapte întreagă pe banchetă, într-un compartiment de tren, călătorind fără niciun scop, doar ca să te prindă noul an pe drum spre o destinație necunoscută. Nici măcar pe geam nu vei putea vedea nimic. Și-apoi la miezul nopții tot singură o să fii.
- Am să merg în vagonul restauran și am să ciocnesc un pahar de șampanie cu primul necunoscut sau necunoscută care-mi iese în cale.
- Ce să spun, fascinant ! Își dădu ochii peste cap, ironic, prietena ei.
Medeea abandonase discuția, nu însă și ideea și anul acesta reușise să ajungă în faza realizării planului ei. Cumpărase, rezervând din timp, toate biletele din compartimentul în care avea să călătorească pentru a fi sigură că nu va fi deranjată de nimeni, ca și cum nu ai vrea ca o petrecere atât de minuțios organizată să-ți fie stricată de niște musafiri nepoftiți care și-au amintit unde stai și au trecut să-ți ureze politicos, dar lipsit de sinceritate împlinirea tuturor dorințelor, dacă, evident, nu stau în calea propriilor lor dorințe.
Furată de amintirile premergătoare acestei plecări, Medeea nu observase că în sfârșit trenul fusese tras la peron. Se urcă sprintenă, căută compartimentul în care avea locurile, deschise ușa hotărâtă, își aruncă mica geantă pe bancheta din fața ei și se trânti relaxată pe cealaltă, cu un geamăt de plăcere, ca și cum nu ar fi fost într-un tren ci în apartamentul de lux al unui mare hotel. Păstră lumina aprinsă, trase însă perdelele dinspre coridor, puse micul ei bagaj în locul special amenajat deasupra banchetei, nu înainte de a-și scoate o carte, apoi se așeză la geamul compartimentului având grijă să nu călătorească cu spatele. Închise ochii și așteptă ca trenul să se pună în mișcare, ceea ce se întâmplă foarte curând. Se simțea bine, poate ușor diferit de cum anticipase, ca și cum ar fi pornit într-o călătorie în timp, ca și cum timpul și distanța ce-o avea de parcurs s-ar fi putut condensa, ducând-o într-o altă dimensiune, dincolo de sine, dincolo de propria ei existență.Simți că amețește, strânse din dinți ca să facă față golului din stomac, apoi se relaxă auzind monoton zgomotul sacadat al roților pe șinele de cale ferată.
-Îmi permiteți ? Am văzut că e liber...
Medeea privi năucă, fără să înțeleagă întâi în jurul ei, apoi pe bărbatul care stătea în ușa compartimentului.Înclină din cap încuviințând, mai întâi pentru că aerul rece de pe coridor o făcu să tresară înfrigurată, apoi pentru că i se păruse neclar de ce să îi permita ea bărbatului acela să intre. Acesta închisese ușa și se așezase cuminte pe bancheta din față lângă ușă, respectându-i momentul de reancorare în prezent, înțelegând că o trezise din somn.
Medeea se frecă nedumerită la ochi ca un copil care tocami a fost trezit de unul dintre părinți să ia un medicament pe timpul nopții. Chiar așa, ce oră o fi fost ? Își scoase telefonul și privi,10:45. Deci nu ratase miezul nopții. Dezmeticită se uită către bărbatul pe care tocmai acceptase să îl primească în compartimentul ei, la ,,petrecerea,, ei de revelion, pentru care plătise toate biletele. Acum îi părea rău. Ce ar fi putut să spună : - Știi, m-am răzgândit, aș vrea să pleci, vreau să fiu singură...
El simți că este privit și o privi și el, zâmbind prietenos. Pentru că ea se simți intimidată întâlnindu-i privirea și își coborî ochii, el se grăbi să adauge :
-Îmi cer scuze că am năvălit peste dvs. Eu am bilete la cușetă, o cușetă întreagă, m-am temut să nu am vreun partener de drum care sforăie, (Alt nebun, gândi Medeea, zâmbind, dar abținându-se cât putu mai bine), dar mi-am zis că este încă prea devreme pentru somn și mi s-a părut un pic cam sinistru să stau închis acolo, deși nu mă știu claustrofob, așa că am decis să mă mai mișc un pic prin tren, destul de aglomerat însă, m-am miratcând am văzut atâtea locuri libere, bucurându-mă în același timp.
