Din poezia mea răzbate o chemare
A unui suflet mistuit de dor,
E ca un strigăt care doare,
Să simți ca el nu e ușor.
Din poezia mea răzbate un suspin,
A unei inimi ce mai bate ,
Și împletită în ritmu-i fin,
Iubirea-i se așează-n toate.
Din poezia mea răzbate un fior,
Al unui gând plecat departe,
Către povești ce încă dor
Când alte drumuri le desparte.
Din poezia mea răzbate un destin,
Al unui om ce încă simte
Că viața-i uneori un chin
De nu trăiești iubiri sortite.
Ca niște pietre aruncate pe pământ,
Atâtea inimi zac să moară,
Și nimănui nu-i pasă c-or să piară
Căci nu le ține niciun legământ.
Cum pietrele se încălzesc la soare,
Când mila lui răsfrânge câte-o rază,
Și-n inimă iubirea ține trează,
Acea căldură care-i dă culoare.
Nepăsători noi aruncăm cu ele,
Și le călcăm haotic în picioare,
Fără să stim că, poate-n fiecare,
Se ascunde forma unei inimi grele.
Ca niște pietre multe inimi sunt,
Căci neiubirea le-a ucis căldura,
Poți să te joci cu ele dându-le de-a dura,
Orice le-ai face nu mai simt demult.
Sunt zile când aș vrea să-ți fiu
Un amalgam de umbre și culori
Să-ți desenez pe cerul tău pustiu,
Bucăți de soare licarind sub nori.
Sunt zile când aș vrea să-ți par
O rază caldă plină de lumină,
Să faci din ochii mei un far,
Ce te îndrumă spre o mare lină.
Sunt zile când aș vrea să-ți știu
Aproape pe de rost iubirea,
Și devenind o strofă din poemu-i viu,
Să pot să gust o clipă fericirea.
Sunt zile când aș vrea să-ți spun,
Piedută în îmbrățișarea ta,
Că nu mai am în tine loc să pun,
Cât mai încape din iubirea mea.