-Cine știe, se grăbi ea să spună, nedorind să recunoască, la rândul ei adevărul locurilor libere, or avea bilete mai dincolo, sau poate au renunțat la călătorie în ultimul moment.
-Probabil. O să plec un pic mai târziu. Permiteți-mi însă să mă prezint, spuse el ridicându-se în picioare, și venind spre ea cu mâna întinsă : Eusebiu Andeeescu, avocat.
-Medeea Vișan, spuse și ea repede, ridicându-se la rândul ei în picioare, uitând de cartea care căzu cu zgomot pe podea, pensionară...pe caz de boală, adăugă pentru că el o privea perplex, căci nu tocmai unei sexagenare strângea mâna.
-Aaaa, îmi pare rău, să treceți cu bine, mai spuse el zâmbind încurcat.
-Vă mulțumesc, nu e nimic grav, spuse ea, apoi, vîzându-l că se încruntă, continuă : e o situație temporară. Ce mi-o fi venit să-i spun asta, gândi ea. Simți că se înroșește, pentru o minciună spusă cu nonșalanță, din dorința de a fi sarcastică cu un om care făcea atâta caz de profesia lui, oferind-o la pachet cu propria lui identitate. Fusese sarcasm sau i se păruse că a spune cine este, profesional, o funcționară într-un birou al primăriei i se păruse puțin. Se simțise intimidată ? Habar nu avea. Ce conta?! Spera doar să nu insiste ca să nu fie nevoită să inventeze vreo boală din dosarele pe care le analiza la servici.
El însă nu insistă, se aplecă și ridică cartea pe care i-o dădu, nu înainte de a-și arunca ochii pe titlul ei. Simți o ușoară umbră de zâmbet pe fața lui, apoi se întoarse și se așeză, de data asta o idee mai aproape de ea. Medeea se așeză la rândul ei și îl privi zâmbind. Era un bărbat dragut cu cel puțin 3 ani mai tânăr decât ea, brunet, cu ochii verzi, o față cu trăsături regulate, nu purta barbă sau mustață, nu foarte înalt, robust fără a fi însă gras. Nu era îmbrăcat în costum așa cum i-ar fi stat bine unui avocat de profesie, dar elegant și cu haine de bună calitate.
Dă-mi umbra sărutului tău
Și las-o să se așeze pe buzele-mi arzânde,
Ca unui călător odihna
Răpus de drumul greu.
Dă-mi adăpostul gândului tău
Lasă-mă acolo fără să îți cer
Ca pe un nevoiaș cu mâna întinsă,
Un păcătos lipsit de credință.
Dă-mi mie în suflet locul tău gol,
Și umple cu mine o parte din el
Asemeni unei păsări în căutarea perechii
De care s-a rătăcit în ulimu-i zbor.
Îmi faci cu mâna și-apoi pleci,
Ca într-un soi de penitență,
Sub pașii tăi sunt urme reci,
Când te întorci îți cer clemență.
Îngenuncheat spre îndurare,
Din dorul meu fac mesager,
Te va afla în lumea mare,
Te vei întoarce până pier.
Mă vei găsi pe rug ofrandă,
Încă așteptându-mi focul la apus,
Și numai tu cu vocea-ți caldă
Poți cere îndurare zeilor de sus.
Plătind tribut iubirii cu iubire nouă,
În vâlvătaia ei noi fi-vom doar scântei
Dintr-un complet integru neîmpărțit în două
A cărui împlinire ne-nalță pân la zei.
Îți va fi sete într-o zi
Să sorbi din mine o picătură,
Iar dorul de-a ne mai iubi
Va fi uscat și-nchis în ură.
Absența mea va pârjoli
Cu jarul ei încă nestins
În urma mea va mirosi
A noapte albastră și a vis.
Pe carnea ta vei mai simți
Arome fade de sărut,
Iar gura ta își va dori
Să mă mai guste ca-n trecut.
Mă vei chema și vei tânji
Să ai din mine doar un strop,
Și nimeni nu te va opri
Căci setea ta va fi un foc.
Dar din păcate nu vei ști
C-am fost un trup fără noroc,
Din mine nu vei mai găsi,
Nici picătură și nici strop.
